WINNETOU (5)

Karl May

Traducere de Eugen Frunză

─——————————————————————──—————

DESCĂRCĂRI ÎN ALTE FORMATE

─——————————————————————──—————

ePub: https://is.gd/8LQroX

docx: https://is.gd/4qL1jR

─——————————————————————──—————

Capitolul XVII

ÎN CALIFORNIA

Trecurăm peste Rio Colorado, lăsarăm în urmă ţinutul Pahuta şi speram să atingem curînd flancul răsăritean al munţilor Nevada şi să poposim cîteva zile lîngă lacul Mono. Drumul de la aşezările comanşilor pînă aici e un drum lung şi greu. Străbaţi savane nesfîrşite, munţi uriaşi şi pustietăţi de nisip. Şi oricît de zdraveni ar fi cal şi călăreţ, totuşi eforturile îi fac să se resimtă.

Dar cine ne determina, de fapt, să batem atîta drum pînă în California? Întîi de toate Bernard, care voia să-şi găsească acolo fratele; în al doilea rînd, presupunerea că cei doi Morgan, după ce şi-au pierdut toată prada la Rio Pecos, se vor fi îndreptat spre ţara aurului. Aveam destule temeiuri să bănuim acest lucru.

Plecînd atunci din satul comanşilor, călărisem fără popas seara şi toată noaptea, încît ajunserăm a doua zi către amiază lîngă Sierra Guadelupa superioară. Iapa lui Sam şi calul ciolănos al lui Winnetou rezistau cît se poate de bine, în ciuda uriaşelor greutăţi ale drumului, iar caii primiţi de la comanşi nu ne provocau nici un fel de griji. Trecurăm şi de Guadelupa fără ca nimic să ne dea de bănuit că am fi urmăriţi. Iar cînd, după cîteva zile, traversarăm Rio Grande, orice teamă de comanşi, dispăru.

La vest de Rio Grande se înşiră către nord, ca o salbă de piscuri, Cordilierii din Sonora, la care ajunserăm fără vreo păţanie deosebită. Aici însă interveni un eveniment important.

Poposeam la ora prînzului pe coasta unui defileu. Winnetou, cocoţat mai sus, pe o stîncă, supraveghea drumul din faţa şi din urma noastră.

— Iuf! făcu el deodată pe tonul acela gutural, propriu indienilor.

Şi, lipindu-se de pămînt, coborî tîrîş pînă la noi. Bineînţeles că apucarăm numaidecît armele şi sărirăm în picioare.

— Ce s-a întîmplat? întrebă Marshall.

— Oameni roşii.

— Cîţi?

— Atîţia!

Ne arătă cele cinci degete de la mîna dreaptă şi trei la mîna stîngă.

— Opt? Din ce trib?

— Winnetou nu i-a putut recunoaşte; nu au nici un semn.

— Sînt puşi pe război?

— Nu sînt vopsiţi cu albastru şi roşu, dar poartă arme.

— Unde se află? Departe de noi?

— Cam într-un sfert din ceea ce albii numesc o oră vor fi aici. Fraţii mei să se despartă. Sans-ear să vină cu mine, iar Marshall şi omul negru sa meargă pe acelaşi drum şi să se ascundă în dosul stîncilor. Fratele Şarli va rămîne aici lîngă calul lui.

Îi prinse pe ceilalţi patru cai de dîrlogi şi-i duse după o stîncă, unde erau bine camuflaţi. Apoi indică locul fiecărui om din grup. Eu rămăsei singur: stăteam pe jumătate întors spre direcţia de unde aveau să apară necunoscuţii. Puşca mi-o ţineam pregătită.

Nu trecu bine sfertul de oră, că şi auzii tropot de cai. Făcui de parcă n-aş bănui nimic, dar trăgeam cu coada ochiului spre cei opt călăreţi care, zărindu-mă la rîndul lor, se opriră locului. După un scurt schimb de cuvinte, îşi continuară drumul, apropiindu-se de mine. Terenul era atît de pietros, încît trecerea cailor noştri nu lăsase nici un semn. Drept urmare, străinii nu aveau de unde să ştie ca sîntem mai mulţi.

Mă ridicai liniştit, cu puşca în mînă. Indienii îşi struniră caii cam la zece paşi de mine. Cel din frunte întrebă:

— Ce face faţa palidă aici în munţi?

— Mă odihnesc după atîta drum.

— De unde vine faţa palidă?

— De la malul lui Rio Grande.

— Şi încotro merge?

— Iuf! exclamă un alt indian înainte ca eu să răspund. Războinicii comanşilor l-au văzut pe omul acesta lîngă apa lui Rio Pecos. Era împreună cu Ma-ram, fiul căpeteniei, şi a tras cu puşca după cei doi albi urmăriţi de fraţii mei.

Aşadar, indianul făcea parte din grupul celor cinci comanşi care mă atacaseră, dîndu-le, din păcate, răgaz lui Fred Morgan şi fiului său să spele putina. De recunoscut nu-l recunoşteam, pentru că atunci apăruse vopsit în culorile războiului; de altfel, nici timpul nu-mi îngăduise să-i reţin figura.

— Încotro a plecat atunci faţa palidă cu Ma-ram? mi se adresă iarăşi şeful micului eşalon.

— La wigwamurile comanşilor.

— Şi cum de s-a întîlnit omul alb cu Ma-ram?

— L-am prins în valea aceea unde rămăsese după ce războinicii comanşilor i-au atacat pe Winnetou, pe Sans-ear, pe încă un alb şi pe un negru.

Auzindu-mi răspunsul, comanşii puseră mîna pe cuţite.

— Iuf! strigă şeful. L-a luat prizonier pe Ma-ram! Şi cu ceilalţi oameni roşii ce s-a făcut?

— Nimic rău. Pe unul l-am legat, iar ceilalţi patru nici că au simţit cînd l-am prins pe fiul căpeteniei şi l-am dus cu mine.

— Dar Ma-ram, cînd l-am văzut, nici nu era legat! interveni indianul, care se amestecase şi adineauri în vorbă.

— L-am lăsat liber, după ce-mi făgăduise ca mă va însoţi liniştit pînă la wigwamurile comanşilor.

— Iuf! Şi ce voia omul alb acolo?

— Să-i eliberez pe Winnetou, căpetenia apaşilor şi pe Sans-ear. Acolo i-am prins pe cei patru şefi Racurroh şi apoi i-am eliberat în schimbul tovarăşilor mei. Ni s-a îngăduit să plecăm împreună. Avem un sfert de zi pentru salvarea noastră.

— Va să zică prizonierii au scăpat?

— Fireşte!

Îmi plăcea să-i scot din sărite, povestindu-le întîmplarea cu toate amănuntele ei.

— Atunci omul alb trebuie să moară! hotărî şeful grupului şi apucă puşca.

Era, de fapt, singura de care dispuneau. Ceilalţi aveau numai arcuri şi săgeţi.

— Oamenii roşii ar pieri înainte de a-şi îndrepta armele asupra mea! Nu mă sperii eu de opt indieni! Dar ştiu ca n-o să vă atingeţi de mine, dacă am sa vă spun că-i puteţi prinde chiar azi pe Winnetou şi pe ceilalţi doi.

— Iuf! Unde?

— Aici, pe loc! rostii, arătînd spre tovarăşii mei pitulaţi după stînci. Acolo e Winnetou şi Sans-ear, vînătorul de indieni, iar dincolo e încă un alb şi negrul!

În aceeaşi clipă, de o parte şi de alta răsăriră cei vizaţi, înaintînd cu puştile îndreptate asupra călăreţilor, iar eu – dîndu-mă un pas înapoi – îl luai la ochi pe şef.

— Oamenii roşii sînt prizonieri! Să descalece imediat! le poruncii.

Faţă de noi erau cu trei mai mult la număr, dar cele cinci puşti ale noastre ne dădeau superioritate. Văzîndu-se împresurat, nu-i de mirare că şeful îşi coborî numaidecît puşca şi întrebă:

— Oare fratele alb nu vede că oamenii roşii nu sînt porniţi pe război?

— Şi cu toate astea voiau să mă omoare! Eu însă nu rîvnesc la sîngele fraţilor roşii. Poftim, descălecaţi şi să fumăm pipa păcii.

Călăreţii cam şovăiau să-mi urmeze invitaţia, se temeau să nu fie vorba de vreun vicleşug.

— Cum îl cheamă pe fratele meu alb? întrebă şeful.

— Mi se spune Old Shatterhand.

— Iuf! Atunci vorbele lui pot fi crezute. Fraţii mei roşii să descalece!

Pregăti pipa şi se aşeză. Însoţitorii lui făcură la fel. Se apropiară şi ai noştri, luînd loc pentru ceremonial. Pipa, umplută şi aprinsă, trecu din mînă-n mînă. Bernard făcu greşeala de a o întinde lui Winnetou. Acesta refuză.

— Căpetenia apaşilor şade aici, lîngă comanşi, numai pentru că Old Shatterhand vrea să încheie pace cu ei, dar de fumat nu va fuma din calumetul lor. N-au decît să vorbească şi să se înţeleagă cu prietenii mei albi, însă pe urmă, să se ferească din drumul meu, că de nu, vor pieri ca şacalii în deşert!

Bernard ar fi trebuit să prevadă acest lucru. Comanşii se prefăcură a nu fi auzit cuvintele lui Winnetou. Mă adresai şefului lor.

— Oamenii roşii i-au urmărit pe cei doi trădători albi?

— Doar am spus-o şi adineauri.

— Şi nu i-aţi prins?

— Nu. Au fugit la duşmanii comanşilor şi a trebuit să ne întoarcem.

— Cum de-au putut scăpa pe jos, fără cai?

— Ei au furat caii comanşilor!

— Cum, n-au comanşii ochi să-i vadă pe tîlhari? N-au urechi să le audă paşii?

— Fiii comanşilor se adunaseră la mormîntul căpeteniei şi, cînd s-au întors la cai, au găsit straja omorîtă şi doi cai dintre cei mai buni lipsă.

Aceasta fusese, într-adevăr, pentru Fred Morgan şi fiul său singura posibilitate de a se salva. Dar ce curaj să te aventurezi – cu urmăritorii în spatele tău – tocmai în munţi, la comanşi şi să le furi caii! Cei doi bandiţi dovedeau, orice s-ar spune, multă cutezanţă şi, ca adversari, nu trebuiau dispreţuiţi. Eram însă hotărît să-i prind chiar dac-ar fi fost sa ocolim pămîntul. Şi, în vederea acestui scop, întîlnirea cu comanşii era chiar binevenită.

Indienii nu mai zăboviră mult. Cînd să plece, îi întrebai:

— Unde-au văzut fraţii mei roşii ultima oară urmele celor doi albi?

— La două zile călare de aici. Vrea fratele meu să-i găsească?

— Da. Şi dacă-i prindem, s-a terminat cu ei!

— Iuf! Omul alb parc-ar scoate vorbele din inima comanşilor. S-o ia deci călare spre asfinţit. După un ocol al soarelui, va ajunge într-o vale ce se întinde de la miazăzi spre miazănoapte. Ţinîndu-se mereu pe vale, va găsi un loc unde cei doi albi s-au odihnit şi au aprins focul. Să treacă apoi muntele pînă la apa ce curge spre apus şi, tot mergînd de-a lungul ei, va mai întîlni în două rînduri cenuşa focurilor aprinse de albi. Mai încolo comanşii n-au mers, ci s-au întors, pentru că dăduseră de hotarul unde începe ţinutul navajoşilor.

— Cît mai era pînă cînd fraţii mei au fost nevoiţi sa se întoarcă?

— Nici jumătate de zi. Războinicii roşii s-ar fi ţinut de ei şi mai încolo, dar se vedeau în vale wigwamurile duşmanilor şi era primejdie de moarte.

— Războinicii comanşilor pot spune lui To-kei-hun şi celorlalte trei căpetenii că Winnetou, Sans-ear şi Old Shatterhand îi vor prinde pe trădători. Iar Ma-ram să nu-l uite pe Old Shatterhand, după cum nici acesta nu-l va uita!

— Dar Winnetou, apaşul, nu-i va urmări oare pe războinicii comanşilor?

— Nu. Deşi li-i duşman, nu se va atinge de ei, pentru că au încheiat pace cu fraţii lui.

Comanşii săriră pe cai şi plecară. Făcurăm şi noi la fel. Ei duceau spre răsărit vestea neaşteptatei întîlniri, iar noi ne îndreptam spre apus, cu nădejdea că-i vom prinde pe cei doi Morgan.

Indicaţiile primite de la ei se dovediră întru totul exacte. Cum apaşii şi navajoşii trăiau în bună prietenie, puturăm trage cu Winnetou la aceştia din urmă. Aflarăm că cei doi bandiţi poposiseră acolo doar cîteva ceasuri şi că se interesaseră de drumul cel mai scurt spre Colorado. Pomeniseră şi de lacul Mono. Deşi ne despărţea de ei o distanţă de cîteva zile, urmele lor erau încă foarte clare, ceea ce ne întări speranţa că vom putea să le dăm de urmă.

Ne ţineam aşadar pe lîngă Sierra Nevada, călărind întins prin preria semănată cu numeroase urme de bivoli. Doream din toată inima să ne iasă în cale un exemplar şi să-l vînăm. Nu mai mîncasem de mult decît pastramă tare şi, chiar dacă proviziile ne mai ajungeau pe cîteva zile, totuşi o fleică sau un muşchiuleţ proaspăt nu ne-ar fi stricat deloc.

Iată de ce mă abătui niţel din drum. Luîndu-l cu mine pe Bernard, care pînă atunci nu vînase bizoni, făcurăm un arc pe dreapta, spre un zăvoi cu apă şi verdeaţă multă, unde presupuneam că într-o amiază ca aceasta, dogoritoare, vor veni bizonii în turmă ca să se scalde şi să rumege în tihnă.

Şi într-adevăr, speranţa se împlini. În zare îşi făcură apariţia un grup de patru bizoni. Pornirăm în întîmpinarea lor. Din păcate, vîntul bătînd din direcţia noastră, animalele ne simţiră imediat. Ne văzurăm siliţi să angajăm caii într-o cursă foarte rapidă. Murgul meu se ţinea formidabil. Zbura de parc-ar fi purtat în spinare un jocheu mărunţel. În schimb, Bernard rămăsese serios în urmă. Agerimea calului mă ispiti să-l supun unei probe a cărei reuşită contează în mod deosebit aici, în Vest. Hotărîi ca, în locul puştii, sa mă folosesc de lasso. Al meu era prevăzut cu un inel prin care laţul lunecă mai uşor decît prin urechiuşa de piele a lasso-urilor indiene.

Îi ajunsei din urmă pe bizoni, nu departe de un grup de sălcii. Era un taur masiv cu trei bivoliţe. Îmi alesei dintre acestea una cu pielea netedă, lucioasă – ceea ce înseamnă de obicei carne fragedă. O izolai printr-o manevră şi, galopînd pe lîngă ea, zvîrlii lasso-ul. În acele clipe, murgul meu se comportă minunat. Cum auzi şuierul lasso-ului, se şi întoarse fără nici un îndemn şi se propti amarnic, cu trupul încordat şi aplecat înainte. Laţul se strînse de gîtul bivoliţei. Urmă o smucitură puternică, mai-mai să ne răstoarne, dar murgul se ţinu zdravăn de tot, în timp ce la capătul celălalt bivoliţa se prăvăli la pămînt. Atunci sării repede din şa şi împlîntai cuţitul adînc în grumazul vitei. Murgul îmi urmări din ochi mişcările şi abia cînd văzu că totul e gata slobozi lasso-ul. Mă apropiai de bravul animal şi-l mîngîiai drăgăstos cu palma, iar el – drept recunoştinţă – îşi frecă botul de umărul meu.

Scosei apoi laţul de la gîtul bivoliţei şi mă pregătii să despic mormanul de carne. Tocmai atunci veni şi Bernard într-un suflet.

— Am întîrziat! regretă el. Mai vînăm?

— Las' că ne ajunge. Dă-mi o mîna de ajutor!

Bernard descălecă, iar eu, întorcînd bivoliţa pe partea cealaltă, constatai, surprins, că era însemnată cu fierul roşu.

— Aoleu, sa ştii că e proprietatea unei estanzia, a unei hacienda sau a unui rancho!

— Şi aveam oare dreptul s-o vînăm?

— Da. Fermierii aceştia nu preţuiesc vitele decît pentru pielea lor. Orice trecător poate vîna cît pofteşte, cu condiţia ca pielea vitei să i-o lase proprietarului. Aşa e uzul pe-aici.

— Atunci va trebui să-i ducem pielea, nu-i aşa?

— Ba, deloc. Dacă întîlnim prin preajmă vreo gospodărie, n-avem decît să anunţăm unde a rămas pielea. Avînd în vedere mulţimea de bizoni ce se vînează aici în fiecare an, e practic imposibil ca fermierul să nu doboare din greşeală vreun exemplar al vecinului său. De aceea, la urmă ei schimbă între ei pieile, orientîndu-se după semnul pe care-l poartă.

Bivoliţa zăcea la cel mult cinci paşi de sălciile pomenite mai sus. Abia terminai cu explicaţiile, cînd auzii un şuier ascuţit şi, în aceeaşi clipă, Bernard strigă ca în ghearele morţii. Îmi ridicai repede privirea: tînărul meu prieten se zbătea dus de un lasso aruncat dintre sălcii. Apucai puşca şi mă năpustii în direcţia respectivă, sărind orbeşte peste tufele ce-mi închideau drumul. Un călăreţ în port mexican se depărta la galop, tîrîndu-l pe tînărul Marshall după el.

Aici nu mai încăpea zăbava. Bernard putea sa moară jupuit şi sfîşiat. Dusei arma la ochi, ţintii calul şi trăsei. Acesta mai făcu cîţiva paşi şi se prăbuşi. Alergai într-acolo. Călăreţul venise de-a berbeleacul. Cînd mă văzu, ţîşni în picioare şi, lăsînd totul baltă, o zbughi din loc.

Să-l urmăresc nu era vreme: mă interesa în primul rînd Bernard. Lasso-ul îi strînsese braţele atît de tare, încît bietul băiat nu se putea mişca defel. Îl eliberai şi, spre bucuria mea, văzui că era aproape nevătămat. De altfel, se şi ridică imediat în picioare.

— Extraordinar, Charlie, ce mai lunecuş am tras! vorbi el răsuflînd fericit. Ce-o fi vrut individul de la mine?

— Habar n-am!

— Dar dumneata de ce ai tras în cal şi nu în călăreţ?

— Mai întîi, fiindcă omul e totuşi om, în timp ce calul e animal. În al doilea rînd, fiindcă moartea călăreţului nu ţi-ar fi folosit la nimic. După cum vezi, lasso-ul e agăţat de şa, deci calul te-ar fi tîrît mai departe chiar şi în lipsa stăpînului.

— Exact! Trebuia să mă gîndesc şi eu la una ca asta! vorbi Bernard ruşinat, pipăindu-şi mădularele ca să se încredinţeze că e într-adevăr întreg.

— Acuma, haidem la bivoliţă! Trebuie să ne grăbim. Se pare că nu prea sîntem în siguranţă aici.

— N-aş crede să ne mai pîndească vreun necaz. Doar ţinuturile indienilor au rămas departe în urmă.

— Ba te înşeli. Ne aflăm aici într-o regiune plină de primejdii. Ce-i drept, nu mai avem de-a face cu indios bravos, cum le spun spaniolii, în schimb ne putem pomeni cu tot soiul de tîlhari mexicani de drumul mare şi escroci yankei, care îşi fac de cap pe aceste meleaguri. Ai să-i vezi şi ai să-i auzi în curînd.

Aleserăm carnea cea mai bună, legarăm hartanele de şei şi mînarăm după tovarăşii noştri. Cum aceştia făcuseră între timp un popas, îi ajunserăm repede din urmă. Bob, care observă primul că venim cu vînat proaspăt, ne întîmpină strigînd de departe:

— Oh, massa cu biftec! Nigger Bob ducem după lemn, foc facem. Bob pulpa fript!

Îl lăsai să facă pe bucătarul, în timp ce eu povestii camarazilor toată aventura. Cînd carnea se rumeni Bob căscă o gură enormă şi începu să înfulece de-ţi era mai mare dragul. Mă şi miram unde încăpeau atîtea hălci! Era atît de preocupat de această masă regească, încît nici nu dădu atenţie exclamaţiei lui Sam:

Behold, ia te uită, nişte călăreţi! Ori sînt numai cai?

Îmi dusei luneta la ochi:

— Călăreţi! Trei, cinci, opt... Exact, opt!

— Ne vor fi văzut oare?

— Fireşte! Au observat încă de departe fumul.

— Cine naiba or fi?

— Judecînd după pălăriile largi şi şeile înalte, cred că sînt mexicani.

— Atunci să ţinem, ca să zic aşa, degetul pe trăgaci! Vizita lor poate fi în legătură cu individul care a fugit, ăla cu lasso-ul.

Grupul de călăreţi se apropia mereu. În sfîrşit, se opriră la oarecare distanţă de noi. Erau mexicani, un fermier si şapte oameni din serviciul lui – cum se părea. Iar unul din aceştia era chiar individul căruia îi împuşcasem calul. Oamenii se sfătuiră un timp, apoi se despărţiră în două grupuri şi ne înconjurară.

— S-ar zice că au chef de discuţie cu noi domnii ăştia, ha-ha-ha! rîse Sam într-un fel din care se vedea că e bine dispus. Zău că m-aş ocupa de ei singur-singurel, ca să zic aşa !

Cercul se strînse treptat, pînă ce diametrul măsură cel mult douăzeci de lungimi de cal. Apoi conducătorul mai înaintă cîţiva paşi şi ni se adresă într-un amestec de spaniolă şi engleză, obişnuit prin acele părţi:

— Cine sînteţi dumneavoastră? Sam se grăbi să răspundă pentru noi:

— Sîntem mormoni din marele oraş de la lacul sărat. Mergem în California ca misionari.

— Nu-i nici o afacere. N-o să vă alegeţi cu nimic, atîta vă spun! Dar cine e indianul?

— Nu e indian, ci eschimos din New-Holland. Dacă vedem că nu ne merg afacerile, îl expunem la panoramă contra bani.

— Şi negrul?

— Păi, nu e negru! E lawyer, avocat, va sa zică, din Kamciatka. Are de pledat într-un proces la San Francisco.

Era evident că mexicanul nu se avea tocmai bine cu geografia...

— Frumoasă familie! rosti el. Trei misionari mormoni, plus un avocat de nu ştiu unde îmi fură o bivoliţă şi încearcă să-l omoare pe vaquero. Las' că vă învăţ eu minte! Vă declar prizonieri! Mă urmaţi la rancho-ul meu!

Sam se întoarse spre mine şi făcu o mutră de şmecher.

— Ce zici, Charlie, mergem? Poate găsim la rancho-ul dumnealui nişte mîncărică mai gustoasă decît aici.

— Să încercăm! Dacă nu e un haciendero cu sute de slugi, ci numai un modest ranchiero, atunci nu prea văd de ce ne-am speria.

Well, ne vom distra un pic! se bucură Sam.

Apoi se adresă din nou mexicanului:

— Vreţi într-adevăr, señor, să vă daţi atîta osteneală pentru un lucru de nimic?

— Nu sînt señor! Sînt don, sînt grande! Mă cheamă don Fernando de Venango e Colonna de Molynares de Gajalpa y Rostredo. Băgaţi la cap!

— High-day, că mare domn mai sînteţi! Înseamnă că trebuie să ne supunem la ordinele dumneavoastră. Sper însă că veţi fi delicat cu noi.

Nu făcurăm nici un gest de împotrivire. Stinserăm focul şi ne săltarăm pe cai. Bob rîdea cu gura pînă la urechi:

— Oh, asta frumos! Nigger Bob sîntem lawyer din... din... Bob nu mai ştim de unde! La rancho bun mîncare pentru Bob şi băut şi stat frumos casa!

Furăm încadraţi din toate părţile şi pornirăm toţi într-un galop frumos, specific mexican. În drum avui răgazul să examinez mai atent îmbrăcămintea călăreţilor.

Mexicanii poartă veşminte de un romantism rar întîlnit în portul altor popoare. Întîi de toate, pălăria joasă cu boruri foarte largi, aşa-numitul sombrero, din pîslă neagră ori cafenie, sau din acea împletitură de pai subţire, pe care şi Europa o cunoaşte din import sub numele de „panama". Pălăria unui señor, deci a unui domn, fie el haciendero, ranchero, sau bandit, e totdeauna îndoită pe o parte în sus, prinsă cu o agrafă de aur sau de alamă, încrustată la rîndul ei cu pietre preţioase sau cu sticlă colorată. Agrafa menţine borul pălăriei ridicat şi în acelaşi timp fixează o pană, mai aleasă sau mai de rînd, după averea posesorului – dar care nu lipseşte în nici un caz.

Un fel de jachetă scurtă, fără nasturi, cu mînecile larg răscroite, acoperă bustul. La mîneci, pe spate, pe piept – o bogăţie de ornamente din fir subţire de lînă, bumbac sau mătase, din metal ieftin, lucitor sau din aur şi argint.

Gîtul e înfăşurat într-o basma neagră, lungă, înnodată în faţă. Capetele ei, dac-ar fi lăsate în voie, ar ajunge pînă mai jos de brîu – dar nu se poartă aşa, ci se aruncă înapoi, peste umeri, ceea ce dă costumului un plus de pitoresc.

Pantalonii, sînt cu totul originali. Strînşi pe talie şi întinşi pe şolduri, ei se lărgesc treptat, ajungînd ca jos să fie de două ori mai largi. Unde mai pui că sînt şi spintecaţi pe partea dinafară, încărcaţi cu trese şi cu broderii late, iar şliţul e tighelit cu mătase de o culoare care distonează cît se poate de viu cu stofa pantalonului.

Pînă şi cizmele de lac fin sînt bogat împodobite şi bineînţeles prevăzute cu pinteni uriaşi, de argint sau din oţel frumos lucrat, dacă nu din alamă sau corn. Pintenii aceştia întrec cu mult în mărime pe cei ai cavalerilor împlătoşaţi din evul mediu...

“Roata” acestor pinteni, împreună cu, “furca”, ajung pînă la zece ţoli lungime. Ceea ce la noi se numeşte „rotilă", avînd mărimea unui bănuţ, la mexicani arată ca o stea în douăsprezece colţuri, avînd un diametru de şase ţoli. Greutatea unor astfel de pinteni ajunge la doi pfunzi şi uneori chiar mai mult.

Mexicanii, care merg aproape numai călare, au caii bine dresaţi, foarte agili şi rezistenţi. În acelaşi timp, mexicanii mînuiesc cu foarte multă pricepere tot felul de arme, de care nu se despart nici noaptea, fiind oricînd gata să le folosească.

Ei mai dovedesc o mare abilitate în mînuirea unui pistol lung cu ţeava trasă şi în aşa fel construit încît poate fi uşor fixat pe un pat de armă, transformîndu-se astfel într-o puşcă cu ţeava scurtă – instrument cu care mexicanul nimereşte ţinta la sigur şi de la o distanţă de o sută cincizeci de paşi. Arma are ghiventuri foarte dese, ceea ce dă glontelui o mişcare de rotaţie rapidă în jurul axei şi îl menţine pe direcţia iniţială. Datorită construcţiei sale, arma nu consumă decît puţină pulbere şi reculează destul de slab. Într-o mînă experimentată ea reprezintă o adevărată comoară; iar caii sînt atît de bine dresaţi, încît călăreţul poate să tragă asupra duşmanului atît înainte cît şi înapoi, dar nu şi din lături. Totuşi, cînd calul stă pe loc, arma poate fi folosită în orice direcţie; ajunge să-i arăţi calului arma, ca inteligentul animal să se transforme pentru cîteva clipe într-o adevărată statuie de piatră sau bronz.

O armă aproape mai periculoasă decît cea de foc este lasso-ul. Cu ajutorul lui un bărbat cu experienţă, poate să prindă taurul din goană, pantera neagră în timpul săriturii, omul alergînd la atac sau fugind de primejdie. Lasso-ul este o curea lungă de vreo treizeci de coţi, avînd la capăt un laţ. El este lansat către om sau animal din fuga calului şi abia dacă din zece mii de cazuri se ratează o singură dată. Exerciţiile de aruncare a lasso-ului încep din copilărie şi pînă la urmă instrumentul devine parte din omul care-l mînuie: lasso-ul nu ascultă numai de mîna omului, ci şi de gîndurile lui; el zboară exact la ţintă, indiferent că e aruncat în joacă, în arenă sau în lupta necruţătoare pentru existenţă.

Mexicanul călare poartă pe el un poncio, o pătură cu care se poate înveli complet; cînd o îmbracă el îşi trage capul printr-o deschizătură, astfel că jumătate din pătură îi acoperă spatele, cealaltă jumătate pieptul.

Dar costumul călăreţului este deosebit de costisitor. Şaua şi căpăstrul poartă tot felul de podoabe de argint, cîteodată chiar de aur. Caii bogătaşilor au zăbale din argint greu, iar lănţugurile nu sînt nicidecum goale pe dinăuntru, ci pline şi din aur masiv. O asemenea zăbală costă în jur de cincizeci de escudos, dar poate să ajungă, împreună cu lănţugurile, la suma de cinci sute de escudos de aur.

Şaua folosită în Mexic este şaua spaniolă, neobişnuit de înaltă, din care – dacă te-ai aşezat cum trebuie – nu mai cazi cu una cu două. Chiar dacă nu e mare meşter, odată aşezat în şa, călăreţul nu mai poate fi trîntit decît cu greu. Spătarul îţi cuprinde spinarea pînă aproape de coaste; în faţă şaua este la fel de înaltă, cu oblînc de bronz, reprezentînd de obicei un cap de cal, numărînd vreo şase ţoli şi ajungîndu-ţi pînă la osul pieptului.

De la şa pînă la coadă o piele de talpă apără ca o platoşă crupa şi şoldurile animalului. Pentru călăria de agrement nu e nevoie de o asemenea platoşă, dar pentru drumurile lungi e de obicei scoasă la iveală, în primul rînd pentru că are o sumedenie de buzunare şi buzunăraşe, foarte utile. Această platoşă poartă numele caraghios de cala de pato, adică coadă de raţă.

Scările, adeseori prinse cu lanţ de argint, sînt îndeobşte de lemn; pe vremuri erau chiar nişte ghete de lemn, menite să apere piciorul călăreţului de orice rănire sau vătămare. Ghetele acestea au fost părăsite, s-au păstrat însă scările de lemn, iar pentru ocrotirea piciorului, partea din faţă a scării e prevăzută cu o apărătoare de piele, tapageros, cum o numesc spaniolii, ornată cu împletituri de sîrmă. Oamenii foarte bogaţi au scări de fier forjat, cu ornamente preţioase, întru totul asemănătoare celor din vechile armuri. Pentru apărarea călăreţului de intemperii, de ambele părţi ale şeii se află acele armas de pelo, nişte piei grosolane, de capră, aşezate cu partea păroasă în afară şi care se trag pe timp de ploaie peste coapse şi genunchi. De altfel, pieile acestea îl apără pe călăreţ şi de mărăcinii ghimpoşi prin care, eventual, e nevoit să treacă.

Dar să revin la peripeţiile noastre. După aproape o jumătate de ceas, ne răsări în faţă o clădire, probabil rancho-ul mexicanului. Intrarăm din goană în curtea vastă şi sărirăm de pe cai.

Señora Eulalia, señorita Alma! Strigă fermierul înspre clădirea principală. Ia poftiţi încoace să vedeţi pe cine am adus!

La chemarea lui, cele două făpturi apărură cu atîta grabă, încît, fără să vreau, gîndul mă duse la versurile lui Schiller:

„Şi uşa, deschizîndu-se lată,

Scuipă două doamne deodată".

Da, erau señora şi señorita, cum s-ar spune – dar grăjdăriţele din Lüneburg ar fi arătat pe lîngă ele ca nişte doamne de elită. Desculţe, cu capul descoperit – nici nu-mi dădeam seama dacă ciudăţenia de cîlţi din capul lor era păr sau nu. Fustele le ajungeau doar pînă la genunchi, iar jegul de pe pulpe, gros, lucios, ar fi putut trece drept carîmb de cizmă. Sus, pînă la brîu, purtau cămăşi care, cu ani în urmă, trebuie să fi fost albe, dar care păreau să fi servit între timp la curăţatul hornurilor.

Ţîşniră deci pe uşă şi se zgîiră la noi cu gurile căscate.

— Pe cine ne-aţi adus, don Fernando de Venango e Colonna? cîrîi cea mai în vîrstă. Ia te uită ce de treabă pe capul nostru! Cinci deodată, cinci musafiri! Să le dai de mîncare şi de băut... Pe urmă or vrea să şi joace, să fumeze, să doarmă! Asta e prea de tot! Mai bine vă las aici şi fug unde mi-or vedea ochii din rancho-ul ăsta păcătos. Ah, cum de m-am lăsat convinsă, de mi-am părăsit frumosul San José şi...

— Dar, mămico, uită-te la domnul acela! Seamănă leit cu bunul nostru don Allano! interveni señorita, arătînd spre Marshall.

— N-are decît să-i semene, că tot nu-i el! O repezi mama supărată, văzîndu-se întreruptă din năvalnicul ei şuvoi de vorbe. Ce-i cu bărbaţii ăştia şi cine să le poarte de grijă? Eu şi iarăşi eu! Frumoasă surpriză, cînd ai treburi pînă peste cap cu o gospodărie atît de mare! Eu nu mai ştiu cum s-o scot la capăt şi cînd colo îmi veniţi cu musafiri, cinci deodată, ce să zic...

— Dar señora Eulalia, ăştia nu sînt musafiri! o linişti bărbatul.

— Nu? Atunci ce sînt, stimate don Fernando de Venango e Colonna?

— Prizonieri, señora Eulalia.

— Prizonieri? Şi ce-au făcut, stimate don Fernando de Venango de Molynares?

— Ne-au omorît o bivoliţă şi trei vaqueros, dragă señora Eulalia.

Era, într-adevăr, pasionant cu cîtă neobrăzare înmulţea dumnealui isprăvile noastre.

— O bivoliţă şi trei vaqueros! Exclamă femeia plesnindu-şi palmele murdare, încît caii, speriaţi, îşi ciuliră urechile. Dar e groaznic! E strigător la cer! I-aţi prins asupra faptului, don Fernando e Colonna de Gajalpa?

— Nu numai asupra faptului, ci asupra tuturor faptelor, señora Eulalia. Mai întîi au ucis, pe urmă au fript şi au mîncat!

Doña Eulalia îşi holbă şi mai crunt ochii.

— Fript şi mîncat? Pe cine? Pe bivoliţă sau pe cei trei vaqueros, stimate don Fernando de Gajalpa y Rostredo?

— Au început cu bivoliţa, dragă señora Eulalia.

— Şi pe urmă? Pe urmă ce-au făcut, stimate don Fernando Rostredo y Venango?

— Pe urmă? N-au mai avut timp. I-am surprins, arestat şi uite-i aici, señora Eulalia.

— Arestat şi uite!... O, toată lumea vă ştie de viteaz fără pereche! Dar cine sînt, de fapt, oamenii aceştia, stimate don Fernando de Molynares e Colonna?

— Albii sînt misionari din oraşul mormonilor şi se duc la San Francisco să convertească poporul din California!

— Ferească Sfîntul! Misionari care fură bivoliţe şi ne omoară slugile ca să le mănînce! Povestiţi mai departe, don Fernando de Rostredo y Venango!

— Cel smolit, care arată ca un negru, e avocat în... în fine, în Ţara-de-Foc. Merge şi el la San Francisco ca să pună mîna pe o moştenire, señora Eulalia!

— Va să zică, vrea să pună mîna! O, atunci nu-i de mirare că a pus mîna şi pe bivoliţele noastre şi pe vaqueros! Şi ultimul cine-o fi, stimate don Fernando de Colonna y Gajalpa?

— Seamănă cu un indio bravo, dar e hotentot din... din Groenlanda. Vrea să-i expună la circ pe misionari ca să adune bani de la curioşi, señora Eulalia!

— O-o-o! Şi ce-o să faceţi cu ei, scumpe don Fernando de Molynares y Gajalpa e Venango?

— Am să pun să-i spînzure şi să-i împuşte. Chemaţi toată lumea încoace, señora Eulalia!

— Ce lume? Păi sîntem aici cu toţii, afară de Betty, negresa... uite că vine şi ea!... Dar bine, staţi un pic, văd că nu lipseşte nimeni, deşi ziceaţi că au fost omorîţi trei vaqueros! Cum vine asta, don Fernando e Rostredo de Colonna!

— Las' ca o descurcăm mai tîrziu, señora Eulalia. Încuiaţi porţile şi uşile, señores, ca să nu scape cumva prizonierii! Am să-i judec imediat şi cît se poate de aspru.

Nu exista, de fapt, decît o singură poartă, care fu zăvorită bine de tot – ceea ce însemna că-i şi aveam practic în mînă atît pe stimabilul don, cît şi pe señorii lui.

— Aşa! făcu mexicanul mulţumit. Aduceţi-mi un scaun! Legaţi caii de stîlp, dincolo, inclusiv pe-ai prizonierilor şi să începem judecata.

Nu protestarăm în nici un fel. De altminteri, prin îndepărtarea cailor ni se crea tocmai bine spaţiul necesar. Nu aveam nici cel mai mic trac înaintea „spectacolului".

Dar iată că fură aduse trei scaune în loc de unul. La mijloc se aşeză don Fernando, iar la dreapta şi la stînga lui, señora Eulalia şi señorita Alma în „robele" descrise mai sus. Noi stăteam tuscinci mai la o parte, supravegheaţi de slujitori.

— În primul rînd, să auzim cum vă cheamă, începu don Fernando. Ia spune tu!

— Bob, răspunse negrul, căruia îi fusese adresată întrebarea.

— Aha, nume de pungaş! Şi tu?

— Winnetou.

— Winnetou! Nume fals! Aparţine, de fapt, celui mai mare şi mai vestit conducător al indienilor. Dar tu?

— Marshall.

— Vezi, pînă şi numele e acelaşi! sări bucuroasă señorita, adresîndu-se mamei.

— Nume de yankeu, stabili don Fernando. Indivizii ăştia nu fac doi bani. Şi ţie cum îţi spune?

— Sans-ear.

— Iarăşi fals! Adevăratul Sans-ear e un vînător de seamă, cunoscut în lungul şi în latul preriei. E cel mai teribil duşman al roşilor. Şi ultimul?

— Old Shatterhand.

— Sînteţi voi tîlhari, dar şi mincinoşi fără pereche! Şi ăsta e nume de furat!

Atunci făcui un pas înainte şi mă postai chiar lîngă ticălosul de vaquero care-l prinsese pe Bernard. Individul merita o lecţie.

— Nu minţim, rostii hotărît. Vreţi dovezi?

— Poftim!

În aceeaşi clipă, pumnul meu căzu ca o măciucă în capul văcarului, care se prăbuşi fără să crîcnească.

— Ei, ce pumn e ăsta, dacă nu al lui Old Shatterhand?

— Ah, Alma, îmi vine rău, mă apucă pandaliile, mă loveşte damblaua! izbucni desperată doña Eulalia, desfăcîndu-şi larg braţele şi căzînd la pieptul viteazului don Fernando.

Acesta dădu să sară de pe scaun, dar nu se putu debarasa de dulcea povară care-l ţinea încleştat. Strigă şi el ca din gură de şarpe, iar señorita Alma îi ţinu isonul.

Cînd e călare, mexicanul se arată foarte cutezător şi iute, în schimb, fără cal, e neputincios. Văcarii nu făceau nici ei excepţie de la aceasta regulă. Văzîndu-ne pe toţi cinci cu armele aţintite asupra lor – după ce-l năucisem pe nevrednicul lor camarad – bieţii oameni nu mai ştiură ce să facă.

— Să n-aveţi teamă, señores!! îi liniştii eu. Nu vi se întîmplă nimic, fireşte, dacă sînteţi oameni de înţeles. Vrem numai să vă atragem atenţia asupra unei mici greşeli. Pe urmă trataţi-ne cum veţi crede mai potrivit.

Şi, spunînd acestea, mă îndreptai spre cele trei scaune şi făcui cea mai adîncă şi respectuoasă reverenţă.

Doña Eulalia, îmi place nespus frumuseţea şi ador virtuţile femeii. Vă rog din suflet, alungaţi-vă spaima şi dăruiţi-mi o privire a ochilor dumneavoastră fermecători!

— A-a-ah!

Un lung suspin de uşurare şi ochii aceia mici, de scorpie, se întredeschiseră. Femeia se sili să-şi ascundă obrajii galbeni sub o mască languroasă, pudică. De fapt însă, părea mai mult îngrozită.

— Frumoasă doña, veţi fi auzit, desigur, de acele Cours d'amour din alte vremuri cînd cea mai admirată dintre doamne ocupa scaunul judecăţii şi toată lumea trebuia să-i împlinească hotărîrile. Judecata la care don Fernando vrea să ne supună nu poate fi dreaptă, el însuşi fiind parte în cauză. De aceea îl rugăm să-şi treacă puterea în gingaşele dumneavoastră mîini. Sîntem convinşi că astfel sentinţa va lovi în adevăratul vinovat!

— Doriţi, într-adevăr asta, señor? făcu ea cu un glas fîstîcit, ce părea că se strecoară printre două perii de duşumea.

— Vorbesc foarte serios, doña Eulalia! E drept că ţinuta noastră nu prea corespunde unui asemenea moment solemn, cînd avem cinstea de a prezenta omagii unei doamne ca dumneavoastră, dar gîndiţi-vă că ne aflăm de luni de zile în Vestul sălbatic. Şi cum bunătatea e cea mai de preţ podoabă a femeii, sperăm să ne ascultaţi dorinţa şi să ne-o împliniţi.

— Sînteţi oare într-adevăr cei care v-aţi dat adineauri?

— Bineînţeles.

— Auziţi, don Fernando de Venango y Gajalpa? Aceşti faimoşi seńores m-au ales pe mine să judec şi să hotărăsc. Ştiţi că nu permit vreo împotrivire! De acord?

Don Fernando se acrise la faţă, dar nu îndrăzni s-o înfrunte pe doña lui. Şi, în fond, nici nu găsea că e rău să scape de buclucul în care intrase.

— Preluaţi funcţia, señora Eulalia! Sînt convins că-i veţi spînzura.

— După merit, totul după merit, don Fernando de Colonna e Molynares!

Apoi femeia mi se adresă mie.

— Aveţi cuvîntul, señor! Vorbiţi!

— Să presupunem, doña Eulalia, că aţi fi un călător flămînd şi ostenit şi aţi întîlni în savană o bivoliţă cu a cărei carne v-aţi putea potoli foamea. Aţi fi oare în drept să doborîţi animalul, urmînd, fireşte, ca pielea s-o capete proprietarul?

— Desigur, aşa e uzul la noi.

— Nu peste tot... dădu să intervină bărbatul, dar doña Eulalia i-o reteză scurt:

— Vă rog, don Fernando! Eu dispun aici! Nu îngădui să vorbiţi neîntrebat!

Mexicanul se aşeză la loc, resemnat şi respectuos. De altfel şi atitudinea smerită a văcarilor sublinia faptul că doña Eulalia e suverana fermei.

— Asta-i toată crima noastră, señora, urmai eu. Deodată, acest vaquero, pe care l-am sancţionat adineauri, îl înhaţă cu lasso-ul pe señor Marshall, tîrîndu-l după el. Şi l-ar fi omorît, cu siguranţă, dacă nu-i împuşcam eu calul.

— Marshall! E un nume drăguţ. Un señor Marshall adică Allano Marshall, a locuit la soră-mea, în San Francisco.

— Allan Marshall? Nu cumva din Louisville, din Statele Unite? exclamai eu surprins.

— Chiar aşa? Îl cunoaşteţi?

— Cum să nu! Acest Allan Marshall, bijutier din Louisville, e frate cu Bernard Marshall aci de faţă.

— Santa Lauretta! Exact! Era bijutier şi avea un frate pe nume Bernard. Vezi, Alma, inima nu te-a înşelat! Fii binevenit, señor Bernardo. Vino în braţele mele!

Această explozie de bucurie părea oarecum inexplicabilă şi Bernard – deşi fericit să capete aşa, deodată, veşti despre fratele său – preferă să ducă doar mîna señorei pînă în dreptul buzelor, renunţînd politicos la îmbrăţişare.

— Am călătorit încoace, vorbi el, cu unicul scop de a-l găsi pe fratele meu. Puteţi să-mi spuneţi unde se află în prezent, stimată doña Eulalia?

— Alma a fost în vizită la soră-mea. Înainte de întoarcerea ei, señor Marshall tocmai se pregătea să plece la minele de aur. Dar, vă rog, toţi aceştia sînt prieteni de-ai dumneavoastră, señor Bernardo?

— Toţi! Şi le datorez foarte mult. Ei mi-au redat libertatea şi m-au salvat de la moarte. Señor Old Shatterhand m-a scăpat de la pierzanie sigură, m-a scos din mîinile stakemen-ilor şi ale comanşilor.

Doña îşi plesni din nou palmele a mirare.

— Vai-vai! Aţi trăit asemenea aventuri? Señor Bernardo, vă implor să ni le povestiţi şi nouă! Dar cum se face că dumneavoastră sînteţi mormon, iar fratele nu?

— Nu sîntem nici unul mormon, doña Eulalia. N-a fost decît o glumă.

Femeia se întoarse brusc către soţul ei.

— Aţi auzit, don Fernando de Venango e Gajalpa, nu sînt nici mormoni, nici tîlhari, nici asasini! I-am achitat! Vor fi oaspeţii noştri şi vor sta la noi cît le va pofti inima. Alma, dă fuga la bucătărie şi adu o sticlă de basilikiulep! Să bem de bun sosit.

La cuvîntul basilikiulep, chipul lui don Fernando se lumină. Probabil că numai la ocazii foarte rare venea domnia-sa în contact cu o asemenea sticlă. Era deci explicabilă satisfacţia pe care, în cele din urmă, prezenţa noastră i-o dădea, prilejuindu-i acest contact îndelung rîvnit. Alcoolul era cel mai bun mijloc de a statornici pacea între noi.

Señorita Alma dădu fuga – mai să-i crape jegul gros de pe pulpe – şi reveni în pas alergător, aducînd o sticla pîntecoasă şi un pahar de dimensiuni corespunzătoare. Cine cunoaşte otrava asta răspîndită aici de americani va fi, desigur, convins că n-am băut mai mult de un strop şi ca doamnele nici nu s-au încumetat s-o ducă la gingaşa lor gură. În ce ne priveşte, ar avea dreptate; femeile însă au dat de duşcă cîte un cogeamite pahar, plescăind din limbă de parc-ar fi fost ambrozie. Winnetou nici nu se atinse de băutură, cum făcea, de altfel, întotdeauna cînd era vorba de „apa de foc". În schimb, don Fernando îşi tot umplu pahar după pahar pînă ce energica lui nevastă îi smulse sticla din mîini.

— Ajunge, don Fernando de Venango e Rostredo y Colonna! Ştiţi că nu mai avem decît două sticle! Conduceţi-i pe señores în odaie. Noi, doamnele, ne facem mai întîi toaleta şi pe urmă vă pregătim ceva de-ale gurii, că, deh, sînteţi desigur înfometaţi. Hai, Alma! La revedere, señores!

„Doamnele" dispărură într-o firidă îndărătul căreia se afla, probabil, garderoba sau bucătăria, dacă nu ambele la un loc. Pe noi mexicanul ne conduse în încăperea pe care seniora Eulalia o numise „odaie", dar căreia în alta parte i ş-ar fi spus probabil „şopron". Se aflau înăuntru o masă şi cîteva bănci grosolane, negeluite pe care ne aşezarăm. Observînd că văcarii îşi cam fac de lucru pe lîngă caii noştri şi scotocesc prin coburi – ieşii afară ca să pun totul în siguranţă.

Nu degeaba se spune că cel mai bun vaquero e în acelaşi timp cel mai mare pungaş. Lui Bob îi poruncii să stea de pază la caii ce păşteau lîngă poartă, ceea ce îl făcu să se tînguie amar:

— Massa mîncăm mult, bun, frumos la odaie. De ce nigger Bob să stăm la cai?

— Pentru că tu eşti mai puternic şi mai curajos decît Winnetou şi Sans-ear, deci n-o să mai am nici o grijă în privinţa cailor.

— Oh, este drept! Bob sîntem tare şi n-avem frică: nu se atingem nimeni de cai!

Îl împăcai deci cu soarta. Reîntors în „odaie", îi găsii pe ceilalţi discutînd rece şi monosilabic pînă ce, în sfîrşit, apărură şi doamnele. Faţă de cum arătaseră mai înainte erau acum cu totul schimbate. Se gătiseră ca nişte dudui de pe Allameda de Mexico.

Îmbrăcămintea doamnelor mexicane aminteşte doar pe ici, pe colo moda actuală din Europa. Pălăria şi boneta sînt absolut necunoscute chiar şi celor mai cochete dintre femei. În schimb, nici una nu se lipseşte de rebozo, un şal lung de patru coţi care, la nevoie, le acoperă şi capul. Cînd se află în societate, în casă, ele îl poartă de obicei pe umeri, ca la noi. Dar cînd se duc în vizită pe la prietene sau ies seara la plimbare, îşi trag şalul peste cap, lăsîndu-şi doar faţa neacoperită. Fiind de regulă subţire şi transparent, rebozo poate fi folosit şi ca văl, îmbrăcînd nu numai capul şi umerii, dar şi întregul corp. Rebozo-ul unei mexicane de rang e întotdeauna ţesut de o meşteră indiană. Şi cum aceasta necesită o muncă de cel puţin doi ani, preţul de optzeci de piaştri e, bineînţeles, extrem de mic. Dar sînt şi cazuri cînd costă de două ori pe atît.

Învelite în astfel de şaluri îşi făcură acum apariţia gazdele noastre. Îşi spălaseră faţa şi mîinile; se încălţaseră cu ghete şi ciorapi. Dacă nu le-aş fi văzut mai înainte, murdare, în hainele lor de lucru, mi-ar fi făcut acum – îndeosebi fata – o impresie destul de bună.

Doamnele luară loc la masă pentru a „face onorurile", lăsînd serviciul exclusiv pe seama bătrînei negrese. Ceea ce mă intrigă era faptul că vorbeau necontenit de „señor Allano". Pesemne că mica señorita Alma se cam îndrăgostise de fercheşul bijutier şi că inima continua să-i ardă de dor.

Bucatele erau specific mexicane: carne de vită cu orez, scăldată în piper roşu, spaniol, făinoase cu usturoi, legume reci cu ceapă, friptură de berbec înnegrită cu piper obişnuit, pui împănat cu ceapă şi usturoi şi, la urmă, coastă de vită, iarăşi cu ceapă şi usturoi şi cu toate piperurile la un loc. Îmi simţeam gura arsă, gîtlejul fript, înţepat, stomacul argăsit, încît aş fi putut să improvizez şi versuri:

„Şi totul cu sila în gura-am vîrît,

Mai-mai să m-apuce plînsul,

De parcă tot iadu-l băgasem pe gît,

Cu toată drăcimea dintr-însul".

În schimb, gingaşele doamne, mai puţin sensibile ca un Old Shatterhand, îşi sporeau plăcerea cu generoase raţii de basilikiulep, după care urmă inevitabila ţigară. Şi pentru ca Bob să nu fie păgubit, unul dintre slujitori îi duse demîncare pe o împletitură veche de pai, împreună cu porţia de basilikiulep servită într-un borcănaş de pomadă. Poate că pe drum alcoolul, amestecîndu-se cu resturile cosmetice, se va fi transformat într-o licoare parfumată şi tămăduitoare.

Să pornim din nou la drum în aceeaşi zi nu mai era cazul. Señorita Alma nu se mai dezlipea de lîngă Bernard, iar eu – westman nenorocit – îmi ispăşeam curtoazia de adineauri prin stăruitoarea vecinătate a señorei Eulalia. Pe cît de greţoasă – ca să vorbesc pe şleau – se arătase la prima ei apariţie, pe atît de dulce îşi picura acum cuvintele din gură. De la titulatura simplă „Old Shatterhand", mă avansa la cea de „señor Carlos", apoi la „don Carlos". Şi pe cînd Bernard îşi povestea păţaniile, doamna mă atacă subit cu „bravul şi nobilul Carlos". În cele din urmă, după ce ne ridicarăm de la masă, îl întrebă pe „dragul ei" Carlos ce suvenir are de gînd să-i ducă logodnicei sale în Germania. Fireşte că nu putui minţi în faţa unei atît de abile întrebări şi declarai sincer că nu e cazul să duc vreun suvenir, avînd în vedere faptul că în registrul stării civile figurez drept celibatar. Pentru a nu o mai reţine de la treburile gospodăriei, mă scuzai şi plecai afară, la Bob.

Îl găsii culcat pe burtă, agitîndu-şi mîinile şi picioarele într-un chip cu totul ciudat şi rostogolind pe gură nişte sunete de parcă repeta la un „ankleny" japonez – instrument compus din 24 de ţevi de bambus şi greu de 25 de kilograme – o nouă compoziţie de tip wagnerian.

— Bob! îl strigai.

Auzindu-mi glasul, îşi ridică ochii dilataţi.

— Oh, masa... massa...

— Ce-i cu tine?

— Oh, massa-a-a! Bob înghiţit mîncare tot şi foc ardem! Bob ca sobă foc. Ajutăm, massa, să nu murim!

Erau efectele celor două soiuri de piper, ale cepei şi usturoiului, dar şi ale borcănaşului pe care Bob îl golise. Bietul negru se schimbase la faţă de parcă dădea să moară. Trebuia ajutat.

— Îţi trebuie o băutură calmantă, că de nu, te-am pierdut de muşteriu! Ce preferi: lapte, apă sau basilikiulep?

Se ridică şi mă privi cu recunoştinţa.

— Oh, massa, lapte şi apă ce folosim? Poate rachiu salvăm sărman Bob!

— Atunci fugi la doña Eulalia şi spune-i că mori dacă nu-ţi mai dă nişte basilikiulep!

Alergă glonţ şi după un timp se întoarse într-adevăr – nici nu-mi venea să cred ochilor! – cu o jumătate de sticlă de rachiu. Femeia îi dăruise toată poşirca rămasă de la prînz.

— Miss Eula' n-am vrut dam, dar Bob deştept spunem massa Charlie trimis. Atunci miss Eula' dăm tot „julep" repede.

— Hai, bea. O să-ţi facă bine.

Cina o luarăm de asemenea în odaie. Señora se aşezase lîngă mine. La un moment dat, îmi suflă la ureche:

— Don Carlos, vreau să vă dezvălui un secret.

— Ce anume?

— Nu aici! După cină veniţi afară, la cei trei platani!

Un rendez-vous! Nu puteam s-o refuz. Poate avea să-mi comunice un lucru important. În timpul mesei caii fură aduşi în curte, dar poarta rămase deschisă. Ieşii după cină şi mă lungii sub platani. A trebuit să-mi schimb însă repede plăcuta poziţie, fiindcă señora Eulalia nu se lăsă de loc aşteptată.

— Vă mulţumesc, don Carlos, începu ea. V-am rugat să-mi acordaţi această întîlnire pentru că am să vă împărtăşesc o taină. Aş fi putut s-o spun şi celorlalţi, dar v-am ales pe dumneavoastră, fiindcă...

— Fiindcă am stat la masă alături şi eram cel mai uşor de convocat. Nu-i aşa, doña Eulalia?

— Cam aşa. Uitaţi-vă ce-i: señor Bernard spunea că dumneavoastră aţi fi urmărit doi bandiţi. Ei bine, bandiţii au fost aici, în rancho.

— Ah, cînd?

— Au plecat alaltăieri dimineaţă.

— Încotro?

— Peste Sierra Nevada, la San Francisco. Am discutat mult cu ei despre señor Allano. Cică vor să-l viziteze.

Era o informaţie de mare preţ pentru mine şi îmi imaginai numaidecît cum se desfăşuraseră lucrurile. Señora Eulalia, gata oricînd să aducă vorba despre Allan, îl pomenise şi în discuţia cu cei doi Morgan. Iar aceştia, după ce s-au informat mai îndeaproape, socotiră că au o bună ocazie de a se răzbuna pe Bernard, jefuindu-l pe fratele său care purta asupră-şi valori considerabile.

— Sînteţi sigură, doña Eulalia, că erau chiar bandiţii?

— Da, erau ei. Se potriveşte totul, deşi s-au prezentat sub alte nume.

— V-au cerut amănunte în legătură cu sora dumneavoastră şi cu señor Allan?

— Da. A trebuit chiar să le dau un semn de recunoaştere ca să poată dovedi că au fost la noi.

— Ce fel de semn?

— O scrisoare pe care cumnatul meu mi-a trimis-o cîndva la San José.

— Trăieşte cumnatul dumneavoastră?

— Bineînţeles. E patronul hotelului, "Valladolid" din strada Sutter. Îl cheamă Henrico Gonzales.

— Cînd a plecat señorita Alma de la ei?

— Acum trei luni.

— N-aţi vrea să-mi descrieţi exact pe cei doi indivizi cărora le-aţi dat scrisoarea?

Femeia îmi făcu descrierea cuvenită. Era limpede că fuseseră într-adevăr Fred Morgan şi fiul său Patrik. Lucrul acesta ar fi putut să mi-l spună şi în timpul mesei, în public, dar ţinînd seama de cele comunicate şi de importanţa lor, nu puteam sa fiu supărat pe ea pentru faptul că a preferat o mică plimbare. De aceea îi mulţumii din inimă, după care doña Eulalia se înapoie în casă.

Cînd revenii ceva mai tîrziu în aşa-zisa odaie, toţi mă aşteptau. Tovarăşii mei voiau să se culce. Trebuia rînduită straja în locul lui Bob, căci şi aici, în rancho, se cuvenea să fim vigilenţi. Apoi ne culcarăm, după indicaţiile gazdei.

Pentru a vă da seama de condiţiile în care am dormit, e bine să ştiţi cît de cît cum arată interiorul unui rancho. Casa n-are, de obicei, decît o singură încăpere de locuit, în speţă aceea pe care señora Eulalia o numea odaie. Acolo vieţuieşte şi doarme patriarhal toată lumea din fermă, laolaltă cu eventualii musafiri. Dar din această lume fac parte adeseori şi vacile cu lapte, caii de călărie, oile, porcii, orătăniile, cîinii, pisicile. Podeaua e din lut bine bătătorit, tare ca piatra şi aşternut cu iarbă sau muşchi, adăpost permanent de scorpioni, păianjeni, miriapozi şi alte gîngănii. Drept învelitoare se foloseşte pătura de la şa.

La fel arăta şi acest rancho. Don Fernando de Venango, señora Eulalia, señorita Alma, bătrîna negresă, toţi vaqueros şi, în sfîrşit, noi, musafirii, ne lungirăm pe jos, claie peste grămadă, ca în vechile hanuri germane unde, în schimbul a trei pfennigi, te poţi odihni pe o rogojină rezemîndu-ţi capul de speteaza unui scaun răsturnat. M-aş fi culcat bucuros afară, în aer liber, dar trebuia să-mi îndeplinesc obligaţiile de musafir, pentru a nu jigni gazdele în chipul cel mai grav.

Dimineaţa pornirăm la drum, însoţiţi de urările prieteneşti ale tuturor. Pînă şi păcătosul de vaquero, care îmi simţise pumnul, se văzu obligat – pentru a face pe plac señorei Eulalia – să ne ureze călătorie bună.

Don Fernando de Venango e Colonna de Molynares de Gajalpa y Rostredo ne conduse călare o bună bucată de drum. Către prînz se întoarse acasă. Părea să regrete sincer despărţirea de misionarii mormoni, deşi aceştia îi consumaseră toată rezerva de basilikiulep.

În urma informaţiei confidenţiale primite de la señora Eulalia, nu mai era nevoie să ne ţinem strict de itinerarul nostru iniţial. Ajunşi la lacul Mono, făcurăm un popas mai scurt decît fusese prevăzut. De altfel, caii noştri se odihniseră aproape o zi întreagă la fermă.

Coborîrăm apoi în marş rapid dincolo de Sierra Nevada, către Stockton şi, în sfîrşit, spre San Francisco – ţinta călătoriei noastre.

Oraşul e situat la capătul unui promontoriu, mărginindu-se la vest cu Oceanul Pacific şi la est cu un golf de o magnifică frumuseţe. Intrarea în golf se află la miază-noapte. Portul e, cred, cel mai frumos şi mai sigur dintre toate porturile lumii şi are o suprafaţă care i-ar îngădui să adăpostească în el flotele tuturor naţiunilor. Pretutindeni domneşte o activitate din cele mai vii, un vălmăşag de nedescris şi un amestec de populaţie de toate culorile imaginabile. Europenilor de tot felul li se adaugă indieni sălbatici sau semicivilizaţi, care îşi aduc aici spre vînzare vînaturile, primind – poate pentru întîia oară de cînd se ocupa cu acest negoţ – un preţ care nu e chiar derizoriu. Întîlneşti aici şi pe mexicanul plin de sine, îmbrăcat în costumul său pitoresc şi pe şvabul simplu şi pe englezul plicticos şi pe francezul exuberant. Iată-l, în veşmînt alb de bumbac, pe un culi din Indii lîngă un biet evreu polonez, umblînd să-şi caute norocul în lume; iată-l şi pe domnişorul elegant, spilcuit, din regiunile muntoase ale Americii, lîngă tirolezul harnic sau căutătorul de aur bronzat, nepieptănat şi cu o barbă care îi acoperă tot ce se înţelege prin „fizionomie". Iată-l şi pe mongolul de pe platourile înalte ale Asiei, pe persanul din Asia Mică, pe pakistanez, pe malaiezul din arhipelagul Sunda sau pe chinezul de lîngă Jangtze.

Acesta din urmă, fiul „împărăţiei de mijloc", reprezintă tipul cel mai pregnant străin al populaţiei de aici. Chinezii par să fie toţi, fără excepţie, făcuţi pe aceeaşi măsura şi croiţi pe acelaşi calapod. Toţi au nasul scurt şi cîrn. Maxilarul inferior îl întrece pe cel superior. Toţi au buzele răsfrînte, pomeţii ieşiţi în afară, ochii oblici, tenul galben-verzui închis, fără vreo altă nuanţă pe obraji sau pe frunte.

Din trăsăturile feţei, care pentru noi par a fi urîte şi inexpresive, nu se poate desluşi nimic, în afară de o anume şiretenie.

Chinezii sînt oamenii cei mai harnici, cei mai muncitori din San Francisco. Aceste făpturi mici, rotunde, bine hrănite şi în acelaşi timp extraordinar de sprintene, posedă aptitudini rar întîlnite şi o mare pricepere în efectuarea oricărei munci care presupune îndemînare şi răbdare. Sculptează în fildeş sau în lemn, strunjesc metalul, brodează pe pînză, piele, postav şi mătase; tricotează şi ţes, desenează, zugrăvesc, decupează flori de hîrtie, confecţionează dantele şi şnururi, combină şi împletesc materiale aparent inflexibile şi produc obiecte rare ce stîrnesc admiraţie şi le asigură clientela tuturor colecţionarilor de curiozităţi. Se mai adaugă şi faptul că sînt puţin pretenţioşi şi se mulţumesc cu un cîştig minim. E drept ca cer mai întîi nişte preţuri neruşinate, dar toată lumea ştie că cedează apoi la nesfîrşit şi că acceptă pînă la urmă o treime sau chiar un sfert din preţul iniţial. De altfel şi simbria ce o primesc e mai mică decît a albilor; numai că şi aşa, redusă, e totuşi înzecit mai mare decît cea din patria lor. Cheltuind foarte puţin, trăind neînchipuit de modest, ei o scot bine la capăt. Toate micile meşteşuguri se află în mîinile lor, iar femeile se ocupă cu spălatul rufelor, cu gătitul şi cu alte munci gospodăreşti.

Dar nu numai chinezii sînt activi. Toţi locuitorii oraşului sînt cuprinşi de neastîmpăr. Oamenii nu urmăresc decît un singur ţel: să cîştige cît mai repede şi mai mult. Toţi îşi dau seama că timpul înseamnă bani şi că, ţinîndu-l în loc pe altul, te păgubeşti şi pe tine. Şi, de fapt, nimeni nu se lasă reţinut şi toată lumea se agită, aleargă fără întrerupere. Fiecare caută să-l ocrotească pe celălalt şi să-şi asigure cale liberă.

Aşa stau lucrurile în case şi curţi, ca şi pe străzi şi în pieţele oraşului. Americanca palidă, înaltă, spaniola cu ochi negri, nemţoaica blondă, franţuzoaica elegantă şi „doamnele" de culoare, toate umblă, plutesc, se agită, se grăbesc încoace şi încolo. Bancherul plin de bani, îmbrăcat în frac cu mănuşi şi joben, duce într-o mînă un jambon şi în cealaltă un coş cu zarzavaturi. Fermierul îşi aruncă pe umăr o plasă cu peşti şi astfel îşi petrece ziua de odihnă. Un ofiţer ţine prizonier un clapon îndopat. Un quaker şi-a adăpostit cîţiva raci respectabili în poalele hainei transformate în şorţ – şi toţi aceştia se mişcă înainte, înapoi, laolaltă şi printre, fără să se deranjeze.

Sosirăm cu bine în această capitală a Ţării Aurului şi ne strecurarăm prin furnicarul de oameni pînă în strada Sutter, la hotelul „Valladolid". Era, de fapt, un han în stil californian, o clădire din scînduri, cu un singur cat, lungă, aidoma barăcilor efemere care apar la noi cu ocazia serbărilor vînătoreşti.

Lăsarăm caii în seama horsekeeper-ului, a îngrijitorului, care-i adăposti într-un mic şopron, iar noi intrarăm în restaurantul hotelului. În ciuda dimensiunilor lui uriaşe, localul era atît de plin, încît abia de găsirăm o masă liberă. Un barkeeper, un chelner, se apropie imediat. Comandarăm fiecare după pofta lui, apoi – după ce furăm serviţi – începurăm investigaţiile.

— Am putea vorbi cu master sau cu señor Henrico Gonzales?

Yes, sir! Vreţi să-l chem?

— Dacă nu te superi.

Curînd, un spaniol înalt si grav veni la masa noastră şi se prezentă drept señor Henrico.

— Ne-aţi putea spune dacă un domn Allan Marshall locuieşte la dumneavoastră? îl întrebai.

— Nu ştiu, señor, nu-l cunosc, nu cunosc pe nimeni, nu mă interesez niciodată de numele oaspeţilor mei. Asta e treaba señorei.

— Putem vorbi cu dumneaei?

— Nu ştiu nici asta. Întrebaţi pe una din fete! Şi zicînd acestea, se depărtă. Părea că se află cu señora cam în aceleaşi raporturi ca señor Fernando de Venango cu sora ei, doña Eulalia. Mă ridicai de la masă, îndreptîndu-mă spre un anume „punct cardinal" de unde năvălea peste întreg restaurantul un miros îmbietor de friptură. Şi pe acest drum mă întîlnii cu o femeiuşcă mlădioasă, care, cu mîinile încărcate, dădu să se strecoare pe lîngă mine. O apucai de braţ.

— Unde e señora, micuţo? Ochii ei negri mă fulgerară mînioşi.

Vous êtes un âne! Sînteţi un măgar!

Aha, o franţuzoaică! Se smuci indignată şi trecu înainte. Mă apropiai atunci de o altă nimfă care trebăluia într-un colţ.

Mademoiselle, sînteţi bună să-mi spuneţi unde o pot găsi pe señora?

I am not mademoiselle! Nu sînt mademoiselle! Şi plecă numaidecît. Aşadar, englezoaică sau americancă! Dacă trebuia să iau astfel la rînd toate naţionalitaţile, nu ajungeam nici pînă seara la señora mea. Observai însă o altă fată care mă tot urmărea din ochi şi... da, într-adevăr, parcă o cunoşteam de undeva! Înfruntînd din nou valurile mulţimii, îmi croii drum către ea. Dar pînă să ajung, fata îşi împreună mîinile a surpriză şi se năpusti spre mine, mai să mă răstoarne.

— Domnule, vecine, ce-mi văd ochii?! Cît pe-aci să nu vă recunosc cu barba asta, zău aşa!

— Ei drăcie, tu eşti, Gustel? Gusta lui Eberbach! Ce mare ai crescut! Aproape să nu te recunosc nici eu. Dar cum de-ai ajuns tocmai în California?

— Puţin după ce v-aţi călătorit a doua oară, am pierdut-o pe biata maică-mea. Într-o zi a trecut pe la noi un agent şi tata s-a lăsat convins să-şi încerce norocul. Acum e sus, la zăcăminte, împreună cu fraţii mei. Cică ar fi acolo aur berechet. Iar eu... eu am rămas aici şi-i aştept. O duc binişor.

— Mai vorbim noi despre asta, Gustel. Deocamdată, spune-mi unde o găsesc pe señora? Am întrebat şi pe două colege de-ale tale, dar m-au cam repezit fetele.

— Nici nu-i de mirare, pentru că Madame, ne-a dat dispoziţii să i se spună.. „doña” şi mai ales “doña Elvira”.

— Bun, am să ţin seama. Dar unde o găsesc?

— Mă duc să văd. La ce masă staţi?

— Uite colo, masa a doua.

—  Luaţi loc, îi dau eu de ştire.

Era iarăşi una din acele întîlniri neaşteptate de care avusesem parte nu rareori. Părinţii noştri erau vecini şi cumetri. Acum, bătrînul tîmplar se afla sus, la zăcămintele de aur. Amîndoi feciorii, dintre care cel mai vîrstnic îmi fusese coleg de şcoală, se trudeau şi ei să găsească metalul vrăjit. Şi iată că în prima cîrciumă din San Francisco dau de Gustel, mezina casei, care pe vremuri îmi juca pe genunchi, îmi zburlea părul şi se bucura şi îşi freca născiorul de obrazul meu! Cine să-şi fi închipuit atunci că ne vom întîlni cîndva în California?! Fata se întoarse repede.

Señora vă aşteaptă, deşi nu e ora ei de primire.

— Oră de primire... la o hangiţă?! Gustel ridică din umeri.

— Ei da, primeşte de două ori pe zi: dimineaţa de la unsprezece la douăsprezece şi după-amiaza de la şase la şapte. Cine vine la alte ore trebuie să aştepte, afară de cazul că prezintă o recomandaţie specială.

— Îţi mulţumesc, dragă Gustel, zîmbii eu. Nici nu-ţi închipui ce noroc e să dai de o vecină amabilă.

— Nu-i aşa? Haide, poftiţi!

Totul se petrecea ca şi cînd aş fi cerut audienţă nu ştiu cărei somităţi politice sau de altă natură. Fata mă conduse într-o mică anticameră şi mă povăţui să aştept pînă ce va suna clopoţelul dindărătul unei portiere.

Nostimada începea să mă intereseze, mai ales că trebuii să aştept o jumătate de ceas pînă să aud semnalul. Intrai şi mă pomenii într-o încăpere cu tot soiul de mobilier şi puzderie de mărunţişuri.  O „doña Elvira” nu se putea să nu epateze prin bogăţie! De aceea îşi aranjase astfel odaia, încît să nu rămînă nici un colţ de perete gol. Şedea pe o sofa, cu o mînă rezemată de o hartă întinsă peste spătar; în poală îi odihnea o chitară, alături o broderie neterminată, iar dinaintea ei – vezi bine, tocmai în faţa geamului – stătea un şevalet. Nici vorbă deci de lumină! Pe şevalet – un carton alb cu două schiţe încă în lucru. Una se străduia să înfăţişeze un chip de motan, dacă nu cumva de bătrînă care încă nu şi-a pus pe cap scufiţa de dimineaţă; a doua reprezenta în orice caz un exemplar dintr-o specie zoologică, numai că nu ştiam din care. Putea să fie şi un caşalot stors, diluat la maximum, ca şi o tenie hipertrofiată prin procedee ştiinţifice.

Ma înclinai adînc şi cît se poate de smerit. Doamna păru să nu mă observe. Se uita fix în tavan, într-un anume punct care nu-mi spunea nimic. Deodată, smulgîndu-se parcă dintr-o profundă meditaţie, îşi zvîrli capul în lături şi întrebă:

— Ce distanţă e între pămînt şi lună? Întrebarea nu mă surprinse pe cît s-ar crede. Mă aşteptam, de fapt, la vreo trăsnaie. De aceea dădui o replică pe măsura ei.

— Cincizeci şi două de mii de mile, asta în zi de luni! Sîmbăta seara, numai cincizeci de mii!

— Just!

Îşi pironi din nou ochii în tavan. Apoi, repetînd gestul de adineauri, întrebă iar:

— Din ce se produc stafidele?

— Din struguri..

— Foarte just!

Pentru a treia oară îşi înfipse privirea sus, în acelaşi punct de pe tavan, după care mă ferici cu o nouă întrebare:

— Ce înseamnă poil de chèvre?!

— E un material de îmbrăcăminte. Preţul: un scud de aur pentru cincisprezece coţi. Dar nu se mai poartă.

— Just! Şi acum, señor, fiţi binevenit! Augusta m-a rugat să vă acord o audienţă. Eu însă nu-mi prea risipesc favorurile pentru oricine şi oricînd. De aceea îl supun pe solicitator unui scurt examen. Dumneavoastră v-am adresat cele mai grele întrebări din diferite domenii ale ştiinţei şi aţi răspuns excepţional, deşi arătaţi mai mult a urs decît a savant. Dar m-a informat Augusta că aţi fi trecut prin multe şcoli şi că aţi cunoaşte toate ţările şi popoarele lumii. Poftim, señor, luaţi loc!

— Mulţumesc, doña Elvira de Gonzales! făcui cît se poate de modest, aşezîndu-mă pe marginea unui scaun.

— Doriţi să vă găzduiesc în casa mea?

— Desigur, doña Elvira.

— Se aprobă! Cum constat, sînteţi un bărbat politicos, iar în ce priveşte aspectul, aţi putea să vi-l schimbaţi cu puţină osteneală. Aţi vizitat Spania?

— Da.

— Ce părere aveţi de această hartă a Spaniei elaborată de mine?

Îmi întinse coala. Era o copie realizată cu ajutorul hîrtiei de mătase şi încă după un foarte prost original.

— Extrem de precisă, doña Elvira de Gonzales! Acceptă lauda ca pe un lucru de la sine înţeles.

— Da, noi, doamnele, ne-am emancipat, în sfîrşit. Şi marele nostru triumf îl constituie faptul că am pătruns în profunzimile ştiinţei şi ale artei luînd-o chiar înaintea bărbaţilor. Uitaţi-vă la aceste două schiţe! N-au seamăn în ce priveşte grandoarea obiectului. Linie subtilă, nuanţe, reflexe de lumini!... Deşi sînteţi cunoscător, îmi permit să va pun la încercare: ce reprezintă asta de aici?

Aş fi suferit un eşec lamentabil, dacă însăşi „grandoarea obiectului" nu mi-ar fi venit în ajutor. Declarai deci cu tupeu:

— Un şarpe marin, fireşte!

— Just! La drept vorbind, un asemenea exemplar nu l-a văzut nimeni de aproape, dar dacă savantul cercetează spaţii pe care omul nici nu le va străbate vreodată aievea, atunci şi ochiul artistului poate imagina făpturi pe care încă nu le a văzut... Dar aici, în acest desen?

— E gorila celebrului Du Chailly.

— Minunat! Sînteţi cel mai cult dintre bărbaţii ce i-am întîlnit vreodată! Pînă azi nimeni n-a recunoscut atît de repede şarpele marin şi gorila. Vă găsesc demn de orice rang academic.

Această sublimă recunoaştere a meritelor mele îmi făcea o plăcere aproape identică cu aceea provocată de piperurile şi usturoiul doñei Eulalia. Acum geniala soră îmi atrase atenţia asupra mesei de lîngă uşă:

— Eu îmi conduc totdeauna şi casa, fără să mă ating, bineînţeles, de obiectele materiale ale gospodăriei. Pe masă găsiţi toc şi cerneală. Înscrieţi-vă numele în registru, vă rog!

Făcui întocmai, după care întrebai cu respect:

— Să trec şi numele însoţitorilor mei?

— Nu sînteţi singur?

— Nu.

— Cine sînt ceilalţi?

Începui cu Bob cel credincios şi tuciuriu.

— Mai întîi servitorul meu. Bob, un negru.

— Natural. Cineva care recunoaşte de prima clipă şarpele marin nici că se poate să nu aibă servitor. Dar pe ăsta nu-l înregistrăm. Alţii?

—  Winnetou, căpetenia apaşilor.

Doña Elvira de Gonzales tresări surprinsă.

— Cum, celebrul Winnetou?

— Chiar el!

— Trebuie să-l cunosc personal! Vă rog să mi-l prezentaţi. Înscrieţi-l în registru.

— Apoi Sans-ear, care...

— Vînătorul de indieni?

— Exact.

— Notaţi-l, mai încape vorbă! Cum văd, călătoriţi într-o companie cu totul aparte. Mai sînt?...

— Al patrulea şi ultimul e master Bernard Marshall, bijutier din Louisville, statul Kentucky.

De data asta, nu-i lipsi mult să sară de pe sofa.

— Ce vorbiţi? Marshall din Louisville? Bijutier?

— Da, fratele său, Allan, s-a bucurat de cinstea de a fi găzduit de dumneavoastră, doña Elvira de Gonzales.

— Ah, va să zică nu m-am înşelat! Treceţi-l repede, señor! Veţi primi cele mai bune locuri. De fapt, hotelul propriu-zis nu are camere, dar voi face ca să vă simţiţi cît se poate de bine. Iar pentru deseară, vă invit pe toţi în sufragerie, la supeu!

— Încîntat, doña Elvira! Vă asigur de toată recunoştinţa mea. Obişnuiesc să-mi public impresiile de călătorie şi nu voi omite să recomand cu multă căldură hotelul „Valladolid".

— S-o faceţi, señor, deşi nu-mi prea imaginez făptura dumneavoastră aplecată pe masa de scris. Mai aveţi vreo dorinţă? Vă ascult.

— Mi-aş permite să cer o informaţie.

— Vă rog.

— Allan Marshall nu mai stă la dumneavoastră?

— Nu. A plecat acum vreo trei luni.

— Încotro?

— La minele de la Sacramento.

— Aţi primit vreo ştire de la el?

— Da, una singură. Mi-a indicat adresa unde să-i trimit corespondenţa sosită eventual pe numele lui.

— V-o mai amintiţi?

— Fără îndoială. E, de fapt, adresa unui bun cunoscut al nostru, master Holfey din Yellow-Water-Ground, un comerciant la care căutătorii de aur se aprovizionează cu de toate.

— Şi au mai sosit, între timp ceva scrisori pe numele lui Allan Marshall?

— Doar cîteva. I le-am expediat cu prima ocazie. Şi apoi, da, nu demult, au trecut pe-aici doi bărbaţi, prieteni de afaceri cu señor Allan. Aveau de discutat cu el o chestiune importantă. Le-am dat şi lor adresa.

— Cînd au plecat?

— Staţi să-mi amintesc, da, ieri dimineaţă. Erau călare.

— Un bărbat mai în vîrstă şi unul tînăr?

— Exact. Păreau să fie tată şi fiu. Trecuseră pe la sora mea, care le-a dat o recomandaţie pentru mine.

— Vorbiţi de ferma lui don Fernando de Venango e Colonna de Molynares de Gajalpa Rostredo?

— Cum, îl cunoaşteţi?

— Foarte bine. Ca, de altfel şi pe doña Eulalia, de a cărei ospitalitate ne-am bucurat acum cîtva timp. Nu i-am cerut însă nici o scrisoare de recomandaţie.

— Adevărat, señor? Povestiţi, povestiţi!

Îi relatai întîmplarea, fireşte, fără prea mult exces de sinceritate. Señora mă ascultă cu viu interes, apoi rosti:

— Vă mulţumesc, señor! Sînteţi cel dintîi german care ştie să se poarte cu o doamnă spaniolă. Mă bucur că ne vom reîntîlni deseară la supeu. Vă înştiinţez din timp. La revedere!

Făcui o plecăciune extrem de graţioasă, care distona cumplit cu ţinuta mea vestimentară şi mă retrasei de-a-ndăratelea pînă după uşă. În restaurant, chelneriţele mă măsurară cu priviri pline de respect. Gustel Eberbach se înfăţişă neîntîrziat.

— Zău, domnule vecin, aveţi noroc! Nu s-a mai pomenit să discute cineva atîta timp cu doña. Se vede că i-aţi plăcut tare mult.

— Dimpotrivă! O liniştii rîzînd. Dumneaei mă acceptă ca locatar numai cu condiţia să-mi schimb înfăţişarea. Cică arăt ca un urs.

— Hm! N-a prea exagerat. Las' că vă duc sus, în odaia mea şi vă fac rost de tot ce vă trebuie; brici, apă, săpun.

— Nu e nevoie. Primim camere în curînd.

— Ba o să mai aşteptaţi destul. Repartiţia se face abia la opt fix, nici un minut mai devreme.

— După cum mi-a promis doña Elvira, urmează să căpătăm cele mai bune locuri. Unde or fi astea?

— Toţi clienţii dorm sus, sub acoperiş. Probabil că veţi fi plasaţi în locuri cu o mai bună aerisire.

În clipa aceea se auzi sunînd tare un clopoţel.

— Dumneaei! recunoscu Gustel semnalul. Mă duc. Trebuie să se fi întîmplat ceva de mă cheamă tocmai acum.

Fata plecă, iar eu luai loc lîngă tovarăşii mei care, deşi prezenţa unui westman sau a unui indian la San Francisco nu produce de obicei nici o senzaţie, atrăseseră totuşi asupra lor privirile întregii clientele. Îndeosebi statura maiestuoasă şi aerul cu totul aparte pe care îl avea Winnetou aţîţaseră curiozitatea tuturor. Şi apoi, lipsa urechilor lui Sam trebuie să fi trezit bănuiala că acesta trecuse prin nenumărate aventuri, care de care mai palpitante.

— Ia s-auzim! mă iscodi Bernard după ce luai loc.

— Allan a plecat de trei luni. A scris o singură data de la Yellow-Water-Ground. Scrisorile dumitale i-au fost expediate pe adresa de acolo.

— Unde-i asta?

— După cîte îmi amintesc, e vorba de o vale de lîngă Sacramento, unde s-a găsit cîndva foarte mult aur. Se spune că acolo veneau înainte o mulţime de săpători, acum cică s-ar fi mutat mai sus, de-a lungul fluviului.

— O fi depus oare Allan unele valori la San Francisco?

— Despre asta n-am discutat.

— Ar trebui s-o întrebăm pe doña dumitale.

— Vom avea foarte curînd prilejul. Afla că sîntem invitaţi la supeu!

— O, amabil din partea ei! Dar pînă atunci am să mă interesez la bancă. Poate se ştie ceva de Allan.

Gustel, tînăra mea vecină din patrie, se apropie din nou.

Doña m-a chemat în legătură cu dumneavoastră, raportă ea. Supeul are loc la nouă, iar camerele vi le pot arăta chiar acum.

— Camere? Parcă era vorba că hotelul n-are camere, că toată lumea doarme în pod...

— În spate mai e un pavilion cu cîteva odăi, dintre care două rezervate pentru eventuale vizite ale rudelor.

— Acolo a stat, probabil şi señorita Alma.

— Da, ştiu din auzite. Atunci încă nu mă aflam aici.

— Nu cumva ştii şi dacă señorita Alma l-a cunoscut pe un domn Allan Marshall care locuia în hotel?

— Ba da! S-a făcut mult haz pe chestia asta. Cică señorita s-a ţinut scai de dînsul; abia a scăpat, bietul om. Dar acum poftiţi: cheile sînt la mine.

O urmarăm pînă la pavilionul din spate. Cele două odăi destinate nouă s-ar putea spune că erau „elegante" în raport cu restul hotelului. Într-una din ele se instala Winnetou împreună cu Sans-ear, în cealaltă eu şi Bernard, iar bravul Bob avea să doarmă separat.

Serviabila mea vecină ne ajută să căpătăm o înfăţişare mai civilizată şi astfel, în scurt timp, ne-am putut îngădui să ieşim în oraş. Winnetou însă rămase la hotel. Nu răbda să fie privit ca la circ de mulţimea trecătorilor. Se simţea lezat în mîndria lui. Sam preferă şi el să se întindă pe pat.

— La ce bun plimbarea? bombăni el. De umblat, slavă Domnului, ştiu să umblu. N-am nevoie de antrenament, ca să zic aşa. Case şi oameni am mai văzut, mi se pare. Abia aştept să plecăm din bîrlogul ăsta nesigur şi să ne întoarcem în prerie! Altminteri, de plictiseală, îmi cresc urechile la loc şi s-a terminat cu Sans-ear!

Sam se afla aici numai de cîteva sferturi de oră, dar îl şi măcina dorul după savană. Mă întreb ce vor fi îndurînd bieţii „sălbatici" cînd, spre a fi „reeducaţi", sînt zăbreliţi în celula strîmtă, singuratică a vreunei fortăreţe din Philadelphia sau Auburn – doar pentru faptul că şi-au apărat glia străbună care îi hrăneşte şi păstrează în adîncul ei mormintele celor dragi!

Ne prezentarăm – eu şi Marshall – la patronul băncii cu care acesta se afla în legături de afaceri. Allan trecuse într-adevăr de cîteva ori pe acolo pînă ce, într-o bună zi, luîndu-şi în grabă rămas bun, plecă la minele de aur. Prefăcuse toate valorile în numerar ca să cumpere „nuggeţi". Mai mult nu se ştia.

După această vizită aproape infructuoasă mai cutreierarăm cîtva timp străzile oraşului pînă cînd, la un moment dat, Bernard mă trase într-un „store", un magazin, ticsit cu haine de tot felul. Găseai aici de toate, de la cel mai scump costum mexican pînă la şorţul ieftin, din pînză de in, al hamalului chinez. Fiecare gen de veşminte îşi avea raionul lui special şi fiecare costum era complet, cu tot dichisul corespunzător.

Intenţia lui Bernard nu era greu de ghicit. Costumele noastre, deşi foarte trainice, suferiseră atîta în cursul lungilor călătorii, încît arătau sub orice critică. De bărbierit ne bărbierisem, nu-i vorbă – ba ne şi tăiasem reciproc părul – dar îmbrăcămintea arăta într-un hal fără de hal. Ne puserăm deci pe tîrguieli, cu care prilej constatai că Bernard era un om de gust.

Îşi alese un costum jumătate indian, jumătate vînătoresc, care-i venea destul de bine. Numai că preţul era şi el bine pipărat, pe măsura condiţiilor din San Francisco.

— Acum treci dumneata, Charlie şi alege-ţi un costum, mă îndemnă el după ce se echipase. Te ajut eu să găseşti ceva potrivit.

Mă rog, nevoie aveam – şi încă serioasă – dar pentru preţurile de aici nu mă ţinea cureaua. N-am făcut nicicînd parte din acel soi nefericit de oameni care, cum întind mîna, se şi trezesc cu un sutar între degete, iar la primul pas dau peste o pungă cu galbeni. Mă număr în schimb printre oamenii demni de invidie care trăiesc cu plăcuta conştiinţă că pot agonisi azi ceea ce le trebuie pentru mîine. Iată de ce nu arătam prea entuziast cînd Marshall se apucă să-mi aleagă costumul.

Tînărul meu amic se opri la un echipament alcătuit din următoarele piese: o cămaşă vînătorească din piele de căprioară tăbăcită, albă ca zăpada şi cu broderii roşii, indiene; leggin-uri din spate de cerb cu ciucuri pe margini; surtuc de vînătoare din piele de bivol, dar moale ca pielea de veveriţă; cizme din piele de urs cu carîmbi pe care îi puteam trage mult peste genunchi, cu pingele din cel mai bun material, adică piele de pe coada unui aligator matur; în fine, o căciuliţăde biber cu marginile şi calota din piele de şarpe bine argăsită.

După exemplul lui Bernard, mă retrasei şi eu într-o cabină, să probez costumul. Cînd ieşii, dînsul îl şi achitase. Poate ar fi trebuit să protestez cu mai multă tărie, dar, sincer vorbind, nu prea izbutii s-o fac.

— Lasă, Charlie, stărui el, îţi sînt atît de îndatorat, încît nici acum nu mă consider pe deplin achitat faţă de dumneata. De aceea voi trece lucrurile astea în cont pînă la socoteala finală.

Ar fi vrut să-i cumpere şi lui Sam cîte ceva, dar l-am sfătuit să n-o facă. Ştiam cît de mult ţine Sam la străvechea lui îmbrăcăminte. Şi apoi, degeaba am fi căutat haine pentru statura lui scundă.

Cînd ne întoarserăm la hotel, cea mai mare bucurie în ce priveşte transformarea mea o manifestă Bob.

— Oh, massa, frumos arătăm! Oh, frumos cum Bob dac-ar căpătăm şi el haină nou cu căciul!

Mă simţii, fireşte, dator să primesc cu recunoştinţă amabila comparaţie, ştiind bine că negrul îmi adresa astfel, sincer şi generos, supremul compliment.

Între timp lui Sam îi devenise totuşi odaia prea strimtă. Coborîse în restaurant şi se aşezase singur cuc la o masă. Cînd ne văzu apărînd în uşă, ne făcu semn să venim lîngă el.

— Fiţi atenţi! ne şopti. În spatele meu se desfăşoară o discuţie care ne interesează, ca să zic aşa.

— Despre ce-i vorba?

— Cică se petrec sus, la minele de aur, nişte chestii intolerabile. Mişună pe-acolo puzderie de bravos, dar nu indios, ci albi, cum s-ar părea. Îi pîndesc pe căutătorii de aur cînd aceştia iau drumul spre casă, îi omoară şi nu ştiu ce alte năzbîtii mai fac. Aici e unul care a scăpat, cu chiu cu vai din ghearele lor. Ascultaţi, că tocmai povesteşte!

La masa din spatele nostru şedeau cîţiva inşi ce arătau a fi trecut în viaţă prin multe primejdii şi greutăţi. Unul din ei vorbea ascultat cu încordare.

Well, eu sînt din Ohio. Va să zică, am învăţat cîte ceva pe apă şi în savane, în munţi şi jos, în văile Vestului. I-am cunoscut şi pe piraţii de pe Mississippi şi pe tîlharii din Woodland, ba uneori m-am şi încăierat cu ei. Ştiu destule fapte pe care altul nici nu le-ar crede posibile. Dar ca asemenea orori să se întîmple pe o şosea atît de circulată şi ziua-n amiaza-mare, asta întrece pînă şi basmul cu bătrîna gun, puşca aceea cu care trăgeai, cică, în unghi de după colţ.

— Şi mie parcă tot nu-mi vine sa cred, observă unul dintre comeseni. Doar eraţi cincisprezece inşi contra opt! Ar fi ruşinos dacă s-a întîmplat precum spui!

— S-ar părea că judeci bine dumneata. Dar să te fi văzut acolo, la faţa locului! Eram, ce-i drept, cincisprezece inşi, adică şase tropeiros, catîrgii şi nouă mineri. Pe catîrgii, degeaba, n-ai cum să te bizui. Iar dintre noi ceştilalţi, trei se îmbolnăviseră de friguri; abia dacă se mai ţineau pe catîri, se bălăbăneau de ziceai ce-i aia. Nici pomeneală să tragă cu puşca ori să dea cu cuţitul. Ei, judecaţi acum şi dumneavoastră! Mai eram cincisprezece, ai?

— Dacă-i pe-aşa, se mai schimbă socoteala. Totuşi e şosea, domnule! Circulaţie mare, călăreţi, pietoni, în orice moment se află pe-aproape oameni care pot alerga în ajutor.

— Crezi? Şi ce-i împiedică, mă rog, pe bandiţi să aştepte un moment potrivit, cînd sînt siguri pe situaţie?

— Ei, hai, povesteşte la rînd, cum se cuvine! Dar amănunţit, să ne lămurim şi noi!

— Bu-un! Găsisem, va să zică, sus, la lacul Piramidelor, un zăcămînt cum nu se poate mai bogat. Puteţi să mă credeţi dacă vă spun că numai în opt săptămîni adunasem toţi patru cîte un chintal de aur de căciulă. Mai departe nu mergea: aurul secase şi doi din echipa noastră se îmbolnăviseră; li se umflaseră încheieturile şi aveau febră mare. Vedeţi că nu e floare la ureche să stai toată ziua vîrît în apă pînă la brîu şi să tot clăteşti batea, adică vasul cu pămînt aurifer. Am hotărît deci să ne cărăm de-acolo..

Ne-am întors la Yellow-Water-Ground şi am vîndut aurul unui yankeu ce plătea incomparabil mai bine decît porcii de speculanţi care pentru o uncie de aur curat îţi oferă o jumătate de kil de făină proastă sau un sfert de tutun şi mai prost. Şi totuşi yankeul făcea afaceri bune. Îi zicea mi se pare Marshall şi era din Kentucky, sau...

Auzind acestea, Bernard îşi întoarse repede faţa spre povestitor.

— Şi mai e acolo?

— Nu ştiu şi nici nu mă interesează. Dar vă rog, nu mai puneţi întrebări fără rost! Dacă e să istorisesc lucrurile amănunţit, cum vrea omul ăsta, păi atunci să nu fiu tulburat. Va să zică Marshall, se pare că-i spune Allan Marshall, ne-a cumpărat toată agoniseala. Ei, să fi avut atunci minte, o ştergeam numaidecît. Dar nu, socoteam să ne odihnim după atîta tăvăleală, iar bolnavii aveau nevoie de îngrijiri. Şi apoi, nici ocazie bună n-am găsit pentru plecare. Se vorbeau vrute şi nevrute despre nişte atacuri banditeşti, ba se pomeneau chiar numele unor nefericiţi care, după ce au părăsit minele, n-au mai ajuns nicicînd la Sacramento sau la San Francisco.

— Şi era adevărat?

— Staţi să vedeţi! Am aşteptat aşa cîteva săptămîni. Dar viaţa, acolo sus, e a dracului de scumpă şi, în plus, ştiind că dispunem de bani, o droaie de trişori şi alţi pezevenghi se ţineau de capul nostru. Între timp, bolnavii se mai înzdrăveniseră puţin, încît am hotărît să nu mai întîrziem şi ne-am întovărăşit cu încă cinci inşi care erau şi ei gata de drum. Număram, va să zică, nouă persoane. Tocmind catîrii necesari, ni s-au adăugat şi cei şase tropeiros. Toţi erau înarmaţi cum trebuie, chiar şi catîrgiii care păreau, de altfel, că ar fi în stare să se bată cu zece adversari. Am pornit la drum şi totul a mers cum s-ar spune, normal. Doar că ploua într-una, iar febra apăru din nou. Drumul era numai noroi şi băltoace, înaintam anevoie. Abia dacă făceam opt mile pe zi. Nici corturile, noaptea, nu erau în stare să ne apere de potopul cerului. Astfel şi febra bolnavilor creştea mereu, de-am fost nevoiţi pînă la urmă să-i legăm de şei ca să nu cadă în drum.

— Urîtă istorie! exclamă unul dintre ascultători. Am trecut şi eu prin asemenea plăceri, ştiu ce înseamnă!

Well! Făcusem, care va să zică, vreo două treimi din drum şi spre seară ne-am ales un loc de popas. Am ridicat corturile şi am încins un foc mărişor ca să lumineze împrejurimile. Cînd, deodată, a răsunat o salvă. Eu tocmai îngenuncheasem lîngă un cort ca sa strîng mai bine funia în jurul ţăruşului şi ăsta mi-a fost norocul, de n-am fost zărit. Cînd m-am ridicat în picioare, catîrgiii noştri încălecau, adică voiau s-o şteargă, dar se mişcau aşa de încet, încît ar fi putut încasa nu cîte un glonţ, ci cîte zece. Am dat să pun mîna pe armă, dar cînd am văzut ce-am văzut, m-am lăsat păgubaş. Cei opt bandiţi, căci opt erau, ochiseră atît de bine, încît oamenii noştri teferi, pe care salva i-a surprins lucrînd pe la corturi în lumina focului, zăceau tuscinci împuşcaţi! Şi chiar atunci, sub ochii mei, bandiţii îi împuşcară şi pe cei trei bolnavi. Eram, deci, singurul supravieţuitor. Ei, ce-aţi fi făcut dumneavoastră în locul meu?

— Ei! Fir-ar să fie de treabă ! M-aş fi năpustit asupra bandiţilor şi aş fi dat în ei cît m-ar fi ţinut puterile! răspunse unul.

— Ba nu, interveni altul, eu aş fi împuşcat barem pe cîţiva.

— Frumos, n-am ce zice! făcu ironic povestitorul. Din gură e uşor, dar la o adică, n-aţi fi obţinut mai mult ca mine. Să sar la ei? Păi ce, eram nebun?! Să trag? M-ar fi zdrobit ca pe un nimic! Doar n-aveau nici un interes să rămînă vreun martor în viaţa! M-ar fi urmărit pînă aş fi căzut de oboseală. Şi de scăpat, tot n-aş fi putut să scap decît de unul sau doi.

— Ei, ce-ai făcut?

— Banii îi aveam în buzunar, catîrul stătea priponit nu departe. Aşa că, în timp ce bandiţii cotrobăiau prin corturi, m-am strecurat pînă la catîr şi l-am dezlegat. Deodată, însă, am auzit un şuier, apoi tropot de copite şi, ce credeţi că era?

— Ce?

— Se întorceau, catîrgiii. Ne vînduseră tîlharilor şi veneau să-şi încaseze partea lor. Acum opt şi cu şase făceau la un loc paisprezece. Am încălecat şi am mînat cu desperare. Noroc că aveam un catîr înţelegător, nu se încăpăţîna ca alţii din neamul lui. Am mai auzit, ce-i drept, larmă şi înjurături în urma mea, ba chiar tropot de copite, dar am scăpat mulţumită întunericului.

— Şi apoi?

— Ce apoi? Am făcut ce-am făcut ca să ajung la San Francisco şi iată-mă aici viu şi bucuros la un pahar de Porter...

— N-ai recunoscut pe vreunul din bandiţi?

— Purtau măşti negre. Numai o dată unul, pesemne şeful lor, voind să-şi vîre degetele în gură ca să fluiere şi-a scos o clipă masca de pe faţă. Dacă l-aş vedea, l-aş recunoaşte imediat. Era un mulatru şi avea pe obrazul drept o cicatrice, probabil tăietură de cuţit.

— Şi catîrgiii?

— I-aş recunoaşte pe toţi. Dar cît oi trăi nu mă mai întorc în iadul acela unde necuratul fierbe aurul şi-l topeşte ispitind sufletele oamenilor şi ducîndu-le la pierzanie.

— Dar pe mulero, pe conducătorul catîrgiilor, cum îl chema ? Nu strica să ştii pe nume asemenea pramatii.

— Îşi spunea Sanchez, dar trebuie că se chema altfel. Cred că majoritatea lor fac parte din hounds, bandele de tîlhari şi ucigaşi care, la San Francisco, ajunseseră să terorizeze toată lumea, iar după ce populaţia i-a izgonit din oraş, s-au apucat să lucreze mînă-n mînă ca agenţi, tropeiros, muleros şi jefuitori la drumul mare. Bine-ar fi dacă minerii, ca pe vremuri la San Francisco, ar forma un comitet de apărare şi ar prelua urmărirea şi stîrpirea bandei, ca să facă, în sfîrşit, ordine pe la zăcăminte. Ei, asta-i tot. V-am povestit de-a fir-a-păr întîmplarea.

— Dac-aţi terminat, îndrăzni din nou Bernard, atunci îngăduiţi-mi să va mai întreb odată în legătură cu Allan Marshall de care aţi pomenit adineauri. Sînt fratele lui.

— Frate? Într-adevăr, parca-i semănaţi. De fapt, ce vă interesează?

— Tot ce ştiţi în legătură cu el. Cînd l-aţi văzut ultima oară?

— Păi, să tot fie vreo cinci săptămîni.

— Credeţi că se mai află la Yellow-Water-Ground?

— Habar n-am. Acolo, la zăcăminte, chiar dacă intenţionezi să stai pe loc, azi eşti aici, mîine cine ştie unde.

— I-am scris, dar nu mi-a răspuns, deşi a primit scrisorile.

— În privinţa asta nu fiţi chiar atît de sigur. Gîndiţi-vă chiar la povestea mea! Merge poşta de aici pînă la zăcăminte? Veţi spune că da. Numai că ăsta nu prea e serviciu de poştă. Eu, unul, vă declar că multe scrisori nu ajung niciodată în mîna adresantului. Intri acolo într-un birt şi afli că birtaşul face parte din hounds; cauţi un magazin şi negustorul e hound; joci „monta" să zicem cu trei inşi şi doi din ei, dacă nu chiar toţi, sînt hounds; lucrezi alături de un om, sapi şi asuzi lîngă el şi cînd colo, fie că-ţi jefuieşte toată agoniseala, fie că, ştiindu-te prea vînjos şi treaz, te vinde unui bravos ca să-şi asigure măcar o parte din avutul tău, dobîndit cu trudă şi sudoare. În administraţia locală sînt hounds, pretutindeni hounds! De ce n-ar fi şi în serviciul poştei, cînd au tot interesul ca anumite scrisori să nu ajungă la destinatar?

Erau, fără îndoiala, nişte amănunte puţin îmbucurătoare în legătură cu situaţia ce domnea la zăcămintele de aur.

— Aveţi, cumva, de gînd să-l căutaţi sus pe fratele dumneavoastră?

— Bineînţeles !

Well, atunci vă dau un sfat. Dacă-l urmaţi sau nu, vă priveşte. Există două drumuri care duc către diferitele districte miniere. Unul spre sud, pînă la aşa-numiţii munţi New-Almaden, unde se găsesc mari cantităţi de mercur şi de crom natural; celălalt, drept spre nord, cu o uşoară abatere spre est, pînă la vestitele regiuni aurifere de la Sacramento. Ştiţi unde se află Yellow-Water-Ground?

— Ştiu doar că acolo e o vale laterală a lui Sacramento, atîta tot.

— Trei sferturi din drum îl faceţi ocolind golful Francisco, pe urmă sau traversaţi Rio San Joaquin, sau o luaţi în sus, spre Sacramento. De aici, urcînd mereu, vă puteţi informa la orice trecător sau zăcămînt cum şi încotro s-o apucaţi. Dacă nu vă încărcaţi cu prea mult bagaj, călătoria poate să dureze cinci zile. Dar eu, unul, nu v-aş sfătui sa alegeţi acest drum.

— De ce?

— În primul rînd, pentru că, deşi cel mai comod, nu e şi cel mai scurt. Şi apoi, e foarte primejdios din cauza bandiţilor de care vorbeam. Fireşte că ei atacă în special pe cei care se întorc de la zăcăminte, dar te pomeneşti că le vine pe căciulă să facă şi invers. Şi, pe urmă, nu uitaţi că drumul acesta e, ca să spun aşa, pavat cu dolarii călătorilor pe care îi speculează toţi şi în tot felul. Prin hanuri s-ar zice că e civilizaţie grozavă: vi se prezintă socoteala în scris. Dar e mai uşor s-o citeşti decît să plăteşti. Camera te costă un dolar şi dormi afară, în curte; pentru pat mai scoţi un dolar şi ţi se aşterne un braţ de paie; lumina, un dolar şi te alegi cu luna de pe cer; serviciul alt dolar şi nu se ocupă nimeni de tine, batîr de-ai trage cu puşca; pentru chiuvetă un dolar şi te speli în Sacramento; pentru prosop încă un dolar şi te ştergi cu mîneca. Singurul lucru pe care îl capeţi într-adevăr e socoteala scrisă pe hîrtie; mai costă şi ea un dolar! Ei, cum vă place, master Marshall?

— Hazliu de tot!

— Cred şi eu. De aceea vă sfătuiesc să apucaţi pe alt drum. Dacă aveţi un cal zdravăn, ajungeţi la Yellow-Water-Ground în patru zile, treceţi golful pe bac, o luaţi de-a dreptul spre San John, cotiţi către est şi daţi de Sacramento. Acolo sînteţi ca şi ajuns la ţintă. Cursuri de apă după care să vă orientaţi există destule.

— Mulţumesc, sir! Am să vă urmez sfatul.

Well! Şi dacă întîlniţi la Sacramento sau în altă parte un mulatru cu o cicatrice pe obrazul drept, faceţi-l să guste cuţitul sau plumbii dumneavoastră! Veţi săvîrşi o faptă bună, vă asigur.

Între timp, se făcuse de cină şi Gustel veni să ne cheme. Furăm conduşi într-o odaie izolată unde ne aştepta masa, gătită ca pentru nişte nobili spanioli.

Doña Elvira ne întâmpină singură; hotelierul nu se arătă deloc. Făcui, bineînţeles, prezentările cu toată grandezza, iar dumneaei ne primi ca o regină ce acordă audienţe de favoare. Făcu onorurile mai solemn decît un principe hindus.

Cum ţinea să ne impună în totul, gazda dirijă dintru început conversaţia către cele mai înalte sfere ale artei şi ştiinţei; dar mai tîrziu, cînd, fără a neglija cu nimic formele politeţei, ne arătarăm oarecum sătui de asemenea subiecte, doña îşi îndreptă atenţia către persoanele noastre. Către viaţa şi întîmplările trăite de noi, încît ne văzurăm obligaţi să-i povestim o seamă de aventuri.

Cînd ne ridicarăm de la masă, doña Elvira rosti:

Señores, sper că v-am dovedit înalta simpatie ce v-o port prin comparaţie cu alţi musafiri şi că veţi avea plăcerea de a rămîne la noi cît mai mult timp.

Doña Elvira de Gonzales, cuvîntai cu, vă mulţumesc pentru amabilitate. Am fi rămas, într-adevăr, mai mult timp în ospitaliera dumneavoastră casă, acum însă e cu neputinţă. Mîine plecăm într-o mică escapadă.

— Încotro, señor?

— Spre Sacramento. Vrem să-l găsim pe Allan şi să vi-l aducem încoace.

— Foarte frumos, señores! Aprovizionaţi-vă aici cu tot ce vă trebuie pentru drum. Socoteala o facem pe urmă. Şi dacă mai aveţi vreo dorinţă, adresaţi-vă Augustei. Sper că mîine, înainte de plecare, veţi mai trece să-mi uraţi àdios.

Părăsi odaia în foşnet de mătăsuri. Ieşirăm şi noi şi, după ce văzurăm de cai, ne culcarăm. A doua zi dimineaţa, trecînd cu bacul peste apele golfului, coborîrăm pe limba de pămînt din dreptul oraşului San Francisco.

Urmarăm exact direcţia indicată de povestitorul din restaurant şi în seara celei de-a treia zile atinserăm munţii de la San John, cotind apoi spre vest. Pe la amiaza următoare intrarăm în valea lui Sacramento. La fiece pas întîlneam semnele acelei febrile munci ce răscolea pămîntul în căutarea „prafului ucigător", a cărui strălucire orbeşte ochiul, rătăceşte simţurile şi corupe inima.

S-a scris şi s-a vorbit atît despre această muncă, încît mă abţin să mai adaug ceva; dar trebuie să subliniez că febra aurului îl subjugă şi pe omul cel mai lucid cînd se abate prin acest ţinut şi se vede înconjurat de oameni care – adeseori cu obrajii supţi şi cu hainele numai petice – îşi pun în joc sănătatea şi viaţa în nădejdea unei îmbogăţiri rapide pentru ca, îndată ce au dat de „noroc" să-şi risipească şi mai rapid averea trudnic dobîndită. De multe ori aceşti oameni muncesc luni de-a rîndul irosindu-şi ultimele forţe fără să obţină vreun rezultat mai acătării. Fiecare gest al lor e însoţit de blesteme şi înjurături; fantoma lividă a foamei, a mizeriei şi desperării se apropie de ei; mîna istovită tremură, şovăie şi e gata să renunţe, cînd, deodată, se iveşte zvonul despre nu ştiu ce zăcămînt formidabil, descoperit sau pe cale de a fi descoperit undeva de către cineva. Şi iată-i apucînd din nou batea – acel ciur pentru spălat nisipul —  şi căzînd iarăşi în ghearele cumplitei boli.

Ajunserăm către seară la Yellow-Water-Ground, o vale îngustă, lungă, prin care şerpuieşte un pîrîiaş către Sacramento. Pămîntul răscolit de la un capăt la celălalt al văii indica limpede fiece exploatare în parte. Bordeie şi corturi erau destule; se vădea însă că epoca de prosperitate a acestui ţinut aurifer trecuse de mult.

Cam pe la mijlocul văii ne întîmpină o baracă de scînduri întinsă, spaţioasă, la intrarea căreia scria cu cretă: „Store and boardingbouse of Yellow-Water-Ground", magazinul şi hanul din Yellow-Water-Ground. Proprietarul acestui amestec de hotel, prăvălie şi cîrciumă era, fără îndoială, cel mai în măsură să ne dea informaţiile necesare. Lăsarăm deci caii în paza lui Bob şi intrarăm în baracă.

Mesele şi băncile grosolane, negeluite, erau ocupate în parte de nişte indivizi care ne priviră curios şi provocator.

— Muşterii noi la săpat! rîse unul. Te pomeneşti c-or să aibă mai mult noroc decît noi. Ia vino-ncoa', măi piele-roşie, trage aici o duşcă!

Winnetou se prefăcu că nu aude. Atunci tipul se ridică de la locul lui, apuca un pahar cu rachiu şi se apropie încruntat.

— Măi păcătosule, tu nu ştii că cea mai mare ofensă pentru un om ca mine e să-i refuzi băutura! Te întreb: bei şi faci cinste la rîndul tău?

— Războinicul roşu nu bea apă de foc, dar prin aceasta nu vrea să-l jignească pe omul alb.

— Atunci du-te dracului!

Străinul îi zvîrîi paharul cu rachiu în obraz, trase cuţitul şi dădu să i-l înfigă în piept, dar în aceeaşi clipă se clătină pe picioare şi se prăbuşi gemînd. Doar Winnetou avea şi el cuţit! Îl ţinea acum în mînă, cu lama curată, strălucitoare. Nu-i trebuise decît o zecime de secundă ca să-l împlînte în inima agresorului.

Imediat săriră şi ceilalţi de la locurile lor. Le scînteiau cuţitele în mîini. Noi însă duserăm repede puştile la ochi. Pînă şi Bob, care apăruse întîmplător, se propti în cadrul uşii ţinînd degetul pe trăgaci.

— Stop! porunci atunci, hangiul. Staţi liniştiţi! Chestia nu vă priveşte pe voi. N-a fost decît o răfuială între Jim şi indian. Gata, s-a terminat! Rell, scoate mortul!

Oamenii se aşezară. În orice caz, replica noastră îi temperase nu mai puţin decît vorbele hangiului. Din spatele bufetului se ivi barmanul, săltă mortul pe un umăr şi-l duse afară. Prin uşă văzui cum aruncă leşul într-o groapă şi o astupă cu pămînt. Nenorocitul acela de Jim venise şi el în căutarea aurului, dar îşi căutase parcă dinadins sfîrşitul. Cine ştie cîte scene de acest fel se vor fi petrecut acolo!

Ne aşezarăm şi noi la o altă masă.

— Ce beţi, domnilor? se interesă birtaşul.

— Bere, hotărî Bernard.

Porter sau Ale?

— Ce-i mai bun.

— Atunci luaţi Ale, domnii mei! E bere Burton veritabilă, Burton din Staffordshire.

Eram curios să încerc băutura asta, care, cică, ajungea în Sacramento venind tocmai din Anglia, de la cea mai vestită fabrică de bere. Cîrciumarul ne aduse cinci sticle, din care una i-o dusei afară lui Bob. Negrul îşi vîrî gura sticlei pînă în gîtlej, gata parcă s-o înghită cu totul, şi-o goli dintr-o suflare. Dar instantaneu dădu ochii peste cap şi, căscînd gura pînă la urechi, scoase un strigăt de naufragiat ce se iveşte pentru ultima oară la suprafaţa apei.

— Ce-ai păţit? îl întrebai bănuind că şi-o fi zgîriat gîtlejul cu sticla.

— Massa, oh, massa, murim Bob, otravă bem!

— Otravă? E Ale englezesc!

Ale? Nu, asta nu Ale! Bob ştim. Bob băut Ale. Asta otravă. Bob simţim şoricioaică, mătrăgun!...

Bietul negru, deşi obişnuit cu tot felul de poşirci, nu reuşise să suporte lichidul băut, darămite un om cu gust rafinat!

Revenii în baracă tocmai cînd birtaşul întrebă:

— Aveţi cu ce plăti, domnilor?

Bernard făcu o mină de ofensat şi băgă mîna în buzunar.

— O clipa, master Bernard! interveni Sam. Eu plătesc. Cît face?

— Trei dolari sticla, total cincisprezece dolari.

— Ieftin, domnule, mai ales că ne daţi şi sticlele. Ori nu?

— Ba da.

— Ba păstraţi-le dumneavoastră. Oameni ca noi, care ştiu unde se găseşte aurul cu grămada, ca să zic aşa, n-au ce face cu nişte biete cioburi de sticlă. Aduceţi un cîntar!

— Plătiţi în aur?

— Păi cum?

Sam îşi desfăcu punga şi scoase cîţiva nuggeţi din care unul cît oul de porumbiţă.

— Măi-măi, unde le-aţi găsit? se minună birtaşul.

— Am eu un locşor!

— Unde?

— Pe undeva, prin America. Memoria mi-e cam slabă, ca să zic aşa. Nu-mi amintesc de numele localităţii decît atunci cînd îmi mai trebuie ceva aur.

Omul înghiţi în sec. Ochii îi scînteiară de lăcomie, cînd Sam puse pe cîntar un bob de aur pentru care mai încasă şi rest. De fapt, birtaşul îl evaluase la un preţ foarte scăzut şi nici cîntarul nu excela prin onestitate. Sam însă vîrî banii în buzunar cu aerul unui ins căruia puţin îi pasă de o uncie în plus sau în minus. Fără s-o bănuim, el purta în punga lui o avere frumuşică. Şi eu îmi amintii cum, la prima noastră întîlnire, omul îmi declarase că ştie în munţi destul aur pentru ca, la o adică, să-l pricopsească pe un bun amic.

Gustarăm, în sfîrşit şi noi din bere. Dac-am fi picat atunci direct din savană, poate că am fi izbutit s-o dăm pe gît; aşa însă, după ce ne dreseserăm la hotelul „Valladolid" al ospitalierei doña Elvira, poşirca era imposibil de înghiţit. Fără îndoială că birtaşul prepara el însuşi acel Ale din cine ştie ce chimicale şi buruieni, ca să-l vîndă apoi cu trei dolari sticla. Încă una din multele dovezi că acolo cel ce caută aur nu-i întotdeauna şi cel care-l găseşte.

De altfel, birtaşul nu părea demobilizat de replica ce i-o dăduse Sam. Se aşeză la masa noastră şi continuă să-l tragă de limbă.

— Departe o fi locşorul acela, sir?

— Care locşor? Eu cunosc vreo patru sau cinci.

— Patru sau cinci? Nu se poate! Altminteri, ce-aţi căuta în nenorocitul ăsta de Yellow-Water-Ground, unde aurul aproape că a secat!

— N-aveţi decît să nu credeţi, vă priveşte personal, ca să zic aşa.

— Şi vă aprovizionaţi de-acolo, de fiecare dată, cu cît aveţi trebuinţă?

— Bineînţeles.

— Ce lipsă de prevedere! Ce vă faceţi dacă, în absenţa dumneavoastră, vin alţii şi vă şterpelesc toată averea pe care aţi fi putut-o pune în siguranţă?

— Asta nu se întîmplă, master ale-man.

— V-aş cumpăra eu unul din zăcăminte, sir!

— N-aţi avea cu ce. Ori vă simţiţi cumva în stare să plătiţi cu dolari sau cu cecuri vreo cincizeci-şaizeci de chintale de aur?

— Vai-vai, chiar aşa de mult? Asta n-ar merge decît cu un asociat, dacă nu cu doi sau trei. De pildă unul ca Allan Marshall, care a venit încoace cu cîteva mii de dolari şi a plecat cu o avere serioasă de tot. Ştia omul meserie!

— Cum adică, ştia meserie?

— Cum vă spun. Avea el şi un ajutor de care s-a despărţit mai apoi, pentru că l-a prins furînd. Ei şi asta mi-a povestit totul. Cică praful şi boabele mici le-a schimbat pe bani jos, la Sacramento, iar nuggeţii mari i-a îngropat sub cortul lui. Pe urmă a şters-o fără ca nimeni să ştie cînd şi încotro.

— Avea şi cai sau alte dobitoace?

— N-avea decît un cal. Chiar alaltăieri au fost pe-aici nişte oameni de l-au căutat.

— A! Cine?

— Doi albi şi un mulatru. Mi-au cerut unele informaţii. Nu cumva îl ştiţi şi dumneavoastră?

— Mda, puţin. Am fi vrut să-l întîlnim şi noi, dacă se poate. Şi încotro au plecat ăia trei?

— S-au dus să caute locul unde fusese cortul lui Marshall. Pe urmă au revenit şi s-au apucat să studieze o hîrtie pe care au găsit-o probabil acolo. După cît am dibuit eu, e vorba de o hartă sau un plan.

— Şi apoi?

— M-au întrebat cam pe unde vine valea Short-Rivulet. Le-am dat amănuntele necesare, le-am arătat drumul şi au plecat iar.

— Cam greu să nimerească numai după o simplă descriere.

— Cunoaşteţi regiunea aceea?

— Am fost cîndva pe-acolo. N-aţi putea să ne arătaţi şi nouă unde se afla cortul lui Marshall?

— Nu departe, uitaţi-vă: la dreapta, pe coastă, lîngă mărăciniş. Acolo veţi observa imediat urme de foc.

— Şi cum îi zice ajutorului de care s-a descotorosit?

— Fred Buller. Cum cobori în vale, al doilea zăcămînt pe stînga.

Îi făcui semn lui Bernard şi părăsirăm împreună baraca. O luarăm de-a lungul pîrîului pînă la zăcămîntul ca pricina, unde găsirăm la lucru, vîrîţi în apă, doi inşi.

Good-day, bună ziua, domnilor! Se află aici un master pe nume Buller? întrebai.

— Eu sînt, răspunse unul.

— Aveţi cumva timp să-mi daţi cîteva lămuriri?

— Poate, dacă rentează. Aici, la noi, orice minut înseamnă bani.

— Cît pretindeţi pentru zece minute?

— Trei dolari.

— Poftim! interveni Marshall şi-i întinse suma.

— Mulţumesc, sir. S-ar părea că sînteţi nişte gentlemeni generoşi.

— Şi s-ar putea să mai profitaţi binişor, cu condiţia să răspundeţi sincer la cîteva întrebări! Căutai eu să-l ispitesc.

Well, sir. S-auzim!

Omului îi juca viclenia în ochi. De unde să-l apuc? Mă hotărîi să fac şi eu o dată pe şmecherul.

— Vreţi să ne retragem un pic?

— Pe toţi dracii, sir! Mi se pare că sînteţi cam bine înarmaţi!

Aha, individul nu se avea tocmai bine cu propria conştiinţă!

— Arme bune pentru duşmani, bani buni pentru prieteni, îl liniştii eu. Veniţi?

— Haide!

Ieşi din apă şi veni cu noi mai la o parte.

— Alaltăieri au fost pe-aici trei vizitatori. Adevărat?

— Au fost.

— Doi albi şi un mulatru.

— Da. Şi?

— Albii erau tată şi fiu?

—- Da. Iar mulatrul e o cunoştinţă comună.

Nu ştiu cum de-mi veni ideea să afirm fără şovăială:

— Pe mulatru îl cunosc. Are o tăietură de cuţit pe obrazul drept.

— Exact, îl cunoaşteţi va să zică pe Cap... nu-i aşa... pe sir Shelley? Unde l-aţi întîlnit?

— Am fost în legături de afaceri. Încotro a plecat?

— Asta n-o ştiu, sir !

Se vedea pe el că spune adevărul.

— Şi ce căutau oamenii aceia la dumneavoastră? continuai să-l descos.

Sir, mă tem că au trecut cele zece minute.

— Încă nu. Dar vă spun eu ce căutau: îi interesează fostul dumneavoastră patron, master Marshall. De altfel, ca să ducem discuţia pînă la capăt, veţi mai primi încă cinci dolari!

Bernard scoase suma din buzunar şi i-o întinse.

— Mulţumesc, sir, văd că am de-a face cu altfel de oameni decît Shelley sau Morganii ăia. Sînt gata să vă dau informaţii mai exacte decît cele pe care i le-am furnizat dumnealui. Dacă aţi fost cu el în legătură de afaceri, atunci ştiţi cît de hapsîn poate fi. Va să zică... adică un camarad din Sid...

Se opri brusc, parcă speriat de ceea ce urma să rostească.

— Sidney-Coves, îl ajutai eu. Curaj, dom'le! Nu e nimic nou pentru mine.

— Ştiţi şi asta? Ei, atunci veţi fi ştiind şi cît preţuiesc uneori micile servicii. Încotro au luat-o nu ştiu, dar pînă să plece au cotrobăit multă vreme dincolo, unde fusese cortul. Au găsit o hîrtie. Mă rog, dacă sir Shelley s-ar fi purtat cu mine altfel, atunci s-ar fi ales şi cu alte documente.

— Şi cum ar trebui să ne purtăm cu dumneavoastră ca să le primim noi?

Buller rîse neruşinat şi răspunse:

— Ca şi pînă acum!

Aşadar, dolari! Individul era un pungaş şi jumătate.

— Despre ce fel de hîrtii e vorba? Mă interesai.

— Scrisori.

— Ale cui şi către cine?

— Zău, sir, cum să v-o spun aşa, fără...?

— Ei, cît pretinzi?

— O sută de dolari.

— Bună afacere! Sustragi scrisorile patronului, ca să le vinzi „căpitanului" de bandiţi şi, cum acesta nu-ţi oferă preţul cerut, le ascunzi, gîndindu-te că ceea ce poate fi de folos lui sir Shelley n-are ce să-ţi strice nici dumitale. Ascultă însă ce-ţi spun: s-ar putea ca hîrtiile acelea să nu-ţi fie de nici un folos. Cincizeci de dolari primeşti?

Nu făcusem decît să exprim o bănuială născută din simpla confruntare a celor auzite pînă atunci; dar după expresia ochilor lui Buller, îmi dădui seama că nimerisem în plin. Şi, într-adevăr, individul se grăbi să accepte oferta:

— Acum sînt convins că-l cunoaşteţi pe căpitan, prea le ştiţi pe toate! Hai, să nu mai fac greutăţi. Primesc cincizeci.

— Unde sînt hîrtiile?

— Veniţi în coliba noastră.

Făcurăm o bucată de drum înapoi pînă la ceea ce Buller numea „coliba noastră": patru pereţi de lut, iar drept acoperiş – o pătură de cai găurită peste tot. În cele patru colţuri cîte o nişă, servind probabil de ascunzătoare. Buller vîrî mîna într-una din ele şi scoase o boccea veche, îndesată cu diverse lucruri. O desfăcu şi-mi întinse două scrisori. Dar cînd dădui să le apuc, îşi retrase repede mîna.

— Un moment, sir. Banii înainte!

— Nu înainte de a vedea măcar adresele de pe plic.

— Bine! Eu vi le ţin sub ochi şi dumneavoastră citiţi.

Ni le arătă şi le cercetarăm amîndoi în acelaşi timp.

— În regulă. Dă-i banii, Bernard!

Scrisorile erau adresate bătrînului Marshall, bijutierul – Allan neştiind că tatăl său fusese ucis. Bernard scoase banii, deşi i se părea cel puţin straniu ca un furt care-i provocase grave prejudicii să-l mai şi coste pe deasupra atît de mult. Buller, satisfăcut, băgă banii în buzunar şi dădu să înnoade bocceaua la loc. Deodată, observarăm amîndoi un mic obiect lucitor şi Bernard puse imediat mîna pe el. Era un ceas cu frumoase capace de aur.

— Ce-aveţi cu el? protestă Buller.

— Vreau să văd cît e ora, răspunse Marshall.

— Nu e întors, zise individul şi întinse repede mîna. Daţi-l încoace, sir!

— Stai! intervenii eu apucîndu-l de braţ. Chiar şi neîntors, tot ar putea să arate dacă nu cumva ţi-a sunat dumitale ceasul!

— E al lui Allan! exclamă Bernard.

— Zău? Cum de-a ajuns la dumneata, stimabile? mă adresai lui Buller.

— Ce treabă aveţi? se răsti acesta, încercînd să se desfacă din strînsoarea mea.

— Păi, uite că ne interesează: acest gentleman e frate cu proprietarul ceasului! Prin urmare, fii bun şi lămureşte-ne cum ai ajuns în stăpînirea unui lucru aparţinînd lui Allan Marshall?

Omul se simţi strîns cu uşa.

— Mi l-a dăruit, răspunse el cam şovăielnic.

— Minţi! replică Bernard. Uită-te la pietrele astea Charlie! Cine face cadou slujitorului său un ceas de trei sute de dolari?

Well, mai caută, Bernard! Eu îl ţin deocamdată pe acest domn.

Îi încleştasem lui Buller ambele braţe. Dădea să se smulgă, dar în zadar.

— Adică, cine sînteţi dumneavoastră?! se răsti el. Cu ce drept îmi faceţi percheziţie? Am să strig după ajutor şi veţi fi linşaţi!

— Lasă-te de glume şi vezi ca master Lynch să nu se ocupe de persoana dumitale. Dacă strigi, să ştii că-ţi astup gura!

Cu stînga îi imobilizasem braţele şi dreapta i-o vîrîsem sub bărbie. Omul înţelese că nu-i nimic de făcut şi că trebuie să se supună.

— N-am mai găsit nimic, mă informă în cele din urmă Bernard.

— Ei, vedeţi? Daţi-mi ceasul şi lăsaţi-mă în pace! se rugă Buller.

— Încet, nu te grăbi! Te mai ţin pînă luăm o hotărîre. Bernard, dumneata ce părere ai?

— Ceasul a fost furat, răspunse acesta.

— Bineînţeles.

— Trebuie, deci, să-l restituie.

— Natural.

— Dar cum să-l pedepsim?

— Eu zic să fim indulgenţi. Linşarea n-ar avea nici un rost. Ca pedeapsă, să ne dea gratuit scrisorile şi ceasul.

— Păi, cum?...

— Foarte simplu. Îi luăm înapoi dolarii: cincizeci plus cinci, plus trei. Asta înseamnă că-l tratăm cît se poate de blînd. Bagă-i mîna în buzunar, eu îl ţin!

Cu toată rezistenţa opusă de Buller, îi luarăm banii înapoi, după care îi dădui drumul. Cum se văzu liber, escrocul o zbughi afară şi fugind de-a lungul pîrîului, se refugie în han.

Noi ne luarăm încet după el şi încă de departe furăm întîmpinaţi de strigăte mînioase. Grăbirăm paşii. Caii stăteau în faţa intrării, dar Bob nicăieri. Intrarăm repede în local şi ne pomenirăm în plină arenă de luptă. Într-un colţ, Winnetou îl strîngea de gît pe Buller, iar cu cealaltă mînă îi altoia pe cei din jur cu patul puştii. Alături, Sans-ear se apăra, împotriva cîtorva inşi care-l împresuraseră. În alt ungher, Bob, care în încăierare îşi pierduse puşca, rezista voiniceşte numai cu pumnul şi cuţitul.

Cum aflarăm mai tîrziu, Buller îi mobilizase pe oameni împotriva mea şi a lui Bernard, dar Sam le-o luase înainte. Aceştia, îndîrjiţi de păţania lui Jim şi susţinuţi de cîrciumar care vedea că nu e rost să facă vreo afacere, i-ar fi măcelărit pe tustrei dacă nu apăream noi la timp.

Winnetou şi Sam se mai puteau descurca o vreme; trebuia să-l ajutăm în primul rînd pe Bob.

— Să tragem numai în caz extrem, Bernard! Loveşte cu patul puştii!

Acestea zise, mă aruncai în luptă şi, în mai puţin de un minut, negrul – din nou liber şi cu arma în mînă – se repezea asupra duşmanilor ca un tigru scăpat din cuşcă. Spre norocul nostru, agresorii nu aveau arme de foc.

— Hei, Charlie! îl auzii pe Sam. Să le mai dăm dracului de puşti şi să izbim, ca să zic aşa, cu tomahawkurile! Dar nu cu tăişul, bre !

Făcurăm întocmai. Acum nu mai era luptă, ci o adevărată comedie. Cum îi izbirăm pe cîţiva în cap, toată gaşca năvăli pe uşă afară. Nici două minute nu trecuseră de la sosirea noastră şi iată-ne faţă-n faţă numai cu birtaşul şi cu Buller.

—- E adevărat, Charlie, că i-ai luat ăstuia ceasul şi banii? mă întrebă Sam.

— Poveşti! Dînsul l-a furat pa Allan, i-a sustras scrisorile şi ceasul.

— Şi nu l-aţi pedepsit ? Dar asta e altă treabă! Fapt e că i-a aţîţat pe gîndacii ăştia care scurmă prin aur.

— Doar n-ai de gînd să-i scurtezi zilele, Sam!

— Nici nu merită, măgarul ! Ia ţine-l, Winnetou! Apaşul îl ţinea pe Buller ca în cleşte, încît acesta nici nu se putea mişca. Sam scoase cuţitul şi ţinti pe îndelete. O fulgerare scurtă, un ţipăt – şi Buller se pomeni cu vîrful nasului tăiat.

— Aşa, şmechere! Ca să ţii minte că nu prea merge să linşezi westmen-i ca noi! Cum îţi bagi nasul în asemenea treburi, ca să zic aşa, cum te trezeşti cu el lipsă. Ei, să trecem şi la domnul cîrciumar. Ia poftim, puişor, să vedem cu cît îţi prisoseşte nasul!

Prea puţin încîntat de amabila invitaţie, cîrciumarul nu îndrăzni să se apropie decît un pas.

— Gentlemeni, vorbi el milog, doar n-o să-mi plătiţi astfel ospitalitatea!

— Aşa îi zici dumneata, ospitalitate, cînd pretinzi trei dolari pentru o sticlă de leşie?

— Vă restitui banii, domnilor!

— Păstrează-i şi să-ţi fie de cap! Cine să mai prepare bere Porter şi Ale, dacă-ţi scurtăm noi zilele? Şi acum, oameni buni, să plecăm de-aici! Te pomeneşti că gîndacii ar dori să ni se urce iar pe ceafă, ca să zic aşa.

Bob însă nu prea era dispus să plece.

— Massa Sam vrem plecăm? Oh, de ce plecăm şi nu pedepsim birtaş pentru otravă dat şi aur luat? Nigger Bob arătăm la el!

Apucă una din sticle şi i-o întinse birtaşului.

— Bem asta la stomac! Repede, dacă nu, Bob puşcam mort!

Negustorul se văzu nevoit să ia sticla şi să bea tot conţinutul. Dar Bob îi mai întinse una.

— Mai bem!

Înspăimîntat, omul bău astfel cinci sticle la rînd strîmbîndu-se ca o biată paiaţă de circ.

— Aşa, acum băut birtaş cinci ori trei dolari şi avem la burtă mult frumos piatră vînătă !

Încheiasem în sfîrşit toate socotelile. Winnetou îi dădu drumul lui Buller care, strîns pînă atunci de beregată, tăcuse mîlc – pentru ca acum sa se pornească pe un urlet grozav. Ieşirăm afară şi, sărind în şa, o luarăm din loc. Era şi timpul, deoarece clienţii alungaţi din cîrciumă începuseră să se adune iar, înarmaţi cu puşti. Din fericire, încă nu veniseră decît prea puţini şi ajunserăm la Sacramento în bună pace.

— Unde-o fi Short-Rivulet? întrebă Bernard.

— Deocamdată să mergem în susul apei, răspunse Sam.

Merserăm astfel în trap susţinut, punîndu-ne la adăpost de orice primejdie din partea eventualilor urmăritori.

— Acum hai să ne oprim! propuse Bernard. Vreau să citesc scrisorile.

Descălecarăm. Bernard desfăcu plicurile şi citi.

— Da. Sînt ultimele două scrisori trimise de Allan, constată el. Se plînge că nu i-am răspuns, iar în asta din urmă e un pasaj foarte important pentru noi. Iată:

„... de altfel, afacerile îmi merg aici mai bine decît mă aşteptam. Praful şi grăunţele de aur le-am trimis prin oameni siguri la Sacramento şi chiar la San Francisco, unde obţin preţuri mult mai ridicate în raport cu cele pe care le plătesc eu. În felul acesta mi-am dublat capitalul. Acum, însă plec din Yellow-Water-Ground, deoarece n-a mai rămas aur nici pe sfert cît era la început şi afară de asta, drumul a devenit atît de nesigur, încît nu mai pot risca nici un transport. După unele semne bănuiesc chiar că nişte bravos vor să-mi calce cortul. De aceea trebuie să dispar de aici subit, fără să las nici o urmă, pentru ca bandiţii să nu se ţină de capul meu. Aşadar, îmi iau nuggeţii, peste o sută de funzi, şi plec spre valea Short-Rivulet, unde au fost descoperite zăcăminte foarte bogate şi unde sper să realizez într-o lună cît aici în patru. Apoi, peste Lynn, mă îndrept spre portul Humboldt, unde nu se poate să nu găsesc un vapor care sa mă readucă la San Francisco..."

— Aşadar, chestia cu Short-Rivulet se confirmă, spuse Sam. Nu-ţi pare curios, Charlie? Cei doi Morgan o ştiau şi pe-asta. Dar cum de-au aflat?

— Păi, din hîrtiile pe care le-au găsit sub cortul lui Allan; trebuie să fi dat acolo de nişte indicaţii.

-— Posibil, întări Bernard. Uite aici încă un pasaj care poate să ne lămurească. Ascultaţi!

„... mai ales că nu-mi trebuiesc prea mulţi însoţitori. Nici de călăuză n-am nevoie. Mi-am întocmit, după cele mai noi hărţi, o schiţă de itinerar, după care mă pot deplasa în toată siguranţa..."

— Să fi pierdut cumva schiţa, sau s-o fi aruncat din nebăgare de seamă? Meditai cu cu glas tare.

— Tot ce se poate, consimţi Sam. Westman nu era şi nu prea învăţase, ca să zic aşa, că viaţa depinde uneori de cele mai neînsemnate lucruri. Iar dacă a ajuns totuşi la ţintă, mă întreb cum se va fi descurcînd cu indienii snake, adică şerpi, care-şi au acolo sus, către Lewis-South Fork, terenurile de vînătoare?

— Sînt mai periculoşi decît comanşii? se interesă îngrijorat Bernard.

— Toţi sînt la fel: generoşi cu prietenii şi necruţători cu duşmanii. În ce ne priveşte, n-avem motive să ne temem de ei. Am stat acolo destulă vreme. Orice snake îl ştie pe Sans-ear; dacă nu personal, atunci măcar din auzite.

— Snake? interveni Winnetou. Căpetenia apaşilor îi cunoaşte şi e frate cu Shoshones, aşa le spunem noi celor din tribul Snake. Războinicii lor sînt viteji şi credincioşi. Ei vor fi bucuroşi să-l revadă pe Winnetou care a fumat cu ei în cîteva rînduri calumetul.

Eram aşadar de două ori asiguraţi. Atît Winnetou cît şi Sam cunoşteau pe aceşti indieni, ca şi ţinutul unde se află Short-Rivulet. Amîndoi aveau să ne călăuzească deci mai departe.

Regiunea din faţa noastră era în întregime muntoasă. Părăsisem valea lui Sacramento şi ne îndreptam acum spre munţii San Jose. Drum dificil – în schimb cel mai direct şi mai scurt. Ceea ce ne dădea speranţa ca, eventual, să putem trece înaintea celor doi bandiţi. Aceştia beneficiau de un avans de două zile, dar apucaseră, desigur, pe un drum mai lung, altminteri am fi dat de urmele lor.

De la munţii San Jose cotirăm spre nord-est şi, la o săptămînă de la plecarea noastră din Yellow-Water-Ground, atinserăm un impunător masiv care, avînd un diametru de peste cincisprezece mile, se înălţa printre semenii săi ca un con uriaş, teşit. La poale cresc păduri dese, cu frunziş bogat, iar sus codri de conifere, străvechi şi nepătrunşi. Acolo sus, în centrul podişului, se află un lac căruia, datorită apelor sale întunecate şi peisajului sumbru din jur, i se spune black-eye, adică Ochiul-negru. În lacul acesta se varsă, venind dinspre vest, apele lui Short-Rivulet.

Cum se face că acolo sus erau zăcăminte de aur? Nu puteau fi opera vînturilor. Mai degrabă erau de origine tectonica. Forţele din adînc, concomitent cu formarea acestui enorm masiv, vor fi scos la suprafaţă uriaşe comori de aur ale pămîntului. Aşa se explică de ce, în locul nisipului aurifer, se aflau acolo adevărate vine şi vetre compacte de aur, permiţînd o exploatare mai vastă chiar decît cea din faimoasa vale Sacramento.

Urcînd în munţi, dădurăm la început peste un peisaj atît de sălbatic, încît aproape că ne pierdurăm curajul de a înfrunta vălmăşagul acela de stînci şi copaci. Dar, treptat, haosul se destrămă, se limpezi, pînă ce ajunserăm în sfîrşit într-un fel de catedrală enormă, a cărei cupolă de frunziş părea că se reazemă pe mii şi mii de coloane, la distanţă de doisprezece şi chiar mai mulţi coţi una de alta şi atît de groasă fiecare, încît nici trei oameni la un loc n-ar fi putut s-o cuprindă cu braţele.

Într-un asemenea codru secular te simţi ca şi copilul care calcă pentru întîia oară sub bolta unui dom copleşitor prin măreţia sa... Totul vibrează de jur împrejur, iar inima îţi creşte în piept şi se umple de smerenie...

Urcînd călare, încet, fără popas, ajunserăm în cele din urmă pe podiş. Aici ne puturăm deplasa mai uşor şi mai repede, încît atinserăm spre seară ţărmul sudic al lacului, care ne întîmpină cu apele sale adînci, încremenite şi licărind enigmatic. Jos, în vale, soarele apusese, dar aici, sus, amurgul abia îşi revărsa primele umbre. Ni se oferea deci posibilitatea să mai cercetăm o parte a ţărmului la lumina zilei.

— Continuăm drumul? întrebă Marshall, dornic să-şi revadă cît mai curînd fratele.

— Fraţii mei să poposească aici, ne sfătui Winnetou, în felul său scurt şi categoric.

Well, se învoi Sam. Ia te uită ce strat de muşchi pe jos, pentru odihna oaselor! Apă şi iarbă se găsesc berechet. Dacă găsim şi un loc ferit, acum, cît mai e lumină, atunci ne-am putea permite să încingem un focşor indian şi să punem la fript curcanul sălbatic vînat de Bob.

Într-adevăr, Bob doborîse pentru întîia oară în viaţa lui un vînat ca lumea şi se fudulea grozav cu curcanul lui; îşi dovedise astfel incontestabil aportul la existenţa întregului grup.

Găsirăm într-adevăr un loc ferit cum îl dorea Sam şi ne instalarăm acolo. Peste puţin, focul ardea şi Bob jumulea de zor pasărea aceea specific nord-americană. Între timp, întunericul coborî din plin şi se făcu noapte neagră ca smoala. Flacăra nestatornică a focului transforma parcă arborii în nişte fiinţe groteşti. În cele din urmă, Bob reuşi să frigă curcanul şi ne ospătarăm excelent. Dormirăm apoi adînc pînă dimineaţa.

Reluîndu-ne drumul, atinserăm curînd valea lui Short-Rivulet – un curs de apă modest, după cum îl arată şi numele: „Rîuleţul scurt". Alimentat cu zgîrcenie de nişte afluenţi prizăriţi ce coboară de pe marile înălţimi din jur, rîul seacă probabil complet în timpul verii.

Acolo dădurăm peste corturi sfîşiate, pămînt răscolit, bordeie dărîmate şi, peste tot, semne ale unei teribile ciocniri.

Nu încăpea îndoială: căutătorii de aur fuseseră atacaţi de bandiţi. Cadavre însă nu erau nicăieri.

După multe căutări, descoperirăm departe, printre copaci, un cort mai arătos. Era şi acesta sfîşiat, zdrenţuit. Nici o urmă, nici cel mai mic obiect nu trăda identitatea fostului stăpîn.

Uşor de înţeles cît de amărît era Bernard, care venise încoace convins că-şi va regăsi fratele.

— Aici a stat Allan, spuse el.

Era o deducţie conformă cu realitatea. Ocolirăm călare valea împresurată de păduri şi deterăm peste urmele bandiţilor: duceau spre povîrnişul vestic al masivului muntos.

— Allan intenţiona să treacă de aici peste Lynn către portul Humboldt, comentă Bernard amintindu-şi rîndurile respective din scrisoare. Se vede că s-au luat după el.

— Desigur, dar numai în cazul că a plecat teafăr de aici, explicai eu. Faptul că nu vedem nici un mort încă nu înseamnă că oamenii au reuşit să scape. Eu unul cred că morţii au fost aruncaţi în lac.

În adînc, sub apele lui Black-eye, zăceau probabil cadavrele celor ce visaseră bogăţii, satisfacţii, fericire. Aurul, sinistrul demon, i-a smuls din visurile lor şi i-a năruit în neant.

— Şi cine să fi fost criminalii? întrebă Bernard, cuprins de revoltă.

— Mulatrul şi cei doi Morgan, ticăloşii aceia care ne-au scăpat din mîini, în ciuda stăruinţei noastre de a-i face inofensivi.

— Acum nu mai scapă, ne asigură Sans-ear. Eu, Sam Hawerfield, am să mă răfuiesc cu dumnealor. Eu personal. Avem o veche socoteală.

— Atunci haidem, să ne continuă drumul! Urmele nu se întipăriseră destul de adînc ca să le putem desluşi pe toate, îngrămădite cum erau. Dar mai încolo, prin pădure, se vede că grupul se răzleţise şi numărarăm astfel urmele a douăzeci de animale. Cercetîndu-le atent pe parcursul drumului, ajunserăm la concluzia că era vorba de şaisprezece cai şi patru catîri de povară. Catîrii lăsaseră urme mai adînci, ceea ce făcu să-i putem recunoaşte cu uşurinţă. Apoi, îndărătnici ca tot neamul lor, se mai şi opriseră din loc în loc. Aşadar, bandiţii nu aveau posibilitatea să se deplaseze cu viteza noastră. De aci şi speranţa ce o nutream de a-i ajunge din urmă înainte ca ei să-l prindă pe Allan.

După-amiaza dădurăm de locul unde netrebnicii îşi instalaseră prima lor tabără de noapte. Mai merserăm o bucată pînă se întunecă de tot, apoi ne odihnirăm cîteva ore. Cînd miji de ziuă, pornirăm iar şi încă înainte de prînz descoperirăm cel de-al doilea loc de popas al bandiţilor. Recuperasem aşadar o zi întreagă din avansul lor.

Nădăjduiam să atingem seara Sacramento-de-Sus, care curge dinspre Shasta şi să-i ajungem pe bandiţi chiar a doua zi. Ne lovirăm însă de un obstacol foarte neplăcut; la un moment dat, urmele se despărţeau. Sacramento descrie aici un arc întins şi noi ne aflam tocmai la jumătatea lui. Aici urmele a patru catîri şi a şase cai se abăteau spre stînga, tăind arcul, în timp ce restul se menţinea pe direcţia iniţială.

— Fir-ar al dracului, nu e bine! Rosti Sam cu năduf. Să fie oare o manevră premeditată, sau numai o întîmplare, ca să zic aşa?

— În raport cu noi, e o simplă întîmplare, observai eu.

— De ce s-or fi despărţit? întrebă Bernard.

— E uşor de ghicit. Catîrii încărcaţi cu prada de la Black-eye îi împiedică pe bandiţi să ajungă mai repede la ţintă; de aceea au trimis caravana cu poveri înainte, în timp ce ceilalţi gonesc după Allan. După ce aceştia din urmă îl vor jefui de toată agoniseala, se vor întîlni, probabil, cu toţii la Sacramento, într-un anume loc.

Well, atunci lăsăm catîrii să-şi vadă de drum, ca să zic aşa şi tragem o goană pe urmele ăstorlalţi. Şi aşa Tony a mea e cam supărată că ne mişcăm în pas de melc.

— Frumos pas de melc, n-am ce spune! Dar să ştii, Sam, că mai avem ceva de stabilit: cu care din cei doi Morgan ţi-ai pus în gînd să te răfuieşti personal?

— Zounds, asta-i acum! Mă mir cum mai întrebi. Cu amîndoi, fireşte!

— Hm! Asta nu prea e posibil.

— De ce?

— Păi, catîrii sînt încărcaţi cu aur. Dacă Fred Morgan a luat-o pe urmele lui Allan, atunci cui să-i fi încredinţat transportul aurului?

— Cui?

— Normal că lui Patrik, fiu-său.

— Just. Atunci ce facem?

— Pe care din doi îl preferi?

— Pe bătrîn.

— Păi, vezi? Atunci o luăm drept înainte! Trecurăm în timpul prevăzut peste Sacramento şi făcurăm dincolo un popas. Dimineaţa ne reluarăm drumul, orientîndu-ne după urmele care continuau să se vadă clar. Pe la prînz ajunserăm în cîmp deschis. Aici urmele erau foarte proaspete. Călăreţii se aflau la cel mult cinci mile înaintea noastră.

Acum dădurăm pinteni cailor pentru un ultim efort. Trebuia să ne apropiem de bandiţi în aşa fel, încît noaptea să ne putem strecura la tabăra lor. Eram cu toţii stăpîniţi de nervozitate; doar nu mai lipsea mult pînă să ne răfuim cu ticăloşii aceştia pe care-i urmăream de atîta vreme fără rezultat. Murgul meu zbura înaintea tuturor; la un pas de mine alerga calul lui Winnetou. Dar deodată – ce-o mai fi şi asta? O grămadă de urme! De la cel puţin o sută de cai! Pămîntul păstra semne de bătălie şi pe frunza lată a unei buruieni descoperirăm pete de sînge.

Examinarăm în amănunt locul. Spre stînga, în cîmp deschis, duceau urmele a trei căi, în timp ce mulţimea celorlalţi o luase drept înainte.

Fără zăbavă, pornirăm pe acest din urmă drum. Călăreţii din faţa noastră erau fără îndoială indieni. Cum Allan avusese un avans destul de mic, nu era de loc exclus să fi căzut în mîinile lor. Galoparăm astfel cel mult o milă şi iată că, înaintea noastră, răsăriră corturile unei tabere indiene.

— Shoshones! exclamă Winnetou.

— Da, da, „şerpii"! întări Sam şi fără nici o ezitare mînarăm caii spre tabără.

Acolo, în jurul unei căpetenii, se strînseseră roată peste o sută de războinici. Observînd apariţia noastră, puseră cu toţii mîna pe puşti şi tomahawkuri.

— Ko-tu-ho! strigă Winnetou repezindu-se călare de parc-ar fi vrut să-l zdrobească pe şef.

Dar nu! Apaşul îşi struni calul exact la un pas de acesta.

Căpetenia nici nu clipi barem din ochi. Senin, îi întinse mîna.

— Winnetou, căpetenia apaşilor! Ce bucurie pentru războinicii shoshones şi pentru căpetenia Ko-tu-ho! Mult a tînjit „Fulgerul nimicitor" după viteazul său frate!

— Dar pe Sans-ear oare nu-l recunoaşte căpetenia războinicilor shoshones? întrebă Sam anunţîndu-şi prezenţa.

— Ko-tu-ho îi recunoaşte pe toţi prietenii şi fraţii săi. Bine-aţi venit în wigwamurile noastre!

În clipa aceea răsună un strigăt sfîşietor. Întorsei capul şi-l văzui pe Bernard îngenunchind şi aplecîndu-se peste trupul cuiva. Mă repezii la el. Acolo, lîngă un cort, zăcea un alb împuşcat în piept. Şi mortul semăna cu Bernard... înţelesei totul...

Se apropiară şi ceilalţi. Îngenunchiat, Bernard îşi sărută fratele pe frunte, pe obraz, îi mîngîie părul răvăşit şi-l ţinu cuprins pe după gît. Apoi se ridică în picioare.

— Cine l-a ucis?

Căpetenia veni mai aproape şi răspunse:

— Ko-tu-ho i-a trimis pe războinicii săi să-şi mai pună caii la încercare. Deodată, au răsărit trei albi urmăriţi de alţi paisprezece din neamul lor. Cînd trei inşi sînt fugăriţi de paisprezece, înseamnă că aceştia din urmă nu sînt oameni cumsecade şi curajoşi. De aceea războinicii roşii au alegat în autorul celor dintîi. Dar urmăritorii au tras şi l-au rănit pe omul acesta. Atunci războinicii roşii au prins unsprezece din ei şi i-au făcut prizonieri. Trei însă au scăpat. Omul rănit şi-a dat apoi sufletul, iar cei doi însoţitori ai lui se odihnesc în wigwam, pe rogojini.

— Trebuie să-i văd imediat! Acesta mi-e frate. Adică e fiul tatălui meu, completă Bernard, gîndindu-se la sensul mai larg pe care indienii îl dau cuvîntului „frate".

— Fratele meu alb a venit împreună cu Winnetou şi cu Sans-ear, prietenii shoshonilor. De aceea Ko-tu-ho îi va împlini dorinţa. Să mă urmeze!

Furăm conduşi într-un cort spaţios unde zăceau prizonierii, legaţi la mîini şi la picioare. Mulatrul cu cicatricea pe obrazul drept era printre ei. Cei doi Morgan, însă, lipseau.

— Ce au de gînd să facă fraţii mei roşii cu aceşti albi? îl întrebai pe Ko-tu-ho.

— Oare fratele meu îi cunoaşte?

— Da, îi cunosc. Sînt bandiţi şi au pe suflet moartea multor oameni.

— Atunci să-i judece fraţii mei albi.

Mă înţelesei din ochi cu ceilalţi, apoi rostii:

— Ar merita să-i omorîm, dar cum noi nu avem timp de judecată, îi lăsăm în seama războinicilor roşii.

— Fratele meu face bine ce face !

— Unde sînt cei doi albi care au venit împreună cu victima?

— Poftim după mine!

Ne introduse într-un alt cort, în care găsirăm doi oameni dormind. Erau îmbrăcaţi ca nişte tropeiros. Îi trezirăm din somn. Din răspunsurile lor, nu aflarăm decît că fuseseră năimiţi de Allan ca însoţitori. Încolo, nu ştiau nimic. Ne întoarserăm deci la căpătîiul mortului.

Bernard trecuse în ultimele luni prin grele încercări, care îi căliseră trupul şi sufletul. Totuşi mîinile îi tremurau cînd se apucă să cerceteze bagajele fratelui său. Le desfăcu şi privi înduioşat lucrurile atît de cunoscute. Iar cînd deschise carnetul cu însemnări şi revăzu scrisul atît de familiar şi de drag, nu se putu reţine şi sărutînd filele, izbucni într-un hohot de plîns. Stăteam lîngă el şi de compasiune, lacrimile îmi şiroiau pe obraz.

Indienii erau şi ei de faţă şi ochii lui Ko-tu-ho trădau dispreţ pentru slăbiciunea noastră. Winnetou, care observase aceasta, îi vorbi:

— Căpetenia shoshonilor să nu creadă că aceşti bărbaţi sînt slabi ca muierile. Fratele mortului s-a bătut fără teamă cu stakemen-ii şi cu comanşii; cît despre celălalt, desigur că vei fi auzit multe: îi zice Old Shatterhand.

Un murmur străbătu rîndurile indienilor. Căpetenia se apropie de noi şi ne întinse mîna.

— Această zi va fi sărbătorită în toate wigwam-urile. Îi vom găzdui pe fraţii albi, îi vom ospăta cu vînat, vom fuma cu ei calumetul şi le vom arăta jocul războinicilor.

— Oamenii albi, vorbii eu, sînt bucuroşi să petreacă aci ca oaspeţi ai fraţilor roşii, dar nu acum, ci la întoarcere. Vă vom lăsa trupul şi avutul fratelui nostru ucis şi vom pleca deîndată pe urmele ucigaşilor.

— Chiar aşa! întări Bernard. Să rămînă aici bietul Allan şi slujitorii săi, iar noi plecăm imediat. Nu trebuie să pierd nici un minut. Cine mai vine?

— Toţi, fără excepţie, îl asigurai eu.

Winnetou şi Sam se şi pregăteau să încalece. Ko-tu-ho dădu alor săi un ordin şi numaidecît i se aduse un splendid cal indian, gata înşăuat.

— Ko-tu-ho merge şi el cu fraţii lui. Avutul mortului va fi păstrat în wigwamul căpeteniei, iar femeile vor cînta şi-l vor jeli!

Astfel se încheie scurta noastră vizită la vitejii snakes. Şi grupul nostru se întări cu încă o forţă capabilă să ne ajute la prinderea bandiţilor. Urmele acestora se vedeau clar; ne despărţea o distanţă de aproximativ două ore. Caii, parcă înţelegînd situaţia, zburau ca vîntul peste şesul întins. Dacă terenul ar fi fost pietros, desigur că ar fi sărit scîntei în urma noastră. Numai roibul lui Bob dădea semne de oboseală, dar negrul îl îndemna de zor, obligîndu-l să ţină pas cu ceilalţi.

— Ho, hi, hi-i-i! făcea Bob. Fuga cal, fugim cal!! Bob trebuiem prindem ucigaşi lui massa Allan!

Galopam vijelios.

După-amiaza trecea şi noi trebuia să-i ajungem pe fugari pînă la căderea întunericului. Călătorirăm astfel peste trei ore, după care descălecarăm pentru a cerceta mai îndeaproape urmele. Acestea se vedeau foarte bine, deşi cîmpul tot era un covor de iarbă deasă şi măruntă. Firele călcate nu-şi reveniseră încă la normal. Deci bandiţii se aflau la cel mult o milă înaintea noastră.

Mă foloseam acum de lunetă ca să scrutez din timp în timp depărtarea. Şi, într-adevăr, la un moment dat descoperii trei puncte care se deplasau încet.

— Iată-i!

— Halo-o-o, pe ei! strigă Bernard şi-şi grăbi calul.

— Stai niţel! îl domolii eu. Aşa nu iese nimic. Trebuie să-i împresurăm. Eu şi căpetenia Ko-tu-ho avem caii cei mai rezistenţi. Va să zică, eu o iau la dreapta, dînsul la stînga. În douăzeci de minute îi ajungem pe bandiţi din ambele laturi, fără ca ei să observe, trecem înaintea lor, iar voi veniţi peste ei din spate.

— Iuf! făcu căpetenia shoshonilor şi, ca împins de un resort, ţîşni în direcţia ce-i indicasem.

Eu o luai în ocol spre dreapta.

După vreo zece minute nu-i mai puteam zări pe ai noştri, cu toate că nici ei nu stăteau pe loc. Trebuia să fi ajuns de-acum în poziţie paralelă cu cei pe care îi urmăream. În ciuda eforturilor din ultimele zile, armăsarul meu nu dădea semne de oboseală. Nici spumă în jurul gurii, nici cea mai mică urmă de transpiraţie pe pielea lui netedă. Gonea cu atîta supleţe şi elasticitate încît ai fi zis că e de cauciuc.

După vreo cincisprezece minute de galop întins, cotii mai spre stînga şi după alte cinci minute îi şi zării prin lunetă pe cei trei bandiţi care rămăseseră în urmă, ca şi pe Ko-tu-ho, care le ieşise şi el înainte, deşi nu chiar în dreptul meu. Indianul se îndrepta acum spre fugari. Eu la fel.

Ieşindu-le astfel în drum, fireşte că furăm curînd observaţi. Bandiţii îşi aruncară privirea îndărăt şi se văzură ameninţaţi şi din spate de restul grupului nostru. Nu le mai rămînea decît o singură alternativă: să spargă împresurarea. Se avîntară deci în direcţia lui Ko-tu-ho.

— Acu-i acu', murgule, ţin'te bine!

Scoţînd un chiot ascuţit – semnal din care caii indieni înţeleg că trebuie să-şi încordeze toată puterea şi să alerge cu maximum de viteză – mă ridicai vertical în scări ca să-i uşurez animalului povara şi respiraţia. Felul acesta de călărie se practică în cazuri extreme ca, de pildă, atunci cînd savana incendiată îşi rostogoleşte flăcările în spatele călăreţului.

Deodată, unul din bandiţi, în care recunoscui imediat pe Fred Morgan, îşi struni calul şi duse puşca la ochi. În clipa cînd arma scapără, Ko-tu-ho – ca lovit de trăsnet – căzu odată cu calul. Crezui că fusese lovit fie omul, fie calul de sub el – dar mă înşelam. Cît ai clipi, căpetenia era din nou în şa şi avîntîndu-şi tomahawkul, se năpusti asupra celor trei bandiţi. Era unul din trucurile pentru care indienii îşi dresează caii ani de-a rîndul. Calul, la un anume semn, se culcă fulgerător la pămînt şi glonţul trece pe deasupra.

Indianul tocmai îl lovise cu securea pe unul din bandiţi, cînd mă repezii şi eu la Fred Morgan. Trebuia să-l prind de viu. Nici nu-mi păsa de faptul că-şi îndreptase asupră-mi arma în care mai avea un glonţ. El trase, dar, din pricina calului care n-avea astîmpăr, glonţul devie şi-mi trecu prin mînecă surtucului.

— Hei! strigai eu. Aici Old Shatterhand!

Lasso-ul meu şuieră prin aer, murgul se cabră, apoi alergă îndărăt, pînă simţii o zdruncinătură serioasă, dar nici pe departe atît de tare ca în cazul cu bivoliţa stimabilului don Fernando de Venango e Colonna de Molynares de Gajalpa y Rostredo. Îmi întorsei privirea. Laţul îi cuprinsese pieptul şi braţele. Astfel, Fred Morgan, răsturnat de pe cal, venea după mine măturînd pămîntul cu trupul sau. Între timp, Sam şi ceilalţi doi ajunseră şi ei la faţa locului. Cel de-al treilea tîlhar trase asupra lui Bernard, dar în aceeaşi clipă căzu împuşcat de Sam şi lovit de tomahawkul lui Winnetou.

În sfîrşit, pusesem mîna pe Fred Morgan! Era buimac din cauza căzăturii de pe cal. Sării din şa, desfăcui lasso-ul meu şi-l legai pe bandit cu propriul său lasso. Se apropiară şi ceilalţi camarazi, privind la captura ce o făcusem. Bob descălecă cel dintîi şi trase cuţitul:

— Oh, aici sîntem nigger Bob şi cuţit! Tăiem încet pînă dat ochii peste cap afurisit tîlhar şi ucigaş!

— Stop! îl opri Sam, prinzîndu-l de mîna. Pe asta îl năşesc eu!

— Ceilalţi doi au murit? întrebai.

— S-a terminat cu ei! răspunse Bernard. Atunci văzui ca sîngerează din şoldul drept.

— Eşti rănit?

— O zgîrietură.

— Nici asta nu-i bună. Mai avem cale lungă de bătut. Trebuie să ajungem din urmă şi convoiul de catîri. Ce facem cu Morgan?

— Eu i-s stăpînul! mai sublinie odată Sam. Aici nu hotărăsc decît eu. Master Bernard şi Bob îl vor duce în tabăra shoshonilor şi-l vor păzi cu străşnicie pînă ne întoarcem. După cum văd, Bernard e rănit şi pe urmă are să se ocupe, ca să zic aşa, de bietul frate-său. Să rămînă deci Bob cu el. Noi, ăştialalţi patru sîntem destui ca să o scoatem la capăt cu cei şase însoţitori ai convoiului.

— Planul e bun, facem aşa!

Morgan fu legat cu grijă pe calul său. Bernard si Bob îl luară la mijloc şi porniră înapoi către tabăra shoshonilor. Noi însă mai ramaserăm pe loc, ca să dăm cailor un scurt răgaz de odihnă şi să-i lăsăm să pască.

— Prea mult timp de zăbavă nu avem, judecai eu. Trebuie să folosim lumina zilei ca să ajungem cît mai departe.

— Încotro au de gînd fraţii mei? se interesă Ko-tu-ho.

— Către rîul Sacramento, între munţii de la San John şi San José, îl lămuri Sam.

— Atunci să nu-şi facă nici o grijă. Căpetenia shoshonilor cunoaşte drumul ca-n palmă. Lăsaţi caii să pască liniştiţi. Putem călători şi noaptea.

— Prea l-am expediat repede pe Morgan îşi aminti Sam. Ar fi trebuit să-l luăm mai întîi la întrebări.

— Pentru ce?

— Poate aflam cîte ceva.

— Las' c-o facem mai tîrziu sau, la drept vorbind, nici nu va fi nevoie. Crimele lui sînt mai mult decît dovedite.

— Poate aflam încotro a trimis convoiul cu catîri şi unde avea să aibă loc întîlnirea cu restul bandei.

Pshaw! Crezi că ne-ar fi spus adevărul?

— Probabil.

— Ba nicidecum! Doar n-o să ni-l ofere plocon pe fiul său cu pradă cu tot, mai ales acum cînd ştie că e iremediabil pierdut.

— Fratele Şarli are dreptate! întări Winnetou. De altfel, ochii vînătorilor roşii şi albi sînt destul de ageri ca să descopere urmele catîrilor.

Cam aşa era, deşi n-ar fi stricat să cunoaştem dinainte locul: am fi putut opera repede, cîştigînd timp.

— Pe cine vor să prindă fraţii mei? întrebă Ko-tu-ho, contrar obiceiului la indieni de a nu-şi manifesta niciodată curiozitatea în faţa străinilor. Aici se afla între oameni consideraţi de acelaşi rang cu el, ceea ce-l făcu să se abată de la discreţia pe care ar fi păstrat-o în altă împrejurare.

— Îi căutăm pe fîrtaţii bandiţilor pe care i-aţi prins.

— Cîţi la număr?

— Şase.

— Pe ăştia îi poate birui chiar şi unul singur dintre fraţii mei. Îi găsim noi şi-i aducem lîngă ceilalţi.

Pînă spre seară caii noştri se întremară atît de bine, încît îi puteam supune la noi eforturi. Pornirăm deci la drum călăuziţi de căpetenia shoshonilor. Seara şi noaptea toată Ko-tu-ho călări în fruntea grupului cu o siguranţă care dovedea pe deplin faptul că ştie drumul ca-n palmă. Şesul rămase mult în urmă. Acuma ba urcam pante muntoase, ba tăiam vîlcele, mici savane sau păduri. După un scurt popas în zori, ne continuarăm drumul în aceeaşi direcţie, pînă ce răsări în faţa noastră valea lui Sacramento.

O străbăturăm şi pe aceasta mergînd în josul apei. Drept în faţă, unde o vale lăturalnică se desfăşura către munţi, dădurăm peste o casă de lut cu acoperiş de scîndură şi purtînd la intrare inscripţia „Hotel". Probabil că negustorul găsise aici un vad cît se poate de bun, deoarece în faţa casei staţionau mulţime de căruţe, precum şi cai de călărie sau de povară. Ne-încăpînd pesemne în local, numeroşi muşterii şedeau în jurul meselor înşirate afară.

— Ce ar fi să ne apropiem şi să luăm ceva informaţii? propuse Sam.

— Mai ai încă ceva nuggeţi pentru licoarea faimosului Burton din Staffordshire? îl întrebai rîzînd.

— Se mai găsesc.

— Atunci, hai!

— Dar să nu intrăm. Mergem numai pînă acolo, dacă eşti de acord. Ştii doar că nimic nu mă atrage mai mult ca o gură de aer proaspăt, ca să zic aşa.

Ne îndreptarăm spre „hotel", priponirăm caii şi ne aşezarăm într-un fel de colivie de lemn, deasupra căreia trona inscripţia „Veranda".

— Domnii doresc să bea? se interesă chelnerul apropiindu-se grăbit.

— Bere. Cît costă?

Bravul Sam devenise mai prudent după lecţia ce-o primise la Yellow-Water-Ground.

Porter sau Ale, jumătate de dolar.

— Bine, adu Porter!

Chelnerul aduse patru sticle şi Sam, deşi îl vedea grăbit, încerca să-l descoasă. Dar eu îl oprii printr-un semn discret. Întîmplător, îmi aruncasem ochii prin deschizătura dinspre drum a „Verandei".

Dinspre valea aceea lăturalnică se apropiau şase călăreţi, dintre care doi duceau de căpestre patru catîri, iar cel din fruntea convoiului nu era altul decît Patrik Morgan. Opriră lîngă „Hotel", priponiră animalele, apoi luară loc afară la o masă, chiar sub ferestruica prin care îi urmăream. Mai mult nici că ne-am fi putut dori!

Dar de ce catîrii nu erau încărcaţi? Cu siguranţă că bandiţii ascunseseră undeva prăzile şi se duceau acum la întîlnirea convenită cu fraţii lor.

Comandară brandy şi se porniră pe taifas. Noi, de sus, auzeam fiece cuvînt.

— Oare o să-i găsim în curînd pe tatăl dumitale şi pe căpitan? întrebă unul, adresîndu-se lui Patrik.

— Aşa cred, răspunse acesta. Doar aveau posibilitatea să mîie mai repede ca noi. Trebuie să fi terminat uşor cu Marshall. Ştiţi că nu avea decît doi însoţitori...

— Măi, ce uşuratic! Să cari asemenea comoară numai cu trei inşi!

— Ce vrei, ne-a făcut un serviciu! Uşuratic cred că a fost dintotdeauna, altfel nu ar fi aruncat la Yellow-Water-Ground schiţa cu itinerarul. Dar stai, asta ce dracu' o fi?

— Ce?

— Vezi caii ăia patru?

— Trei sînt într-adevăr splendizi. În schimb ultimul, ce să zic, e o piesă rară. Mă întreb ce om cu scaun la cap ar încăleca o asemenea caricatură!

Auzind aceste vorbe, Sam strînse pumnii furios.

— Las' că-ţi arăt eu caricatură de o să-ţi meargă fulgii! bombăni el.

— Da-da, chibzui Patrik, n-ai spus rău. E, într-adevăr, o piesă rara. Cu tot aspectul lui caraghios, e unul din cei mai buni cai din Vestul sălbatic. Ştiţi al cui e?

— Ei?

— Al lui Sans-ear!

— Ptiu, trăzni-l-ar! Auzisem şi eu c-ar călări un fel de ţap.

— Va să zică Sans-ear e aici. Hai să bem repede! Ne-am mai întîlnit odată şi nu-mi convine să fiu recunoscut.

— Degeaba, puiule! sîsîi Sam printre dinţi.

Cei şase se ridicară de la masă, încălecară şi porniră în josul văii.

— Vezi, pe ăştia îi căutăm, îl făcui atent pe Ko-tu-ho. Amîndoi fraţii mei roşii să le iasă înainte, iar Sam şi cu mine le vom cădea în spate. Aşa îi prindem la mijloc.

— Iuf! făcu căpetenia shoshonilor, se ridică de la masă şi ieşi ca să încalece.

Winnetou sări şi el în şa. Sam achită costul berei care de astă dată nu fusese chiar atît de proastă şi pornirăm călare după cei şase bandiţi, avînd grijă să nu ne simtă.

Solul devenea din ce în ce mai pustiu, mai monoton. La un moment dat nu mai era nici un tufiş, nici un cot după care să ne ascundem. Atunci dădurăm frîu liber cailor şi-i ajunserăm din urmă pe bandiţi înainte ca ei să-şi dea seama ce se întîmplă. Iar dincolo, la cîţiva paşi în faţa lor, răsăriră dintr-odată Winnetou şi Ko-tu-ho.

Good-day, bună ziua, master Mercroft! salută Sam. Caii ăştia sînt de furat? I-aţi luat de la comanşi?

's death! blestemă banditul şi duse mîna la puşcă, dar se prăbuşi de pe cal înainte de a apăsa pe trăgaci.

Cei doi indieni răsăriră, cum spuneam, la cîţiva paşi în faţa bandiţilor şi lasso-ullui Winnetou se încolăci ca un şarpe în jurul umerilor lui Patrik. Într-o clipă, ceilalţi cinci tîlhari o şterseră care încotro. Sam şi Ko-tu-ho traseră după ei şi dădură săi urmărească.

— Staţi! le strigai eu. Bine că l-am prins pe cel mai important!

Dar ei nu mă ascultară. Mai traseră două focuri, ultimul fiind al lui Ko-tu-ho.

— Ce v-a apucat? îl certai pe Sam. Urmele lor ne-ar fi dus cu siguranţă la locul întîlnirii şi apoi la ascunzătoarea unde şi-au adăpostit prăzile.

— Las' că ne spune Morgan unde le-au ascuns.

— Va căuta să păstreze secretul.

Şi, într-adevăr, foarte curînd se dovedi că avusesem dreptate. În ciuda ameninţărilor, Patrik refuză să răspundă la întrebări. Aurul, care făcuse atîtea victime omeneşti, era pierdut. Deadly dust, praf ucigător!

Îl legarăm fedeleş, cum făcuserăm şi cu tatăl lui, îl urcarăm pe cal şi, pentru a ocoli „hotelul", traversarăm Sacramento, care în acel loc era puţin adînc. Astfel ajunserăm în munţi nestînjeniţi de nimeni.

Nici în cursul lungii noastre deplasări nu puturăm stoarce măcar un cuvînt din gura lui Patrik. Tăcea ca un mut. Abia cînd intrarăm în tabăra shoshonilor şi-l văzu pe Bernard ieşindu-ne în întîmpinare, banditul înjură furios. Îl duserăm în cortul unde se aflau ceilalţi prizonieri împreună cu tatăl său.

— Master Morgan, mă adresai acestuia, vi-l prezint pe fiul dumneavoastră căruia desigur că i-aţi dus dorul.

Fred Morgan mă privi cu ochi turbaţi, dar nu răspunse nimic. Era spre seară; judecata trebuia deci amînată pentru a doua zi. Ca oaspeţi ai căpeteniei, luarăm cina în cortul lui şi fumarăm calumetul. Apoi ne retraserăm fiecare în adăpostul ce-i fusese destinat.

Ultimele zile sfîrşiseră prin a mă obosi, încît adormii buştean, lucru posibil aici în tabără, dar nu şi în prerie. Visam, sau lucrurile se petreceau aievea? Se făcea că lupt cu nişte făpturi crîncene, nemiloase, care mă încolţeau din toate părţile. Loveam ca turbat în jurul meu şi totuşi duşmanii se înmulţeau într-una ca scuipaţi din teribile muşuroaie subpămîntene. Sudoarea îmi şiroia pe frunte, simţeam că se apropie ceasul din urmă şi mă încercau pentru prima oară spaimele morţii. Visam, desigur – dar atît de autentic părea totul, atît de fioros, încît sării din somn ca nebun. Şi iată că de afară veneau o larmă şi un huiet îngrozitoare.

Pe jumătate dezbrăcat, apucai armele şi ieşii din cort. Prizonierii îşi desfăcuseră (niciodată n-am aflat cum) legăturile şi fugiseră din cortul lor încercînd să suprime străjile. Noroc că acestea erau destul de numeroase.

Din toate părţile alergau acum indienii, parcă turnaţi în bronz. Care venea cu cuţitul, care cu securea sau cu puşca. Apăru şi Winnetou, rotindu-şi ochii peste acest spectacol desfăşurat la lumina focului.

— Încercuiţi tabăra! tună el sfîşiind larma din jur şi, cît ai clipi, vreo şaizeci-optzeci de indieni se furişară printre corturi.

Îmi dădeam seama că participarea mea la această operaţie nu era necesară. Prizonierii nu aveau arme de foc; totodată, indienii erau de zece ori mai mulţi ca număr. Cînd şi glasul lui Sam răzbătu pînă la mine, mă liniştii pe deplin. Şi într-adevăr, nu dură mai mult de zece minute, că şi auzii răcnind a moarte pe ultimul bandit răpus. Îl recunoscui: era Fred Morgan. Cuţitul lui Sam îşi făcuse datoria.

Acum autorul isprăvii se întorcea agale dintre corturi.

— Charlie! De ce-ai stat deoparte?

— Mi-am zis că sînteţi destui.

— Chiar aşa. Însă dacă nu mă aflam eu în faţa cortului bandiţilor, mare minune să nu ne fi scăpat, ca să zic aşa. Mă culcasem chiar lîngă cort şi, la un moment dat, numai ce aud nişte zgomote. Bineînţeles că am atras imediat atenţia străjilor.

— A fugit totuşi careva?

— Nici unul. I-am numărat. Dar, la drept vorbind, eu îmi imaginasem răfuiala cu Morgan într-alt chip.

Se aşeză turceşte lîngă mine şi crestă pe răbojul puştii ultimele două semne atît de rîvnite.

— Aşa. De-acum i-am răzbunat pe-ai mei, dragă Charlie. Pot să mor oricînd, nu-mi mai pasă. Azi, ' mîine, tot un drac!...

Se îndepărtă cu paşi înceţi şi se strecură în cortul lui.

A doua zi avu loc ceremonia înmormîntării lui Allan Marshall. În lipsa coşciugului, fu înfăşurat în piei de bivol. Shoshonii zidiră din piatră un fel de ţarc în care fu culcat mortul. Apoi, tot din piatră, înălţară o piramidă, iar eu îi aşezai în vîrf o cruce de lemn. Bernard mă rugă să ţin o scurtă cuvîntare la mormînt. Ceea ce făcui cu adîncă emoţie...

Ceremonia încheiata, indienii snake nu-i mai dădură lui Bernard răgazul ca să se lase în voia durerii. O săptămînă întreagă ne văzurăm de vînătoare, asistarăm la exerciţii de luptă şi la tot soiul de distracţii, încît timpul trecu pe nesimţite. Apoi luarăm drumul îndărăt spre San Francisco.

Capitolul XVIII

BANDIŢII DE LA LINIA FERATĂ

„Senatul şi Camera Reprezentanţilor din Statele Unite hotărăsc:

1. Regiunea situată în teritoriile Montana şi Wyoming, aproape de izvoarele lui Yellowstone-River, este prin prezenta exceptată de la orice luare în posesie, colonizare sau vînzare în cadrul legilor Statelor Unite şi se declară parc naţional public sau loc de amuzament pentru cetăţeni. Oricine, nerespectînd dispoziţiile de faţă, se va stabili acolo sau va lua în posesie vreo parte din acest ţinut, va fi considerat contravenient la această lege şi expulzat.

2. Parcul este pus sub controlul exclusiv al Secretarului Afacerilor Interne, a cărui primă sarcină va fi să elaboreze cît mai curînd posibil instrucţiunile şi dispoziţiile pe care le va considera necesare pentru paza şi întreţinerea parcului."

Căzîndu-mi sub ochi textul acestei legi, mă bucurai din toată inima. Iată cu cîtă generozitate Congresul Statelor Unite punea la dispoziţia populaţiei această minune a naturii, mult prea valoroasă pentru a se îngădui specularea ei de nişte indivizi lacomi de cîştig.

Mii şi mii de oameni vor fi citit acest text fără să bănuiască măcar ce anume le-a fost oferit. Mulţi, foarte mulţi vor fi zîmbit, probabil, aflînd că guvernul Statelor Unite rezervă un parc de 9.500 kilometri pătraţi, o regiune sălbatică, inaccesibilă, situată tocmai în Munţii Stîncoşi, pentru odihna şi distracţia cetăţenilor. Viitorul însă avea să demonstreze – a şi demonstrat, de altfel – că acest act constituie unul din acelea pe care, mai tîrziu, milioane de oameni le binecuvîntează.

Parcul acesta, de fapt, nu are pereche în lume. Primele ştiri fabuloase despre acest ţinut i-au parvenit în 1856 generalului Warren, care se simţi îndemnat să organizeze o expediţie. Aceasta însă nu-şi atinse ţinta. Abia după un deceniu au izbutit alţii să înlăture oarecum vălul şi să ofere oamenilor o imagine a nebănuitului belşug de minuni ale naturii din acest colţ de lume. În vara lui 1871, profesorul Hayden a pătruns acolo cu succes şi rapoartele lui, deşi succinte şi rezervate, au impresionat profund Congresul, determinîndu-l să ia măsuri pentru apărarea acestor imense avuţii de mîna hrăpăreaţă a speculanţilor.

Dincolo de preriile vestice, mult în spatele masivului muntos Blanckhill, se înalţă giganţii Munţilor Stîncoşi. S-ar părea că aici nu a lucrat mîna, ci pumnul Creatorului. Unde vor fi fiind ciclopii care au durat asemenea cetăţi? Unde titanii care au urcat asemenea poveri pînă hăt, deasupra norilor? Care meşter le-a încununat culmile cu zăpezi şi gheţuri nepieritoare? Nicăieri nu există o mai impunătoare şi mai copleşitoare îngrămădire de „minuni" ca în acel loc.

Şi după acele ziduri uriaşe, fierbe, clocoteşte, se zbuciumă străfundul pămîntului, năzuind spre afară. Atunci coaja subţire se băşică, aburi încinşi de pucioasă ţîşnesc din adînc şi, detunînd ca o salvă de artilerie, gheizerii enormi şi fierbinţi năvălesc în văzduhul tremurător. Forţe vulcanice şi tectonice ascunse înfruntă puterile ce se află la lumina zilei. Din minut în minut, lumea subterană îşi cască gura enormă pentru a scuipa focul adîncurilor şi pentru a înghiţi lumea de sus, cu toate făpturile ei.

Aici orice pas e legat de primejdia morţii. Piciorul poate să se înfunde în scoarţa înşelătoare, cataracta învăluită în aburi îl poate înghiţi pe drumeţul ostenit, stînca scobită dedesubt se poate prăbuşi odată cu omul în abis. Dar acest ţinut năprasnic de primejdios va găzdui cîndva miile de pelerini veniţi să-şi aline suferinţa la izvoarele sale fierbinţi şi în aerul său ozonat. Şi tot atunci se vor descoperi, probabil, acele grote şi văgăuni fermecate unde avariţia singurătăţii a strîns şi îngrămădit în cursul vremii indescriptibile comori...

O oarecare chestiune de afaceri mă chemase la Hamburg unde dădui peste o cunoştinţă la vederea căreia toate amintirile înviară parcă din trecutul lor. Era un cetăţean originar din Saint-Louis cu care vînasem nu odată prin mlaştinile de lîngă Mississippi. Bogat, chiar foarte bogat, acesta se oferi să-mi plătească drumul dacă i-aş face plăcerea să-l însoţesc pînă la Saint-Louis. Simţii numaidecît cum mă cuprinde iarăşi irezistibila chemare a preriei şi căzui de acord. Expediai o depeşă acasă, cerîndu-le alor mei să-mi trimită de urgenţă armele şi întreg echipamentul. La numai cinci zile de la revederea noastră, pluteam amîndoi în blînda legănare a Elbei. Ne îndreptam spre ocean.

Ajunşi în America, hoinărirăm cîteva săptămîni prin pădurile din josul fluviului Missouri. Apoi prietenul trebui să se întoarcă, pe cînd eu o luai în sus, către Omaha City, pentru ca de acolo să-mi continui călătoria spre vest, pe marea linie Pacific.

Aveam motivele mele să mă folosesc de această rută. Cunoscusem Munţii Stîncoşi de la izvoarele rîului Fraser pînă la trecătoarea Hell Gate, de la Nordpark pînă jos, în deşertul Mapimi – dar ţinutul dintre pasul Hell Gate şi Nordpark, aşadar o porţiune de peste şase grade latitudine, îmi rămăsese încă străin. Şi tocmai acolo se întîlnesc cele mai interesante imagini ale acestui superb colţ de lume: cei trei Tetoni, munţii Windriver, pasul South şi mai ales izvoarele lui Yellowstone, Fluviului Şarpe şi Columbia.

În afară de unii indieni sau de cîte un vînător rătăcit, nimeni nu se abătuse pe acolo şi mă ispitea pur şi simplu perspectiva de a cuceri acele locuri neprimitoare care, după credinţa pieilor-roşii, erau bîntuite de spiritul cel rău.

Fireşte că lucrul e mai uşor de povestit decît era de realizat. Cîte pregătiri, care de care mai complicate, se cer, de pildă, pentru escaladarea Alpilor. Şi ce înseamnă, de fapt, o astfel de excursie în raport cu performanţa westman-ului singuratic, neajutorat de nimeni, bizuindu-se doar pe sine şi pe arma lui şi expunîndu-se unor primejdii cu totul necunoscute blajinului turist european! Dar tocmai primejdiile acestea îl atrag şi-l farmecă.

Are muşchi de fier şi tendoane de oţel. Corpul său nu cunoaşte epuizarea din cauza efortului şi a lipsurilor. Simţurile i s-au ascuţit şi dezvoltat prin exerciţii neîntrerupte ajutîndu-i să găsească o cale de ieşire chiar din cele mai grele situaţii. Tocmai de aceea un westman refuză să trăiască în ţinuturi civilizate, unde nu-şi poate fructifica talentul. El este mereu atras de savana sălbatică, de munţii cu prăpăstii abrupte; şi cu cît primejdiile sînt mai mari, cu atît se simte mai la largul său, cu atît îi creşte curajul şi încrederea în propriile forţe.

În ce mă priveşte, eram gata să întreprind o asemenea încercare. Un singur lucru îmi lipsea – deşi problema nu era imposibil de rezolvat. Ca să mă pot aventura în the dark and bloody grounds, în acele tărîmuri de întuneric şi sînge, îmi trebuia un cal bun, de nădejde. Dar lipsa unui asemenea cal nu mă prea îngrijora. La Omaha vîndui armăsarul bătrîn ce mă adusese pînă acolo şi luai trenul, ferm convins că, de îndată ce va fi nevoie, voi găsi şi calul potrivit.

Pe atunci, linia ferată mai era pe-alocuri provizorie; ici şi colo echipe de lucrători construiau poduri ori viaducte, sau reparau porţiuni de terasament. Cînd nu se aflau în preajma unor colonii, care pe-atunci răsăreau din pămînt ca ciupercile, lucrătorii feroviari îşi ridicau barăci şi corturi, organizîndu-şi tabere întărite şi apărate împotriva indienilor care vedeau în construcţia de căi ferate o încălcare a dreptului lor strămoşesc şi se străduiau să împiedice sau măcar să îngreuieze şi să întîrzie realizarea lor.

Dar existau pe acolo şi alţi vrăjmaşi, mai teribili decît pieile-roşii. Mişunau prin prerie mulţime de inşi fără căpătîi, recrutaţi dintre elementele izgonite din ţările civilizate, făpturi sfîrşite, nemaiaşteptînd de la viaţă decît ceea ce ar fi putut dobîndi în Vestul sălbatic prin jaf şi omor. Aceşti indivizi, organizaţi în bande de criminali, erau mai periculoşi decît cele mai crunte hoarde de indieni. Atacurile lor vizau mai ales tinerele colonii şi aşezările provizorii ale feroviarilor. Nu e deci de mirare că aceste tabere erau întărite şi că muncitorii umblau înarmaţi chiar şi în timpul lucrului.

Datorită atacurilor pe care le dezlănţuiau asupra taberelor de feroviari şi a transporturilor de materiale – cu care prilej smulgeau şine şi traverse ca să provoace oprirea trenului – păcătoşii aceştia fuseseră denumiţi railtroublers. Ştiind că toţi ochii sînt aţintiţi asupra lor, ei nu atacau decît în grupuri mari şi puternice. De altfel, îşi agonisiseră atîta ură din partea oamenilor cinstiţi, încît orice railtroubler prins putea să-şi ia rămas bun de la viaţă. Asemenea nelegiuiţi care ucideau fără alegere, fără să ţină seama de vîrstă sau de sex, nu se puteau aştepta la nici o milă.

Era într-o duminică după-amiază cînd trenul nostru porni din Omaha. Printre călători nu era nimeni care să-mi trezească mai mult decît în treacăt interesul. Abia a doua zi se urcă la Fremont un bărbat a cărui înfăţişare îmi atrase din prima clipă atenţia. Omul se aşeză chiar în faţa mea, încît avui prilejul să-l examinez de aproape.

Înfăţişarea lui era de un asemenea comic, încît orice om neavizat şi-ar fi stăpînit cu greu rîsul. Eu însă, deprins cu astfel de apariţii, mă păstrai serios. Omul era scund şi gras să-l dai de-a rostogolul. Purta pe el o bluză de oaie cu partea miţoasă în afară. De fapt, blana se jerpelise toată de-a lungul vremii; ici şi colo mai răsărea cîte un smoc, asemenea unei oaze pe întinderea pustie a Saharei. Cîndva, se prea poate să fi fost pe măsura stăpînului, dar intemperiile, ploaia, zăpada, căldura o chirciseră în aşa hal, încît nu-i mai ajungea nici pînă la genunchi. De încheiat nu se mai putea încheia ca lumea, iar mînecile se terminau pe la coate. Sub aşa-zisa blană apărea o flanelă roşie şi un pantalon de piele, pe vremuri negru, acum însă tăvălit în toate culorile curcubeului şi făcînd impresia că ar servi de la caz la caz drept prosop, faţă de masă sau batistă. Mai jos se iveau gleznele goale, învineţite de frig, apoi nişte ghetoaie vechi, menite să ţină o veşnicie, confecţionate dintr-o pereche de cizme de toval şi prevăzute cu tălpi duble amarnic ţintuite, capabile să strivească un crocodil. Omul purta o pălarie care nu-şi pierduse numai forma, ci şi o parte din boruri. În jurul acelei regiuni a trupului care, cu ani înainte, trebuie să se fi numit talie, dar care între timp luase nişte proporţii gigantice, se înfăşura un şal gros, vechi, total decolorat, în care odihneau un strămoşesc pistol de călăraş şi un cuţit de vînătoare. Lîngă aceste arme atîrnau două pungi – una pentru plumbi, alta pentru tutun – o oglinjoară din acelea ce se vînd cu zece pfennigi la tîrgurile nemţeşti, o ploscă cu învelitoare şi patru „potcoave-patent", care se trag ca o încălţăminte pe piciorul calului şi se fixează cu şuruburi în copită. Mai purta omul la brîu şi o cutie de metal al cărei conţinut îmi era deocamdată necunoscut. Aflai abia mai tîrziu că e vorba de un serviciu complet de bărbierit, ceea ce în prerie mi se părea cu totul de prisos.

Dar ceea ce mă amuza într-adevăr erau obrajii lui raşi ca în palmă. Parcă ieşise chiar atunci de la bărbier. Între obrajii aceştia trandafirii, bucălaţi, revărsaţi în rotunjimi gata să plesnească, nasul mic şi cîrn abia de-şi puncta prezenţa, iar privirile ochilor căprui şi neastîmpăraţi cu greu îşi croiau o potecă spre larg. De după buzele-i mai mult decît pline se iţeau două şiruri de dinţi orbitor de albi, dar care, din păcate, deşteptau bănuiala de a nu fi tocmai originali. Pe partea stînga a bărbiei îi atîrna o excrescenţă ca un castravete care, deşi părea să nu-l jeneze nicicum, sporea şi mai mult, comicul întregii sale făpturi.

Şedea aşa şi ţinea strîns între picioarele-i boante de elefant puşca străveche, semănînd aproape leit cu flinta bătrînului meu Sam Hawkens. De altfel omul îmi amintea de Hawkens mai mult decît de Sans-ear.

După ce se aşeză, adresîndu-mi un simplu „good-day, sir" păru să nu se mai sinchisească de mine. Abia după vreun ceas îmi ceru voie să-şi aprindă pipa, ceea ce îmi atrase în special luarea aminte, căci vînătorului adevărat prea puţin îi pasă dacă deranjează sau nu pe vecin.

— Fumaţi după pofta inimii, master! îl îndemnai. De altfel, am să vă ţin de urît. Poate încercaţi un trabuc dintr-ale mele?...

— Mulţumesc, sir! Ţigările de foi nu prea sînt de nasul meu. Prefer pipa.

Purta la gît, legată cu şnur, după obiceiul vînătorilor de prerie, o lulea scurtă şi înnegrită de fumul anilor. Şi-o îndesă cu tutun, iar eu mă grăbii să i-o aprind. Dar omul refuză clin cap, vîrî mîna în buzunar şi-şi scoase cremenea şi amnarul – acel „punk" cum i se zice în prerie.

— Chibritul nu e bun în savană, ţinu el să-mi explice. Invenţie de salon! Prea te-nvaţă cu răsfăţ!

Astfel se încheie scurta noastră convorbire şi omul nu dădu de loc semne că ar avea chef de vreo vorbă în plus. Fuma o buruiană al cărei miros amintea frunza de nuc şi îşi dirija toată atenţia către peisajul de afară.

Ajungînd în staţia North Platte, punct de întîlnire North şi South Platte River, călătorul rotofei coborî pentru un moment, făcîndu-şi de lucru la vagonul din faţă. Observai că în acel vagon se afla un cal, de bună seamă al tovarăşului meu de călătorie.

După ce-şi reluă locul în compartiment şi trenul se puse în mişcare, omul căzu din nou în tăcerea lui. Abia după amiază cînd oprirăm la Cheyenne, la poalele lui Black Hill, mi se adresă:

— Luaţi aici trenul de Colorado către Denver?

— Nu.

— Well, atunci rămînem împreună.

— Mergeţi pînă departe cu Pacificul? mă interesai la rîndul meu.

— Hm! Da sau nu, după cum m-o tăia capul. Dar dumneavoastră?

— Pînă la Ogden City.

— Aha, vă interesează oraşul mormonilor?

— Şi asta, dar pe urmă vreau să urc în munţii Windriver şi pe Tetoni.

Omul mă cîntări din ochi neîncrezător.

— Sus? Asta n-o poate decît un westman tare ca oţelul. Sînteţi cumva în grup?

— Nu, singur.

De astă dată ochii lui ca două gămălii mă priviră cu un zîmbet.

— Singur spuneaţi? Şi vreţi să ajungeţi la cei trei Tetoni, printre siucşi şi urşi cenuşii? Pshaw! Aţi auzit vreodată ce-i aia un sioux sau grizzly?

— Cred că da.

— Zău, zău! Îmi daţi voie să vă întreb ce profesie aveţi?

— Writer, scriitor, sir!

— Aşa, scrieţi cărţi, va să zică?

— Da, scriu.

Se porni pe rîs de-i săltară toate cărnurile. Ca şi altădată lui Sans-ear, i se părea şi lui nespus de caraghios ca tocmai un scriitor să se aventureze singur singurel în cea mai periculoasă regiune a Munţilor Stîncoşi.

— Bine! făcu el. Înseamnă că vreţi să scrieţi o carte despre cei trei Tetoni, preaonorate master. Nu-i aşa?

— Poate.

— Şi aţi răsfoit probabil vreun album cu poze de indieni şi de urşi?

— Fireşte, îl asigurai cît se poate de serios.

— Şi credeţi că veţi face faţă, dacă nu greşesc?

— Fără-îndoială.

— Şi aveţi, pesemne şi o flintă în învelitoarea aia?

— Exact.

— Atunci vă dau un sfat, sir! Coborîţi la prima staţie şi ştergeţi-o acasă! Sînteţi, ce-i drept, un vlăjgan şi jumătate, totuşi cred că nu ştiţi doborî o veveriţă, darămite ursul! V-aţi ameţit cu lecturi şi ar fi păcat ca, la tinereţea dumneavoastră, să vă lovească damblaua din cauza vreunui pisoi sălbatic. L-aţi citit, probabil, pe Cooper?

— Da.

— Am bănuit. Şi aţi ascultat poveşti despre faimoşii eroi ai preriei?

— Desigur, făcui cu toată naivitatea.

— Despre Winnetou, Old Firehand, Old Shatterhand, despre Walker bondocul şi Hilbers lunganul?

— Da, da, despre toţi, confirmai eu.

Grăsunul nici nu bănuia că mă distrez cel puţin la fel ca dînsul.

— Deh, urmă el, asemenea cărţi şi istorii te dau gata, te molipsesc. Totul pare cît se poate de frumos şi uşor. Îngăduiţi-mi totuşi, master, să vă exprim sincera mea compătimire. Winnetou. de pildă, căpetenia apaşilor, e în stare să lupte cu o mie de diavoli; Old Firehand nimereşte dintr-un foc pînă şi un ţînţar din mijlocul roiului; iar Old Shatterhand, ce să zic, loveşte totdeauna în plin: dintr-un pumn îl face zob pe cel mai al dracului indian. Dacă vreunul din aceştia mi-ar spune că vrea să urce pe Tetoni, încă m-aş gîndi că e foarte riscant, dar la urma urmei, nu chiar imposibil. Însă dumneavoastră... autor de cărţi... Pshaw! Unde vă e calul?

— N-am cal.

Cînd mai auzi şi asta, grăsunul izbucni într-un rîs homeric.

— Cu-u-um? N-aveţi cal şi vreţi sa urcaţi la Tetoni? Aţi înnebunit de-a binelea, sir?

— Nu cred. Chiar dacă nu-l am deocamdată, pot să-mi cumpăr sau să prind unul.

— Aha! Şi unde?

— Unde-mi convine.

—- Adică, vreţi să-l prindeţi cu mîinile dumneavoastră?

— De ce nu!

— Asta-i bună! Văd eu că aveţi un lasso pe umeri; însă cu ăsta, sir, nu prindeţi nici muşte, darămite mustangi!

— De ce?

— Păi, uitaţi-vă de ce: pentru că sînteţi ceea ce la dumneavoastră, în lumea veche, se cheamă vînător de duminică.

— Şi ce vă face să mă consideraţi astfel?

— Răspunsul e foarte simplu: sînteţi mult prea îngrijit şi curat. Priviţi un vînător adevărat şi faceţi comparaţie! Ce-i cu cizmele astea nou-nouţe, lustruite ca oglinda? Dar cu jambierele astea din cea mai fină piele de elan? Cămaşa e cusută cu meşteşug de o femeie indiană, pălăria v-a costat cel puţin doisprezece dolari, iar cuţitul şi pistolul nici gînd să fi atins vreodată pe cineva. Ştiţi să trageţi cu arma, sir?

— Da, niţeluş. La un concurs am cîştigat chiar titlul de rege al ţintaşilor, făcui eu dîndu-mi oarecari aere.

— Rege al ţintaşilor? Nu cumva sînteţi german?

— Aţi ghicit.

— Da-da-da! Va să zică, sînteţi german. Aţi tras, nu-i aşa, într-o pasăre de lemn şi v-au şi proclamat rege al ţintaşilor! Aşa sînt nemţii. E drept că şi Old Shatterhand cică ar fi neamţ, dar asta e o excepţie, domnule. În sfîrşit, daţi-mi voie să vă rog ceva! Căraţi-vă acasă cît mai curînd. Altfel aici vă putrezesc oasele!

— Vedem noi!... Dar pe unde va fi umblînd Old Shatterhand de care îmi tot pomeniţi?

— Cine să ştie?! Cînd am urcat ultima oară sus, la Fox-Ridge, l-am întîlnit pe faimosul Sans-ear, cu care Old Shatterhand se însoţise o bucată de vreme. Zicea că ar fi plecat din nou în Africa, prin tîmpita aia de Sahara, unde se bate, probabil, cu indienii aceia supranumiţi arabi. Apropo, sper că ştiţi de ce-i spune „Shatterhand"? Fiindcă îşi doboară adversarul dintr-un pumn. Nu odată a făcut-o. Ci uitaţi-vă la mînuţele dumneavoastră! Gingaşe, albe, ca de domnişoară! Se vede imediat că ştiţi să umblaţi doar cu hîrtia şi cu pana de gîscă. De aceea, repet sfatul, sir: duceţi-vă acasă, în Germania. Vestul sălbatic nu e pentru cuconaşi.

Şi cu aceasta încheie discuţia, iar eu nu-mi dădui de loc osteneala să o reiau. Într-o singură privinţă îi dădeam dreptate: vorbisem, într-adevăr, cu Sans-ear despre intenţia de a pleca mai tîrziu în Sahara.

Trecurăm de staţia Sherman. Apoi se înseră. Prima gară de care dădurăm cu ochii a doua zi era Rawlins. Dincolo, în spatele acestei localităţi, se întinde un ţinut muntos, arid, aproape pustiu, a cărui unică vegetaţie constă din tufe de artemisia. E un enorm bazin fară viaţă, fără apă, o Sahara a munţilor, lipsită însă de orice oază. Curînd ochii încep să te doară din cauza albului obsedant, orbitor, solul fiind îmbibat cu materii alcaline. Apoi deşertul se schimbă treptat într-o imensitate sumbră, apăsătoare, datorită povîrnişurilor golaşe, rîpelor de piatră şi pereţilor abrupţi, mîncaţi, sfîşiaţi de vînturi, de trăsnete şi ploi.

În această regiune dezolantă se află staţia „Pîrîul-amar", deşi nici pomeneală nu e de pîrîu, apa fiind adusă de la o distanţă de şaptezeci de mile. Şi totuşi se va naşte şi aici cîndva o viaţă activă, poate chiar deosebit de efervescentă, stimulată de nesecatele rezerve de cărbuni ale acestei pustietăţi.

Ne continuarăm călătoria trecînd prin staţiile Carbon şi Green-River, ultima situată la 846 de mile vest de Omaha. Tristeţea peisajului dispăru; vegetaţia intra din nou în drepturile ei; şiragul de munţi se colora din ce în ce mai viu. Lăsarăm tocmai în urmă o vîlcea superbă, după care începea şesul întins, larg, odihnitor – cînd, deodată, şuierul ascuţit al locomotivei, repetat la scurte intervale, ne atrase atenţia asupra unui pericol iminent. Sărirăm cu toţii de la locurile noastre, frînele scrîşniră lung, roţile la fel, trenul se opri şi iată-ne coborînd în grabă din vagon.

Jos, ne aştepta o privelişte de coşmar. Un tren cu lucrători şi provizii fusese obiectul unui atac banditesc. Atacul trebuie să se fi produs în timpul nopţii. Railtroublers-ii demontaseră şinele şi trenul a deraiat şi s-a prăbuşit de pe terasamentul foarte înalt. Ce-a mai fost nu e greu de ghicit. N-a mai rămas decît scheletul de fier al trenului. După ce-au prădat totul, bandiţii au dat foc garniturii, vagon cu vagon. În mormanul de cenuşă găsirăm rămăşiţele multor oameni care fie că au murit la prăbuşirea trenului, fie că au fost omorîţi de bandiţi. Părea că nimeni n-a scăpat cu viaţă.

Noroc că ne aflam în plin şes şi că perspectiva largă îi îngăduise mecanicului să observe din timp pericolul; altfel, ne-am fi prăbuşit şi noi de pe terasament. Locomotiva se oprise la cîţiva paşi de locul catastrofei.

Neliniştea de care fură cuprinşi călătorii şi personalul trenului era fără margini şi este aproape imposibil să redau cuvintele tari, interjecţiile care se încrucişau de jur-împrejur. Unii se apucară să scormonească prin cenuşa fierbinte, doar-doar să mai salveze ceva. Trudă zadarnică! Nu mai era nimic de făcut decît să se constate situaţia şi, cu uneltele de care dispune orice tren american, să se procedeze la repararea liniei. Cît priveşte crima săvîrşită, şeful trenului declară că n-are altceva de făcut decît să raporteze la prima staţie. Restul, deci şi urmărirea criminalilor, rămînea în sarcina unui comitet care avea să se formeze acolo imediat.

În timp ce pasagerii mai scormoneau zadarnic prin dărîmături, găsii că cel mai bun lucru ce-mi rămîne de făcut e să cercetez urmele lăsate de bandiţi. Terenul era întins, crescut cu iarbă şi presărat pe alocuri cu tufe.

Mă întorsei o bună bucată de drum pe linia ferată, apoi, mă deplasai într-un semicerc, a cărui bază o forma rambleul. În felul acesta, dacă eram cît de cît atent, nu-mi putea scăpa nimic.

La vreo trei sute de paşi de locul catastrofei, iarba era strivită, ca şi cum ar fi stat pe ea un mare număr de oameni. Urmele, încă vizibile, mă dirijară spre un alt loc, unde staţionaseră caii. Examinai cu grijă terenul ca să stabilesc numărul şi felul acestora, apoi îmi continuai cercetările.

Lîngă linie mă întîlnii cu grăsunul din compartiment care, se vede treaba, pornise şi el în control pe partea stînga a terasamentului. Mă privi mirat.

—  Dumneavoastră, sir? Ce căutaţi aici?

— Ceea ce orice westman ar căuta într-o asemenea situaţie: mă interesează urmele railtroublers-ilor.

— Ia te uită! Veţi găsi pe dracu'! Ăştia s-au grăbit să şteargă totul. Eu unul n-am descoperit nimic. Şi mă întreb ce-ar putea să descopere un greenhorn?

— S-ar putea ca greenhorn-ul să aibă ochi mai buni ca dumneavoastră, îl înţepai zîmbind. De ce căutaţi, de pildă urmele tocmai acolo, pe stînga? Vă pretindeţi vechi cunoscător al savanei şi nu sesizaţi că dincoace, pe dreapta, terenul e mai potrivit pentru instalarea unei tabere şi pentru camuflaj? Pai, dincolo nu e o tufă barem!

— Hm, nu e rău, spuse el, privindu-mă cu oarecare surprindere. Uite că şi un scriitor poate avea uneori idei. Şi aţi găsit ceva?

— Da.

— Ce anume?

— Tabăra lor a fost aici, în spatele corcoduşilor, iar caii au staţionat dincolo, după aluniş.

— Aha! Ia să văd şi eu. Că dumneavoastră n-aveţi cum să descurcaţi urmele şi să stabiliţi numărul cailor.

— Ba le-am descurcat, au fost douăzeci şi şase de cai.

Mă măsură din nou, încă şi mai surprins, clar şi bănuitor.

— Douăzeci şi şase? Din ce aţi dedus?

— Vă asigur că nu din poziţia norilor, master! Este vorba de opt cai potcoviţi şi optsprezece nepotcoviţi. Iar călăreţii: douăzeci şi trei albi şi trei indieni. Conducătorul trupei e un alb care şchioapătă de piciorul drept şi călăreşte un armăsar roib, un mustang. Şeful indian care se află cu ei posedă un armăsar murg şi e probabil sioux din neamul ogellallaşilor.

De nedescris mutra ce o făcu de astă dată grăsunul. Mă privi îndelung, cu ochişorii căscaţi, de parcă i-ar fi răsărit dinainte o vedenie.

— All devils! exclamă el în cele din urmă. Ce aiureală-i asta, sir?

— Mergeţi şi controlaţi! făcui nepăsător.

— Dar de unde naiba ştiţi cîţi anume sînt albi şi cîţi roşii? Cum adică, să citiţi care cal e murg şi care negru, care călăreţ şchioapătă şi cărui trib aparţin indienii?

— V-am poftit să controlaţi şi apoi se va vedea cine are ochi mai buni: greenhorn-ul sau dumneavoastră, westman-ul experimentat:

— Well, veniţi cu mine! Auzi, un greenhorn să ghicească cine au fost bandiţii!

Îl urmai la oarecare distanţă, încet şi rîzînd în sinea mea.

Pînă să ajung şi eu la locul respectiv, grăsunul se şi scufundase în studierea urmelor. Timp de vreo zece minute le cercetă cu cea mai mare atenţie. În sfîrşit, veni spre mine şi rosti:

— Pe cuvîntul meu că aveţi dreptate! Douăzeci şi şase în cap, dintre care optsprezece nepotcoviţi. Dar, în rest, mi-aţi înşirat braşoave. Da, într-adevăr, au poposit aici şi apoi au plecat în aceeaşi direcţie. Mai mult nu se vede nimic.

— Atunci poftim, sir, să vă arăt ce braşoave poate să înşire un greenhorn!

— Well, sînt curios! acceptă el sigur pe sine.

— Uitaţi-vă bine la urmele cailor. Trei dintre aceştia au stat izolaţi şi priponiţi nu în faţă, ci curmeziş: erau deci cai indieni.

Grăsunul se îndoi din şale ca să măsoare exact distanţa dintre copite. Pămîntul fiind umed, un ochi experimentat putea să recunoască urmele destul de uşor.

— By God, pe Dumnezeul meu, aşa-i! rosti el uluit. E vorba de trei cai indieni.

— Poftim acum la băltoacă. Aici indienii s-au spălat pe faţă, apoi s-au vopsit în culorile războiului. Vopselele se prepară cu grăsime de urs. Iată şi cerculeţele astea întipărite în noroi: aici au stat borcanele cu vopsea. Fiind cald, grăsimea s-a topit şi a picurat pe jos. Uite o mică pată roşie, una neagră, alte două albastre!

— Exact, pe legea mea!

— Ei, nu sînt negrul, roşul şi albastrul culorile ogellallaşilor?

Se mulţumi să aprobe din cap. Dar faţa lui, scăldată de admiraţie, spunea tot ceea ce gura nu izbutea să articuleze. Continuai:

— Haidem mai departe! Chiar de la început trupa s-a oprit lîngă băltoacă. Asta se vede după urmele pline cu apă. Doi călăreţi s-au desprins venind mai în faţă, restul au stat respectuoşi în spatele lor. Înseamnă că aceştia doi erau şefii; s-au dus să recunoască locul. Uitaţi-vă la urmele cailor: unul potcovit, celălalt nu. Al doilea, după cum vedeţi şi-a înfundat copitele dinapoi mai adînc decît pe cele dinainte, dovadă că purta în spinare un indian. În schimb, primul călăreţ era un alb: calul său potcovit călca mai apăsat cu picioarele din faţă. Cunoaşteţi, probabil, diferenţa dintre felul de a călări al indienilor şi al albilor?

— Sir, aş vrea numai să ştiu de unde...

— Bun, îi tăiai vorba, să continuam! La şase paşi mai încolo, caii s-au luat la harţă şi s-au încolţit reciproc. Or, după atîta drum obositor, numai armăsarii mai au chef să se ia la bătaie. Aţi înţeles?

— Dar cine vă spune că s-au bătut şi s-au muşcat, ai?

— Mai întîi, poziţia copitelor. Calul indianului a sărit asupra celuilalt. E limpede, nu? Şi pe urmă, uitaţi-vă la firele astea de păr ce le ţin în palmă.

Le-am găsit adineauri, pînă a veni dumneavoastră. Patru fire cafenii smulse de calul indianului din coama colegului său. Dar mai încolo am găsit şi aceste două fire negre de la coadă. După poziţia copitelor văd totul foarte exact: calul indianului l-a prins pe celălalt de coamă, dar stăpînul l-a pus la respect mînîndu-l înainte. Atunci celălalt, rămînînd în urmă, l-a ciupit de coadă şi, după cîţiva paşi, a lăsat să-i scape firele din bot. Calul indianului e, prin urmare, murg, iar al albului roib. Veniţi mai departe! Aici, albul a descălecat şi s-a urcat pe rambleu. Urma se mai vede în nisip. Observaţi că un picior călcă mai apăsat decît celalalt. Va să zică, unul şchioapătă. De altfel, călăreţii s-au dovedit cît se poate de imprudenţi. Nu şi-au dat nici cea mai mică osteneală să şteargă urmele. Şi în această privinţă sînt două ipoteze.

— Anume?

— Fie că erau grăbiţi să se distanţeze cît mai mult de eventualii urmăritori, lucru de care însă mă îndoiesc, avînd în vedere starea de oboseală a cailor vizibilă după urme; fie că prin apropiere se afla o trupă mai numeroasă ca a lor, pe al cărei sprijin se bizuiau, ştiindu-se, deci, în siguranţă. Aceasta a doua ipoteză mi se pare mai plauzibilă, mai ales că trei indieni izolaţi nu s-ar fi asociat cu atîţia albi fără să aibă acoperire. Presupun deci că mai încolo, la nord, sînt numeroşi ogellallaşi către care s-au îndreptat cei douăzeci şi trei de railtroublers-i.

Acum era pur şi simplu amuzant să vezi cu ce ochi mă măsura grăsunul.

— Omule! exclamă el, în sfîrşit. De fapt, cine sînteţi dumneavoastră?

— Păi v-am spus.

— Pshaw! Nu sînteţi nici greenhorn, nici scriitor, deşi cam aşa arătaţi, echipat şi lustruit ca de sărbătoare. Cu înfăţişarea asta de sclivisit s-ar părea că nu sînteţi bun decît să jucaţi roluri de westmen-i pe scenă. Şi, totuşi, dintr-o sută de westmen-i adevăraţi abia dacă se găseşte unul care să descifreze urmele cu atîta iscusinţă. Păi, mă credeam şi eu un cineva în domeniul ăsta şi acuma văd că nici nu încape comparaţie între noi.

— Şi totuşi sînt scriitor. Am cutreierat, ce-i drept, pe vremuri, bătrîna prerie în lung şi-n lat. Aşa se face că mă pricep binişor în citirea urmelor.

— Şi chiar aveţi intenţia să urcaţi pe munţi, pe Windriver?

— Desigur.

— Ei bine, sir, pentru aşa ceva, iertaţi-mă că vorbesc deschis, nu vă cred destul de priceput. Nu ajunge să citeşti urmele.

— Şi de ce credeţi că nu m-aş pricepe?

— La un asemenea drum primejdios nu porneşti pe fie ce-o fi. Înainte de toate, se cere să ai un cal bun. Înţelegeţi?

— Îmi fac eu rost.

— De unde?

— Ei, în orice staţie se găseşte vreun cal de vînzare, fie şi o mîrţoagă de ham. Şi odată călare, prind eu un exemplar pe placul meu din vreo turmă de mustangi sălbatici.

— Dumneavoastră? Păi sînteţi călăreţ de mare clasă? Ştiţi să îmblînziţi mustangul? Şi credeţi că-l găsiţi acolo sus?

— Uitaţi, pesemne, că acum e anotimpul cînd bizonii şi mustangii migrează spre nord. Sînt convins că pînă în Tetoni întîlnesc o herghelie.

— Hm! Va să zică, sînteţi şi călăreţ. Dar cum staţi cu tragerea la ţintă?

— Vreţi să mă supuneţi la examen, sir? îl întrebai rîzînd.

— Cam aşa, răspunse el serios. Am eu o intenţie.

— Aş putea să aflu care anume?

— Mai tîrziu! Pînă una alta, vreau să văd cum trageţi. Aduceţi puşca!

Acest scurt intermezzo mă înveselea. I-aş fi putut dezvălui pur şi simplu faptul că mă numesc Old Shatterhand, dar preferam s-o trec sub tăcere.

Mă dusei deci la vagon ca să-mi aduc armele înfăşurate în învelitoare. Pasagerii, bănuind despre ce e vorba, se strînseră imediat în jurul meu. Aşa sînt americanii, în special cei din Vest: nu scapă nici o ocazie să asiste la un exerciţiu de tir.

Desfăcui învelitoarea. Grăsunul, care mă asista, făcu ochii mari exclamînd:

— Behold! O carabină Henry! Cîte focuri?

— Douăzeci şi cinci.

— Mult! Grozavă armă! Pentru asta, domnule, vă invidiez.

— Prefer, totuşi, cealaltă puşcă, rostii calm, scoţînd la iveală doborîtorul de urşi.

— Pshaw! O plesnitoare de rînd. Numai lustru-i de ea, vorbi cu dispreţ grăsunul. Mai multe parale face o puşcă de Kentucky, acoperită de rugină, sau bătrîna asta cu care mă ajut de obicei.

— N-aţi vrea să vedeţi inscripţia, sir? îl ispitii, arătîndu-i numele lui Henry gravat pe puşcă.

Omul aruncă o privire şi exclamă surprins:

— Scuzaţi, sir, asta-i cu totul altceva. Asemenea puşti sînt o raritate în ziua de azi. Mi s-a spus ca Old Shatterhand ar deţine una. Dar cum de-a ajuns în mîinile dumneavoastră un exemplar atît de preţios? Nu cumva inscripţia e contrafăcută? Hm, da, chiar aşa trebuie să fie, mai ales că puşca nici nu prea pare să fi fost folosită ca lumea.

— Să încercăm. Daţi-mi o ţintă, sir!

— Păi, încărcaţi-o mai întîi!

— Ei, aş! E încărcată gata.

— Well, atunci ochiţi păsărica de colo, din tufiş.

— E prea departe, interveni unul dintre pasagerii strînşi în jurul nostru.

— Să vedem, răspunsei flegmatic, punîndu-mi tacticos ochelarii ce-i purtam legaţi cu şnur.

Dolofanul izbucni într-un hohot de rîs.

— Ha-ha-ha-ha! Ochelari! Ia te uită ce-i trăsneşte prin cap unui scriitor: se duce în savană ca să vîneze cu ţvicărul pe nas! Ha-ha-ha-ha!

Rîdeau cu toţii. Eu, însă, mă făcui foarte serios:

— Ce-aţi găsit de rîs, domnilor? După ce stai treizeci de ani cu ochii în cărţi, te mai lasă niţel vederea. E un fenomen cît se poate de normal. Şi apoi, cred că e preferabil să nimereşti ţinta cu ajutorul ochelarilor decît s-o ratezi fără.

— Foarte just, sir! se veseli grăsunul. Dar ia să vă atace prin surprindere nişte indieni! Pînă să vă ştergeţi ochelarii şi să vi-i aşezaţi pe nas, v-ar jupui ţeasta de vreo zece ori. Vedeţi, nici măcar pasărea n-aţi apucat s-o loviţi: a şi zburat în altă parte!

— Atunci să mai căutăm o ţintă, făcui la fel de serios şi de calm.

Pasărea stătuse pe o cracă la vreo două sute de paşi depărtare; ar fi fost deci o ţintă cît se poate de obişnuită. Auzii însă în sus, în văzduh, o ciocîrlie şi-mi ridicai ochii spre ea.

— Vedeţi ciocîrlia, domnilor? O dau jos.

— Imposibil, lăsaţi-vă păgubaş! Vorbi bondocul. O să găuriţi cerul şi atîta tot. Asemenea treabă n-o izbuteşte nici Sans-ear sau Old Firehand.

— Mă rog, nu strică o încercare. Dusei puşca la ochi şi trăsei.

— A fost şi nu mai e! rîse iarăşi grăsunul. S-a speriat niţel şi-a zburat!

— Da? Atunci urcaţi pe terasament ca să vedeţi la ce sînt buni ochelarii mei. Ciocîrlia a căzut cam la optzeci de paşi de aici.

Arătai în direcţia respectivă şi cîţiva pasageri, dînd fuga pînă acolo, aduseră într-adevăr pasărea moartă. O nimerisem în plin. Grăsunul se uită cînd la pasăre, cînd la mine, apoi exclamă:

— A reuşit, zău c-a reuşit! Şi nu cu alice, cu glonţ!

— Păi cum, aţi trage dumneavoastră cu alice la o asemenea distanţă, sir? îl întrebai. Pentru un westman adevărat ar fi pur şi simplu ruşinos. Cu alice las' să tragă copiii sau vînătorii de stîrvuri.

— Domnule, dar aţi izbutit o performanţă, cum n-am mai văzut în viaţa mea! se minună sincer rotofeiul. Să fie o întîmplare, sau...

— Mai daţi-mi o ţintă!

— Lăsaţi, sir, că vă cred. Se pare că v-aţi cam bătut joc de mine. Dar nu-i nimic. Ia veniţi un pic!

Mă trase la o parte pînă într-un loc unde urmele cailor erau foarte clare. Scoase din buzunar o bucată de hîrtie tăiată în formă de copită şi o aplică pe una din urme.

— Well, aceeaşi măsură! rosti el îngîndurat. Sir, vreau să vă întreb ceva: sînteţi absolut stăpîn pe timpul dumneavoastră? Ţineţi neapărat să urcaţi chiar acum pe Tetoni, sau aţi fi dispus să vă abateţi în altă direcţie?

— Pot să fac orice.

— Well! Atunci ascultaţi: îl ştiţi cumva, după nume, pe Fred Walker-cel-gras?

— Da. Cică ar fi un westman de seamă, unul din cei mai iscusiţi cercetaşi ai munţilor. Se zice că ar vorbi cîteva dialecte indiene.

— Ei bine, sir, iată-mă: eu sînt Fred Walker!

— Ar fi trebuit să-mi închipui. Permiteţi să va strîng mîna! Mă bucur nespus că ne-am întîlnit.

— Vă bucură într-adevăr? Atunci e cazul să ne cunoaştem mai îndeaproape. Aflaţi, de exemplu, că aş avea o vorbuliţă de discutat cu un anume Haller. Acesta era în ultima vreme capul unor tîlhari de codru şi hoţi de cai, ca să nu vorbim de ce mai are pe conştiinţă din anii trecuţi. Acum a pătruns cu banda lui în Vest şi eu îi calc pe urme. Hîrtia asta e tăiată exact pe măsura copitelor dinapoi ale calului său. Şi uite că se potriveşte. Or, avînd în vedere faptul că Haller e şchiop de piciorul drept, simt că el e şeful railtroublers-ilor de aici.

— Haller? Şi mai cum?

— Sam, Samuel. Dar îşi ia mereu alte nume.

— Samuel Haller? Păi de asta am mai auzit. Nu cumva e vorba de contabilul lui Rellow, marele petrolist? Cel care a dispărut într-o zi uşurîndu-l pe patron de o serioasă sumă de bani?

— Exact. L-a convins pe casier să golească seiful şi s-o şteargă împreuna cu el. Apoi l-a împuşcat. Urmărit de poliţie, a mai ucis şi doi sergenţi în momentul cînd erau să-l prindă. Au pus mîna pe el la New Orleans, cînd dădea să se îmbarce, dar a reuşit să scape şi atunci, omorîndu-l pe paznicul închisorii. Pe urmă a fugit în Vest. Altceva nu avea ce să mai facă: i se confiscase toată averea adunată prin jaf. De atunci o ţine numai în fărădelegi şi ar fi timpul să-l punem în sfîrşit cu botul pe labe.

— Vreţi să-l prindeţi?

— Trebuie să-l prind, mort sau viu.

— Aveţi o răfuială personală cu el?

Coborî o clipă privirea şi apoi răspunse:

— Nu-mi place subiectul, sir. Poate am să vă istorisesc mai tîrziu, după ce ne vom fi cunoscut în de-aproape, ceea ce, de altfel, sper că se va întîmpla. E o ciudată coincidenţă că m-am suit tocmai în acest tren. Şi, totuşi, în ce priveşte urma lui Haller, aş fi căutat-o mult şi bine dacă nu eraţi dumneavoastră, să-mi atrageţi atenţia că şeful bandei de aici şchiopătează şi călăreşte pe un armăsar roib, astea nu le-aş fi ghicit niciodată. Or, aceste detalii sînt de cel mai mare preţ. Eu unul mă lipsesc de tren şi plec în urmărirea lui Haller. Mă însoţiţi sir?

— Eu? Un greenhorn? zîmbii cu tîlc.

— Pshaw! Nu trebuie să mi-o luaţi în nume de rău. Înfăţişarea dumneavoastră aduce a bărbat de salon, nicidecum a westman. De cînd lumea n-am văzut om să-şi aşeze ţvicărul pe nas în plină prerie ca să împuşte pasărea din zbor. Şi uite că m-am înşelat. Vă cer scuze. Hai să ne lămurim, sir: veniţi cu mine?

— Hm! N-ar fi mai bine să vă alăturaţi oamenilor care vor sosi din staţiile învecinate ca s-o ia pe urmele bandei?

— Nu. Mie să nu-mi vorbiţi de asemenea urmăriri. În cazul nostru un singur westman face mai mult decît un întreg popor de gură-cască. Pe de alta parte, vă spun deschis şi vă avertizez că nu e de loc lipsit de primejdii să te ţii după aceşti bandiţi. Viaţa îţi atîrnă de un fir de păr. Dar pentru un om ca dumneavoastră care, după cum văd, caută aventura, prilejul e cît se poate de atrăgător.

— Asta e adevărat. Numai că mie nu-mi place să mă amestec în treburile altora. Acest Samuel Haller mi-e cu totul indiferent. Şi pe urmă, nici nu ştiu dacă tocmai eu sînt omul potrivit pentru dumneavoastră.

Ochişorii lui îmi aruncară o privire isteaţă.

— Poate vreţi să spuneţi invers, că eu n-aş fi omul potrivit? Oricum, în privinţa dumneavoastră să nu vă faceţi griji. Walker-cel-gras nu se întovărăşeşte tam-nesam cu primul ins ce-i iese în cale. Vă asigur că nu. Mie îmi place să umblu singur şi dacă-mi iau odată un tovarăş de drum, apoi acela cred că-i om de nădejde, nu tîrîie-brîu. Limpede?

— Aici ne asemănăm amîndoi. Şi eu prefer să mă descurc cu propriile forţe. Nu poţi să fii niciodată destul de precaut în alegerea unui tovarăş. Dai de cîte unul cu înfăţişare de om onest, te culci, seara lîngă el şi dimineaţa, vorba ceea, te trezeşti mort, în timp ce dumnealui pleacă vesel mai departe.

— Zounds! Mă luaţi cumva drept un astfel de ticălos, sir?

— Nicidecum! Ştiu că sînteţi un om de treabă, v-o citesc în ochi. Ba chiar mai mult: faceţi parte din tagma agenţilor secreţi şi acolo ticăloşii n-au ce căuta.

Grăsunul tresări şi făcu feţe-feţe.

— Sir! exclamă el. Ce vă trece prin cap?

— Fiţi calm, master Walker! E drept că nu aduceţi nici pe departe cu tipul poliţistului, dar poate că tocmai de aceea sînteţi apreciat ca detectiv. M-aţi luat drept un naiv şi un credul. Eu, însă, v-am recunoscut imediat. Pe viitor să fiţi mai prudent. Dacă s-ar răspîndi ştirea că Walker-cel-gras e de fapt un agent al poliţiei trimis în Vest ca să-i facă inofensivi pe anumiţi „gentlemeni", apoi vi s-ar înfunda cît de curînd.

— Sînteţi complet greşit, sir, încercă el să nege.

— Nu vă mai ascundeţi după deget. Propunerea dumneavoastră mă atrage şi v-aş însoţi bucuros ca să le tăiem ghearele acestor railtroublers. Nu primejdia mă reţine. În fond aici, în prerie, unul ca noi nu e nicăieri sigur pe viaţa lui. Dacă ezit, e doar pentru faptul că vă jucaţi cu mine de-a v-aţi-ascunselea. Întovărăşindu-mă cu cineva trebuie să ştiu cine şi ce fel e omul.

Privi o vreme în pămînt, îngîndurat. Apoi îşi înălţă capul şi rosti ferm:

— Bine, sir, am să vă pun la curent în legătură cu persoana mea. Nu ştiu cum, dar în ciuda faptului că arătaţi ca un erou de operetă, reuşiţi să inspiraţi încredere chiar şi unui westman sadea. V-am tot studiat în tren şi mărturisesc că-mi place felul dumneavoastră de a fi. Eu unul sînt de obicei cam ursuz, dar în compania dumneavoastră m-aş simţi bine. De aceea vreau să vă vorbesc deschis. Da, fac parte din corpul de detectivi particulari ai doctorului Sumter din Saint-Louis. Misiunea mea e să cutreier codrii străvechi în urmărirea răufăcătorilor. Bineînţeles că nu duc o viaţă uşoară. Lucrez însă cu pasiune şi cu zel. De ce? Asta v-o spun cu altă ocazie, cînd va fi vreme de taifas. E o poveste tragică. Şi acum, sir, mă însoţiţi?

— Da, master Walker! Iată mîna. Să fim tovarăşi devotaţi şi să împărţim pe din două toate necazurile şi primejdiile.

Omul se lumină la chip, bătu palma şi întări:

— Aţi vorbit frumos, sir! Vă mulţumesc. Sper să ne împăcăm ca fraţii. Şi mai lăsaţi-o încolo cu „master Walker"! Spuneţi-mi Fred. Scurt şi cuprinzător. Voi şti că de mine-i vorba. Dumneavoastră cum vă spune?

Îi spusei numele meu de acasă şi adăugai:

— Spune-mi simplu Charlie, atît. Ei şi acum... Iată că linia a fost reparată. Lumea o să se urce în tren.

— Bine, mă duc s-o scot afară pe Victory. Să nu te sperii la vederea ei. Arată de zici ce-i aia, dar e o iapă cu mari calităţi. Mă poartă în spinare de doisprezece ani şi n-aş da-o pe cel mai nobil cal de curse. Ai lăsat ceva în vagon?

— Nu. Stai puţin, Fred: să le spunem oare oamenilor ce scop urmărim?

— Nimic! Cu cît se va şti mai puţin despre noi, cu atîta vom fi mai în siguranţă.

Se duse la primul vagon în care călătorea iapa şi rugă să i se deschidă. Configuraţia terenului nu permitea de loc debarcarea unui cal, nici vreo instalaţie mecanică nu exista. Dar lucrurile se desfăşurară în chip cu totul neaşteptat.

— Victory, come on!

La îndemnul lui Fred, iapa îşi iţi mai întîi capul, cercetă terenul dedesubt, medită o clipă cu ambele urechi aduse pe spate şi dintr-un salt acrobatic, ateriză pe terasament. Toţi cei de faţă izbucniră în aplauze. Iapa, ca şi cînd ar fi înţeles că ea e obiectul admiraţiei, îşi flutură a mulţumire coada şi necheză politicos.

Aparent, calul acesta nu-şi justifica de loc numele de „Victory", adică izbîndă. Era un roib sfrijit, cu picioare de cocostîrc şi numărînd pe puţin douăzeci de ani. Timpul mai că-i mîncase toată coama, iar din coadă abia de-i lăsase cîteva fire. La urechi semăna cu un iepure uriaş. Şi, totuşi, animalul îmi impuse respect, mai ales cînd îl văzui zvîrlind şi dînd să-l muşte pe un pasager ce se apropiase prea mult. După cum veţi fi remarcat, Victory părea o copie fidelă a bătrînei Tony, iapa lui Sans-ear. Acum aştepta cu şaua în spinare şi frămîntînd zăbalele între dinţi.

Fără să spună o vorbă, Fred încalecă şi calul sări de pe terasament. De altfel, pasagerii nici nu se mai sinchisiră de persoana noastră. Nu aveau nimic comun cu noi şi puţin le păsa că părăseam trenul.

Ajuns jos, Walker mi se adresă:

— Vezi, Charlie, ce bine-ar fi fost să ai şi dumneata un cal?

— Las' că-mi fac eu rost cît de repede. Îl prind cu ajutorul iepei dumitale.

— Nu zău? Poate că ţi-l prind eu, că Victory, s-o ştii de la mine, nu te rabdă nicicum în spinare. Sînt singurul călăreţ pe care-l accepta.

— Asta rămîne de văzut.

— Te asigur că nu exagerez. Altminteri, ţi-ar fi şi dumitale mai uşor, am călări cu schimbul. Aşa însă, eşti osîndit să mergi pe jos pînă întîlnim o herghelie de mustangi. Proastă afacere! O să ne mişcăm încet de tot. Pierdem timpul de pomană! Ei, uite că urcă lumea, pleacă trenul.

Într-adevăr, locomotiva strănută bufnind aburii afară şi trenul, urnindu-se greoi, porni spre vest. După cîteva clipe dispăru din ochii noştri.

— Atîrnă-ţi puşca aia mare de şa! mă îndemnă Walker.

— Mulţumesc, Fred. Un vînător adevărat nu se desparte nicicînd de arma lui. Haidem!

— Am s-o ţin la pas.

— Las-o să meargă cum îi place. Eu ştiu să alerg, sînt rezistent.

— Well, bine, să mergem!

Aruncai pătura pe spate, luai cele două puşti pe umăr şi, mergînd alături de călăreţ, pornii în urmărirea bandiţilor.

Lăsaseră o urmă atît de clară încît se vedea fără nici un efort. Ducea aproape exact spre nord şi am mers aşa fără oprire pînă către prînz, cînd ne-am oprit să mîncăm ceva şi să dăm puţin răgaz calului. Mîncare nu prea aveam, pentru că nu ne trecuse prin gînd să cerem celor din tren. Atîta timp cît omul savanei dispune de puşcă şi muniţii, nu suferă de foame. Şi în această privinţă eram bine aprovizionaţi. Centura mea de piele, în care nici apa nu putea să pătrundă, conţinea destule cartuşe, încît nu trebuia să-mi fac griji.

Înaintînd astfel pe urmele bandiţilor, ajunserăm după-amiază într-o regiune deluroasă şi destul de bogat împădurită. Drumul urca în pantă pe lîngă un rîuleţ cu malul în parte nisipos, în parte acoperit de iarbă fragedă în care copitele cailor se imprimaseră foarte clar. Aici împuşcai după-amiază un urs spălător, gras, dolofan, care ne făgăduia o cină bogată. Apoi, la lăsarea nopţii, poposirăm într-o mică peşteră, bine ascunsă de desiş. Fără teamă de a fi observaţi, aprinserăm focul şi puserăm carnea la fript. Simţindu-ne în cea mai deplină siguranţă, renunţarăm la gardă şi, după ce Fred se îngriji de calul său, ne aşternurăm somnului.

În zori plecarăm iar la drum, pentru ca după-amiază să dăm de locul unde bandiţii făcuseră popas cu o noapte în urmă. Încinseseră acolo cîteva focuri, de parcă nici nu le-ar fi păsat de vreo urmărire. Către seară călăream prin prerie paralel cu pîrîul amintit. Bandiţii se aflau la aproximativ o zi călare înaintea noastră şi nimic nu vădea prezenţa vreunui alt călăreţ. Ajunşi la un cot de pădure, voiam tocmai să-l depăşim, cînd deodată, tresărirăm amîndoi. Înaintea noastră un indian cîrmea de după cot. Venea călare pe un murg şi ducea de frîu încă un cal încărcat cu poveri.

Cum ne zări, cum alunecă fulgerător la pămînt, pitulîndu-se îndărătul calului şi aţintindu-şi puşca spre noi. Totul se petrecu atît de repede, încît nu-l văzurăm decît o clipită.

La rîndul lui, Fred sărise cu aceeaşi iuţeală din şa, adăpostindu-se în spatele lui Victory. Eu însă o zbughii şi mă ascunsei în dosul unui fag uriaş. Chiar atunci fulgeră puşca indianului şi glonţul, şuierînd, pătrunse în trunchiul fagului. O zecime de secundă mai devreme şi m-ar fi nimerit. Omul îşi dăduse probabil seama că eram mai primejdios decît Fred pentru că, la adăpostul copacilor, puteam să mă strecor şi să-l împuşc pe la spate.

Ei bine, pînă în momentul cînd auzii împuşcătura îmi ţinusem arma gata de ripostă; acuma însă o lăsai în jos. De ce?

Orice westman ştie că puştile îşi au fiecare glasul ei aparte. Desigur, nu e uşor să identifici în acest fel două puşti diferite, dar viaţa în prerie îţi ascute pînă într-atît simţurile, încît, după ce ai auzit de mai multe ori aceeaşi armă, îi desluşeşti glasul dintr-o sută. Aşa se face că unii vînători, după ani de despărţire, se recunosc imediat numai după sunetul puştilor.

Şi tot aşa se petrecură lucrurile acum. Arma indianului îmi era cît se poate de cunoscută şi n-o uitam nicicînd. De multă vreme nu-i mai auzisem timbrul ascuţit şi sonor, dar îl recunoscui într-o fracţiune de secundă. Era puşca lui Winnetou, vestitul conducător al apaşilor, dascălul şi prietenul meu în cele mai grele împrejurări ale vieţii, pe cînd înfruntam sălbăticia codrilor şi a savanei. Dar să fi fost chiar el, sau poate puşca lui încăpuse în alte mîini? Pitulat pe după copac, strigai în idiomul apaşilor:

— Toselkita, shi shtece – nu trage, sînt prietenul tau!

— To tiatsa tà ti. Ni peniyil – nu te cunosc. Ieşi la vedere.

— Ni Winnetou, natan shis inté – eşti Winnetou, căpetenia apaşilor? Întrebai ca să mă asigur că nu greşesc.

— Ha-au – eu sînt! veni răspunsul.

Îmi părăsii în grabă adăpostul şi alergai spre Winnetou.

— Şarli! exclamă el în culmea bucuriei.

Îşi desfăcu larg braţele şi mă strînse la pieptul lui.

— Şarli, si steke, si ntva-va – Şarli, prietenul meu, fratele meu ! rosti el lăcrimînd de fericire. Si inta ni inta, si ici ni ici – ochiul meu e ochiul tău, inima mea e inima ta.

Mişcat de această absolut neaşteptată revedere, mă pomenii şi eu cu ochii scăldaţi în lacrimi. Nu mi-aş fi putut dori mai mare noroc decît să-l întîlnesc aici pe bunul meu prieten. Winnetou mă privi îndelung şi cu dragoste, mă mai îmbrăţişă de cîteva ori, pînă ce-şi aminti că nu eram singuri.

— Ti ti ute – cine e omul acesta? se interesă el, arătînd spre Walker.

— Aguan ute nşo, si steke ni steke – e un om bun, mi-e prieten, aşadar ţi-e prieten şi ţie.

— Ni tenlyé aguan – cum îl cheamă?

— The thick Walker – Walker-cel-gras, îi comunicai porecla englezească a lui Fred.

Winnetou îi întinse mîna şi-l salută în felul său:

— Prietenul fratelui meu mi-e prieten şi mie! Cît pe ce să ne omorîm unii pe alţii. Noroc că Şarli m-a recunoscut după glasul puştii, cum de altfel l-aş fi recunoscut şi eu. Ce caută fraţii mei aici?

— Umblăm după nişte răufăcători ale căror urme se văd jos în iarbă.

— Le-am descoperit abia nu demult. Eu vin de la răsărit şi m-am ţinut mereu lîngă apă. Ce fel de oameni sînt aceia?

— Nişte albi şi cîţiva ogellallaşi.

Winnetou încruntă sprîncenele. Îşi sprijini mîna pe tomahawkul sclipitor atîrnat la brîu şi rosti:

— Fiii ogellallaşilor sînt ca broaştele rîioase. Cum vor ieşi la lumină am să-i strivesc. Se poate să merg şi eu cu fratele meu, Şarli, să-i văd pe ogellallaşi?

Nici că aş fi visat o propunere mai plăcută. Winnetou printre noi făcea cît douăzeci de westmen-i. Bănuisem eu că, după o atît de lungă despărţire, nu mă va părăsi imediat, totuşi gestul lui atît de spontan dovedea că însăşi acţiunea noastră îl interesează, îi răspunsei:

— Marea căpetenie a apaşilor ne-a ieşit în drum ca raza soarelui în dimineţile reci. Tomahawkurile noastre să se unească.

— Mîna şi viaţa mea vor fi una cu ale voastre. Howgh!

În ce-l priveşte pe grăsanul de Fred, i se citea pe faţă cît de mult îl covîrşise apariţia lui Winnetou. De altfel, oricine în locul lui ar fi fost la fel de impresionat. Winnetou era într-adevăr un indian splendid, la care orice westman s-ar fi uitat cu încîntare.

Nu avea o statură prea înaltă şi masivă, dar tocmai formele suple şi totodată extraordinar de bărbăteşti ale corpului precum şi agilitatea mişcărilor ar fi cucerit pe cel mai experimentat şi puternic vînător.

Era îmbrăcat şi înarmat ca pe vremea cînd ne întîlnisem, La Rio Pecos, ca să ne despărţim apoi la tribul indienilor-şarpe. Aşa cum stătea în faţa noastră, aşa îl văzusem întotdeauna: curat, îngrijit în toată înfăţişarea lui, avînd un aer cavaleresc, poruncitor, un bărbat din cap pînă în picioare, un erou.

Ceea ce îl surprindea îndeosebi pe Walker era faptul că indianul acesta strălucea pur şi simplu de curăţenie, că pe hainele lui în zadar ai fi căutat o pată cît de mică. Ochişorii lui Fred se plimbau atît de curioşi de la mine la Winnetou şi invers, încît nu-mi fu greu să ghicesc paralela ce o trăgea între noi.

— Fraţii mei să ia loc, să fumăm pipa păcii! ne invită apaşul.

Se aşeză în iarbă, băgă mîna în cingătoare şi, scoţînd dintr-o pungă tutun amestecat cu frunze de cînepă sălbatică, îşi umplu pipa împodobită cu pene. Ne aşezarăm şi noi alături. Ceremonia cu calumetul era inevitabilă, ea pecetluind legămîntul nostru, fără de care Winnetou nici nu s-ar fi interesat măcar de planul ce-l urmăream.

După ce dădu foc pipei, se ridică şi suflă o gură de fum spre cer şi una spre pămînt. Se înclină apoi către cele patru puncte cardinale, suflînd de fiecare dată cîte un fum. După care se aşeză la loc şi-mi întinse pipa.

— Marele Spirit îmi ascultă jurămîntul: fraţii mei sînt una cu mine şi eu sînt una cu ei. Sîntem prieteni!

Luînd calumetul, mă ridicai în picioare, suflai cele şase fumuri şi rostii:

— Marele Manitu, căruia ne închinăm, stăpîneşte pămîntul şi stelele. El e părintele meu ca şi al tău. Sîntem fraţi şi ne vom ajuta la orice greutate. Pipa păcii a înnoit legămîntul nostru!

Îi trecui pipa lui Fred care, ca şi noi, suflă cîte un fum în cele şase direcţii. Apoi jură:

— Ochii mei îl văd pe vestitul Winnetou, pe cel mai de seamă conducător al mescalerilor, mimbrenilor şi apaşilor. Trăgînd din pipa lui, mă leg să-i fiu frate. Prietenii lui sînt şi prietenii mei, duşmanii lui sînt şi duşmanii mei. Fie ca legămîntul nostru să dureze veşnic.

Luînd iarăşi loc, îi restituii apaşului pipa din care acesta continuă apoi să fumeze. Datina împlinită, ne puteam aşeza la sfat.

— Dragul meu frate Şarli binevoiască a-mi spune prin cîte a trecut de cînd ne-am văzut ultima oară şi cum de-a ajuns pe urmele ogellallaşilor, mă pofti Winnetou.

Îi satisfăcui dorinţa relatîndu-i totul foarte pe scurt. Amănuntele întîmplărilor trăite între timp puteam să i le povestesc mai tîrziu. Încheind, îl rugai la rîndul meu:

— Şi acum, fratele Winnetou să-mi spună şi mie ce-a mai făcut de la despărţirea noastră. Cum de umblă atît de departe de wigwamul strămoşilor săi, tocmai aici, pe meleagurile unde vînează siucşii?

Winnetou trase îndelung şi gînditor din calumet, apoi vorbi:

— Furtuna prăvăleşte la pămînt apa norilor, iar soarele o înalţă iarăşi spre cer. Aşa se întîmplă şi cu viaţa omului. Zilele vin şi trec. Ce să spună Winnetou despre zorii care s-au dus? O căpetenie a siucşilor-dakota m-a jignit. L-am urmărit pe nemernic şi i-am luat scalpul. Atunci oamenii lui s-au luat după mine. Eu însă am şters toate urmele, m-am furişat înapoi în wigwamurile lor şi mi-am luat de acolo semnele izbînzii. Iată, le-am încărcat chiar pe calul căpeteniei!

În puţine şi modeste cuvinte, Winnetou ne relata de fapt o acţiune dintre cele mai temerare, pentru istorisirea căreia un altul ar fi consumat ore întregi. Dar aşa îi era felul. Îl urmărise pe duşman luni de-a rîndul, din sud, de la malul lui Rio Grande pînă sus la Milk-River, în nordul Statelor Unite; străbătuse păduri virgine şi prerii nemărginite pînă să-l ajungă pe vrăjmaş şi să-l doboare în luptă; cutezase apoi să intre chiar în tabăra inamică şi să smulgă de acolo preţioasele trofee. Realizase un tur de forţă de care numai un om ca dînsul era capabil. Şi totuşi cu cîtă discreţie vorbea!

— Fraţii mei, trecu el la alt subiect, vor să-i urmărească pe ogellallaşi şi pe oamenii albi numiţi, railtroublers. Pentru asta e nevoie de cai buni. N-ai dori, frate Şarli, sa te urci pe calul acesta al siucsului-dakota? E dresat de minune, iar tu l-ai stăpîni mai bine ca oricare altă faţă palidă.

Winnetou îmi mai dăduse cîndva un mustang admirabil, îmi venea deci greu să accept şi acest dar.

— Cu îngăduinţa fratelui meu am să prind mai bine un mustang. Calul siucsului trebuie să ducă povara.

Clătină din cap şi rosti stăruitor:

— De ce uiţi, dragă Şarli, că tot ce-i al meu e şi al tău? De ce să-ţi iroseşti timpul cu prinderea unui cal şi pe deasupra să te mai şi zărească ogellallaşii? Crezi că Winnetou va căra după sine povara asta cînd e vorba să-i urmărească pe duşmani? El o va îngropa şi calul va fi liber. Howgh!

Nu era cazul să mă mai opun. Acceptai darul. De altfel, calul îmi cucerise dintru început admiraţia. Era negru ca pana corbului, bine legat, zvelt şi totuşi puternic, vînjos. Numai gîndul că ai să-l încaleci îţi provoca o adevărată plăcere. Coama deasă îi atîrna pînă la piept, coada mai că atingea pămîntul. Nările îi scînteiau de roşeaţă, fapt foarte preţuit la indieni. Iar în ochii lui mari, focoşi, se citea totuşi un fel de calm şi cumpătare care anunţau că te poţi bizui pe el, cu condiţia să fii călăreţ priceput.

— Dar şaua? observă Fred. Doar n-ai să încaleci pe samar!

— Asta-i floare la ureche, ripostai eu. N-ai văzut cum transforma indienii samarul în şa sau cum westman-ul îndemînatic îşi încropeşte la iuţeală o şa destul de bună din pielea vreunui vînat abia răpus? Rabdă pînă mîine şi ai să mă invidiezi!

Apaşul încuviinţă din cap şi zise:

— Nu departe de aici, lîngă apă, Winnetou a văzut urme proaspete de lup. E un lup mare de tot. Pînă în seară îi vom lua pielea şi coastele şi o sa meşterim o şa cumsecade. Au fraţii mei merinde?

La răspunsul meu afirmativ, Winnetou continuă:

— Atunci veniţi! Punem mîna pe lup şi ne căutăm apoi un loc de popas. Acolo am să îngrop lucrurile luate de la siucşii-dakota, iar mîine în zori pornim pe urmele bandiţilor. Nemernicii aceştia au sfărîmat carele trase de calul de foc, au jefuit, au ars şi au ucis pe mulţi dintre fraţii lor albi. Marele Spirit e supărat pe faptele lor şi o să ni-i dea pe mînă. După legile savanei, asemenea mişei trebuie omorîţi.

Astfel părăsirăm acest loc al revederii noastre pe cît de neprevăzute, pe atît de fericite.

Curînd găsirăm vizuina lupului şi-l împuşcarăm. Era din acel soi de lupi cărora indienii le spun coioţi. După puţin, aşezaţi lîngă foc, ne apucarăm să confecţionăm şaua.

Dimineaţa Winnetou îşi îngropă trofeele constînd din arme indiene şi pungi cu „medicamente". Însemnarăm locul ca să-l putem găsi mai tîrziu şi pornirăm pe urmele bandiţilor. Aceştia ar fi făcut, desigur, mult haz aflînd că trei inşi, mari şi laţi, se aventurau să înfrunte liota lor atît de numeroasă...

Capitolul XIX

HELLDORF-SETTLEMENT

Chiar dintru început „corbul" meu se arătă a fi un cal minunat. Orice alt călăreţ, neiniţiat în dresura indiană, ar fi fost zvîrlit imediat din şa. Pe mine însă calul mă respectă din prima clipă, ceea ce făcu să cresc totodată în stima grăsanului de Fred. Acesta mă iscodea din cînd în cînd cu priviri ciudate, îi dăduse de gîndit probabil simpatia ce-mi arăta Winnetou. În mintea lui această caldă prietenie dintre gloriosul apaş şi un vînător oarecare luase proporţiile unui mister.

Victory, bătrîna iapă a lui Fred, se ţinea şi ea bine, încît înaintam într-un tempo destul de rapid. Către prînz, ajunserăm la ultimul loc de popas al bandiţilor. Nu ne mai despărţea de ei decît o jumătate de zi.

Aici urmele se abăteau de la rîuleţul amintit către o vale prin care curgea un alt pîrîu. Din ce în ce mai atent, Winnetou scruta mereu pădurea prelinsă de pe înălţimile laterale pînă în inima văii. În cele din urmă opri şi, cum eu călăream îndărătul lui, mi se adresă, întorcînd capul:

— Iuf! Ce crede fratele meu Şarli despre drumul acesta?

— Duce în sus, pe creastă.

— Şi apoi?

— S-ar putea ca dincolo, după povîrniş, bandiţii sa fi ajuns la ţinta lor.

— Ce ţintă?

— Păşunile ogellallaşilor.

Winnetou aprobă printr-o mişcare scurtă a capului şi rosti:

— Fratele meu Şarli vede şi acum ca vulturul şi simte ca vulpea. Aşa e cum a spus!

Îşi îndemnă calul şi porni prevăzător înainte.

— N-am înţeles. Ce-i cu păşunile ogellallaşilor? se interesă Fred.

— Ţi-am mai spus eu că trei indieni nu se întovărăşesc în mod normal cu o întreagă bandă de albi. În Vestul sălbatic indienii sînt incomparabil mai mulţi decît albii şi nu văd de ce în acest caz raportul s-ar inversa.

Pshaw! Nu pricep, Charlie.

— Omule, cei trei ogellallaşi au fost trimişi să-i călăuzească şi să-i supravegheze pe bandiţi. Asta e.

— Cum adică? Cine i-a trimis?

— Nu mi-o lua în nume de rău, dragă Fred, dar astăzi rolurile par să se fi schimbat. S-ar cădea să te fac eu greenhorn.

— Na-na!

— Crezi că vreo douăzeci şi ceva de păcătoşi pot juca aici cum le place fără să-i dibuiască indienii?

— Desigur că nu.

— Şi atunci, ce le rămîne de făcut?

— Hm, da! Să se pună sub protecţia pieilor-roşii.

— Exact. Şi pieile-roşii îi vor ajuta din pura generozitate?

— Ba nu. Vor cere plată.

— Ce fel?

— O parte din pradă, fireşte.

— Bun. Acum înţelegi ce discutam adineauri cu Winnetou?

— Ah, va să zică asta e! Bandiţii au jefuit trenul, iar cei trei ogellallaşi îi însoţesc şi-i conduc la ai lor ca să-şi achite datoria.

— Da sau nu. Sigur e însă un lucru: onorabilii noştri fraţi albi se vor întîlni în curînd cu o mare trupă de ogellallaşi. Ţi-am mai spus-o asta cînd ne aflam la calea ferată. Şi mai departe: crezi că roşiii şi albii s-au unit numai de florile mărului?

— În nici un caz!

— Sînt de aceeaşi părere. Fii sigur că pun la cale o nouă mîrşăvie, mai ales că ultima le-a reuşit atît de bine.

— Mă întreb ce planuri vor mai fi avînd?

— Bănuiesc eu ceva.

— Aş! De unde să ştii ce urmăresc nişte oameni pe care nici nu i-ai văzut la faţă? Ca să fiu sincer, Charlie, azi-dimineaţă ai reuşit să creşti oarecum în ochii mei, dar ca să te cred şi proroc ar fi prea mult!

— Vom vedea. În orice caz, eu am trăit destul printre indieni şi le cunosc obiceiul. Ascultă: Ştii care-i cea mai bună metodă ca să ghiceşti intenţiile cuiva?

— Ei?

— Te transpui exact în caracterul şi-n situaţia lui. Vrei să mă fac forte şi să dezleg taina ce ne interesează?

— Aş fi tare curios.

— Bine. Cui crezi că a raportat mai întîi şeful trenului nostru despre catastrofa constatată pe traseu?

— Celei mai apropiate staţii, desigur.

— Aşadar, de acolo vor fi fost trimişi oameni ca să cerceteze împrejurările în care s-a întîmplat catastrofa şi să-i urmărească pe făptaşi. Nu?

— Fără îndoială.

— Dar în felul acesta, oamenii plecînd, staţia rămîne fără apărare şi un atac asupra ei n-ar prezenta prea multe riscuri.

Egad! Aşa e! Acuma ghicesc şi eu ce-ţi umblă prin cap.

— Ei, după cum ştii, gările au aici încă un caracter provizoriu. Să ne întrebăm deci care anume staţie poate dispune de atîţia oameni încît să alcătuiască un detaşament. Pe mine mă duce gîndul la Echo-Cannon.

— Se poate, Charlie. În orice caz, bandiţii vor fi bănuind că staţia a rămas fără apărare.

— Judecînd după faptul că sînt porniţi pe război, putem trage concluzia că siucşii nu vor sta de loc cu mîinile în sîn. Aproape sigur că vor ataca staţia Echo-Cannon. Dar ia uitaţi-vă, am ajuns la izvoarele pîrîului. De acum încolo urcăm pieptiş; nu mai e timp de palavre.

Urcam pe sub arbori uriaşi. Terenul accidentat ne solicita multă atenţie. Sus, se făcea un podiş. De aci ne lăsarăm iar în vale, către un curs de apă ce călătorea spre est.

Acolo poposiseră bandiţii la prînz, cotind apoi odată cu pîrîul către miazănoapte.

Trecurăm cîteva rîpe şi văiugi. Urmele, din ce în ce mai proaspete, ne îndemnau la mare vigilenţă.

În sfîrşit, către seară, după ce atinserăm greabănul unei culmi şi eram gata să coborîm de cealaltă parte, Winnetou – care călărea în frunte – trase brusc de frîu.

— Iuf! făcu el, repezindu-şi braţul înainte. Ne strunirăm şi noi caii, privind în direcţia respectivă.

La dreapta noastră jos de tot, se întindea o mică păşune pe care o puteai înconjura în cel mult o oră. Păşune lină, bogată în ierburi dese. Se înălţau acolo o mulţime de corturi indiene. Printre corturi domnea o vie animaţie. Caii păşteau în voie, deşeuaţi. Sumedenie de oameni trebăluiau peste tot. Scheletele cîtorva bivoli odihneau la o margine a taberei, iar pe funiile întinse atîrnau hartane de carne pusă la uscat.

— Ogellallaşi! constată Fred.

— Ei, vezi ca am avut dreptate?

— Treizeci şi două de corturi! preciză el.

Winnetou măsură atent valea şi adăugă:

Naki gutesnontin nagoiva – două sute de războinici.

— Dar mai sînt şi albi pe-aici – observai eu. Ia să numărăm caii: aşa ne lămurim mai precis.

Puteam cuprinde cu ochii întreaga tabără. Erau două sute cinci cai. Dacă ogellallaşii ar fi avut de gînd să plece de aici la vînătoare, atunci şi-ar fi pregătit desigur mai serioase provizii de carne. Şi apoi, n-ar fi ales tocmai acest ţinut destul de sărac în bizoni. Era vorba deci de altceva şi anume o operaţie de război. Dovadă şi scuturile. La vînătoare scutul mai mult te împiedică decît te ajută.

Oarecum izolat de celelalte, se înălţa un cort mai mare, cu pene de vultur prinse în vîrf, ceea ce însemna că aparţine căpeteniilor.

— Ce crede fratele meu Şarli? mă consultă Winnetou. Oare broaştele astea vor mai zăbovi mult aici?

— Cred că nu.

— Şi din ce deduci asta, Charlie? se interesă Fred. E o problemă ce nu se rezolvă cît ai bate din palme şi în acelaşi timp, e mult prea serioasă ca s-o tratăm aşa uşurel.

— Uită-te la scheletele bivolilor şi ai să găseşti răspunsul, dragă Fred!

— Şi ce-i cu ele?

— Ciolanele sînt albe, va să zică au stat la soare pe puţin patru-cinci zile. Înseamnă că şi carnea trebuie să se fi uscat binişor. Nu-i aşa?

— Fireşte.

— Deci, pieile-roşii sînt gata de drum. Ori crezi că se vor mai întinde la cîte o partidă de şah sau de dame?

— Mă cam iei peste picior, stimate sir! Eu însă n-am vrut decît să te pun la încercare. Aha, uite că a ieşit unul din cort! Cine să fie?

Winnetou îşi vîrî mîna în buzunar şi scoase... un ochean. În mîinile unui indian instrumentul acesta era într-adevăr o raritate. Fred îl privi surprins. Şeful apaşilor îşi cumpărase ocheanul cu ocazia vizitelor sale prin oraşele din est. Îl reglă şi se apucă să-l studieze pe indianul care ieşise din cort. Apoi mi-l întinse mie. O umbră de scîrbă şi mînie trecu pe chipul său.

— Mincinosul şi trădătorul de Ko-it-se! scrîşni el. Winnetou îi va crăpa ţeasta cu tomahawkul.

Prin lentilele ocheanului îl examinai cu mare interes pe ogellallah. Ko-it-se înseamnă Gură-de-foc. Omul acesta era cunoscut în întreaga savană şi în regiunile de munte drept un bun orator, războinic extrem de curajos şi duşman neîmpăcat al albilor. O înfruntare cu el nu era lucru de şagă.

Trecînd ocheanul lui Walker, îi spusei:

— Fred, n-ar strica să ne ascundem. Acolo se văd cu mult mai mulţi cai decît oameni; probabil că unii vor fi stînd prin corturi, dar nu e de loc exclus ca alţii să patruleze în afara taberei.

— Fraţii mei să mai aştepte, interveni apaşul. Winnetou va căuta un ascunziş potrivit.

Dispăru printre copaci şi se întoarse abia după un răstimp destul de lung. Apoi ne conduse mai într-o parte, pe spinarea muntelui, pînă într-un desiş extrem de încîlcit prin care ne strecurarăm cu chiu, cu vai. Dincolo era destul loc pentru oameni şi cai. Legarăm animalele, în timp ce Winnetou se înapoia ca să şteargă urmele trecerii noastre.

Aici, în iarba răcoroasă, stăturăm pînă seara foarte atenţi la cel mai mic zgomot şi gata în orice clipă să alergăm la caii noştri, dac-ar fi dat semne de nelinişte. Mai tîrziu, ocrotit de întuneric, Winnetou se strecură din desiş şi constată că jos ogellallaşii aprinseseră cîteva focuri.

— Ăstora nu le pasă de nimic, comentă Fred ascultînd ştirea adusă de Winnetou. De-ar bănui cît de aproape sîntem!

— Bănuiesc ei, desigur, că sînt urmăriţi, îi explicai eu. Dar deocamdată se ştiu în siguranţă, pentru că detaşamentul de feroviari încă nu putea să ajungă aici. Eu presupun că vor pleca în zori. Ar trebui să-i spionăm.

— Merge Winnetou, se oferi numaidecît apaşul

— Bine, te însoţesc. Fred, tu rămîi la cai. Puştile le lăsăm aici, n-ar face decît să ne stingherească. Tomahawkul şi cuţitul ajung. La o adică, avem şi pistoalele.

Grăsunul de Fred se declară imediat de acord să rămînă la cai. Deşi curajos din fire, prefera să nu se expună decît în caz extrem. Oricum, era riscant să cobori în vale şi să-i spionezi pe ogellallaşi. Dacă te prindeau, însemna ca ţi-ai încheiat socotelile cu viaţa.

Mai erau trei sau patru zile pînă la crai-nou. Pe cerul înnorat nu licărea nici o stea. Prielnic timp pentru acţiunea noastră! Ne furişarăm pe dibuite pînă în locul unde stătusem la pîndă toată după-amiaza.

— Winnetou o ia la dreapta şi fratele Şarli la stînga! îmi şopti apaşul.

Fără alt cuvînt, dispăru în bezna pădurii.

Eu, urmîndu-i sfatul, mă furişai pe stînga povîrnişului. Pitindu-mă mereu după tufe şi copaci, ajunsei neauzit pînă-n vale. Focurile de tabără se înălţau înaintea ochilor mei. Prinsei cuţitul de vînătoare între dinţi, mă lungii pe burtă şi pornii încet, tîrîş, către cortul căpeteniei, înălţat la vreo două sute de paşi. Focul din faţa cortului nu-şi arunca lumina spre mine.

Nu puteam înainta decît centimetru cu centimetru. Vîntul îmi bătea în faţă. Deci nu trebuia să-mi fie teamă de cai, care încep să fornăie, de obicei cînd se apropie cineva străin. În această privinţă pe Winnetou îl aşteptau greutăţi mult mai mari decît pe mine.

Cam într-o jumătate de oră izbutii să parcurg cei două sute de paşi pînă la cortul căpeteniei, ajungînd numai la vreo opt coţi distanţă de oamenii care şedeau lîngă foc. Discutau foarte însufleţit în limba engleză. Încumetîndu-mă să ridic puţin capul, observai că erau cinci albi şi trei indieni.

Roşii şedeau liniştiţi. Numai un alb îşi permite să trăncănească cu glas tare lîngă focul de tabără; prevăzător, indianul discută mai mult prin semne decît prin cuvinte. De altfel şi focul ardea cu flacără mare, nu înăbuşit ca la indieni.

Unul dintre albi, o namilă bărboasă, avea pe frunte o cicatrice ca de la o tăietură de cuţit. În gaşca lui părea o persoană de autoritate, al cărei cuvînt se cere respectat. Pitit în umbră, ascultai discuţia.

— Cît e pînă la Echo-Cannon? întrebă unul.

— Cam vreo sută de mile, răspunse omul cu cicatricea. Trei zile de trap uşor.

— Şi dacă greşim, dacă, de pildă, oamenii au rămas în staţie şi nu s-au luat după noi?

Lunganul cel bărbos rîse pe un ton superior.

— Prostii! E sigur că vin! Doar am făcut aşa fel ca să le sară urmele în ochi. Şi apoi, atacul asupra trenului s-a soldat cu vreo treizeci de morţi şi cu pradă bogată. N-or să înghită ei hapul fără a încerca măcar să ne-o plătească!

— În acest caz, avem şanse, se băgă în vorbă un al treilea. Rollins, ia spune, cîţi oameni lucrează la Echo-Cannon?

— Vreo sută cincizeci, toţi înarmaţi, răspunse cel interpelat. Dar să nu uităm că există acolo cîteva magazine şi baruri bine aprovizionate. Iar administraţia dispune de o casă de bani frumos garnisită! Am auzit că păstrează în ea suma destinată investiţiilor pe linia Green-River – Promontory, deci o distanţă de peste două sute treizeci de mile. Plăcută sumă, pe cît s-ar părea!

High-day! Bravo, îmi place! Şi crezi că o să-i ducem de nas?

— Fără îndoială. Mîine după-amiază vor ajunge aici. Noi, însă, plecăm încă din zorii zilei. Mergem o bucată spre nord, apoi ne răzleţim în cîteva direcţii încît n-or să mai ştie cum şi încotro. După aceea, fiecare grup şterge cu grijă urmele şi ne întîlnim cu toţii jos, la Greenfork. De acolo, ferindu-ne de locurile deschise, intrăm frumos în Echo-Cannon. Tot drumul ne va lua vreo patru zile.

— Zici să trimitem cercetaşi înainte?

— Se înţelege. Cercetaşii vor pleca mîine direct la Echo-Cannon şi ne vor aştepta lîngă Painterhill. Va să zică, s-a hotărît. Chiar dacă feroviarii au rămas toţi la Cannon, încă nu trebuie să ne facem griji. Sîntem superiori ca număr. Pînă să apuce ei armele, îi lichidăm.

N-aş fi putut găsi un moment mai prielnic ca să-i spionez. Ceea ce aflasem aici întrecea cu mult aşteptările mele. Să fi stat încă acolo? Nu avea nici un rost. Mai mult decît atît nu-mi trebuia. Pe de altă parte, primejdia mă pîndea la cea mai mică neatenţie. Mă retrasei deci cu mare băgare de seamă.

Mergeam aplecat şi de-a-ndăratelea, ştergînd cu grijă orice urmă care ar fi putut să fie descoperită a doua zi. Era un lucru extrem de anevoios, fiindcă trebuia să pipăi fiecare fir de iarbă şi pierdui astfel aproape o oră pînă să ajung iar la pădure şi să mă pun la adăpost.

Făcîndu-mi mîinile pîlnie la gură, imitai orăcăitul broaştei. Convenisem cu Winnetou acest semnal ca să ştie cînd să se retragă. Eram sigur că-l va auzi şi-i va da urmare. Indienilor acest semnal nu putea să le pară suspect, avînd în vedere că acolo, în ierburile umede, prezenţa broaştelor era firească şi seara era normal ca glasul lor să se facă auzit.

Considerai necesar să dau semnalul. Winnetou se afla în bătaia vîntului şi putea fi uşor descoperit. Aflasem destul şi era bine să-l înştiinţez că scopul nostru fusese atins.

Mai trebuii să şterg urmele în timp ce urcam povîrnişul. În sfîrşit, ajunsei cu bine la desişul nostru.

— Cum a fost? se interesă Fred.

— Mai rabdă pînă se întoarce Winnetou.

— De ce? Ard de curiozitate!

— N-ai decît să arzi! Doar palavragiii macină mereu din gură. Mie nu-mi convine să repet acelaşi lucru de două ori.

Fred trebui să se resemneze şi să aştepte răbdător, pînă cînd Winnetou apăru într-un tîrziu şi se aşeză lîngă mine

— Fratele meu Şarli m-a chemat? întrebă acesta.

— Da.

— Pesemne că fratele meu a avut noroc?

— Am avut. Dar Winnetou a aflat ceva?

— Nimic. Am pierdut mult timp pînă să trec de caii lor şi cînd să ajung la foc, se auzi orăcăitul broaştei. Am mai întîrziat apoi cu ştersul urmelor, de au răsărit şi stelele pe cer. Fratele meu ce a aflat?

— Tot ce ne trebuie.

— Fratele meu alb are întotdeauna noroc cînd vrea să-l asculte pe duşman în taină. Povesteşte, te rog.

Le povestii cele auzite, drept care Fred mă felicită.

— Aşadar, presupunerile dumitale, Charlie, s-au adeverit! Chestia cu atacul de la Echo-Cannon ai ghicit-o excepţional de bine.

— Nici nu era greu.

— Şi cum arată lunganul acela? Zici că are o tăietură pe frunte?

— Da.

— Şi e bărbos?..

— Exact...

— Înainte nu purta barbă. Dar nu mă îndoiesc că-i el. Cu tăietura s-a ales cînd cu atacul asupra unei ferme, jos, la Leawenworth. Şi cum îşi spune?

— Rollins.

— Da, da, să ţinem minte. Îşi schimbă numele pentru a patra cară. Şi acum? Nu văd cum l-am scoate azi de-acolo.

— E imposibil. Şi apoi, nu ne interesează numai el. Parcă ceilalţi sînt mai breji?! Îţi mărturisesc, dragă Fred, că, pe cît mi-a stat în putinţă, m-am ferit întotdeauna să ucid vreun semen al meu. Sîngele omului e cea mai preţioasă licoare din lume. Am preferat să îndur multe pînă a mă hotărî să trag în adversar şi atunci numai ca să mă apăr. Şi chiar într-un asemenea caz m-am străduit să-l scot din luptă fără să-l omor...

— Măi, făcu grăsunul, parc-ai fi Old Shatterhand! Nici dînsul nu ucide indieni decît în caz de forţă majoră. Cînd e vorba de vînat, nimereşte fiara drept în ochi, dar cînd are de-a face cu oameni, ba zdrobeşte un picior, ba un braţ, ba le repede cîte un pumn de-i năuceşte pentru cîteva ceasuri!

— Iuf! se miră Winnetou ascultîndu-l pe Fred. Abia acum îşi dădea seama că grăsunul nu mă ştie de Old Shatterhand.

Mă prefăcui că n-am auzit exclamaţia şi reluai:

— Totuşi, nu mi-aş îngădui vreodată să-l fac scăpat pe un bandit sau chiar o întreagă haită de asemenea fiare. Ar fi să ajung complicele lor şi să-i las pe oamenii cinstiţi în voia criminalilor. Acum, judecînd situaţia, e imposibil să-l scoatem de acolo pe acest Haller care-şi zise Rollins. Aş fi putut, desigur, să-l împuşc. Dar crede-mă, eu nu procedez ca ucigaşii de rînd şi, în afară de asta, judecînd isprăvile lui, o moarte fulgerătoare ar fi cea mai uşoară dintre sancţiuni. Prefer să-l prindem împreună cu toată banda. Şi asta nu se poate realiza decît dacă-i lăsăm să se deplaseze la Cannon.

— Şi noi ce facem?

— Mai întrebi? Căutăm să ajungem înaintea lor şi-i prevenim pe oamenii din staţie.

Well! Aşa mai zic şi eu. Poate izbutim să-i prindem pe toţi de vii. N-or fi însă prea mulţi?

— Păi, dac-am putut să-i urmărim numai noi trei fără să ne fie frică, nu văd de ce ne-am teme la Echo-Cannon, unde vom avea, desigur şi ajutorul localnicilor?!

— Mulţi nu cred să fie. Majoritatea vor fi plecaţi pe urmele bandei.

— Avem noi grijă să-i vestim şi să-i întoarcem din drum.

— Cum să-i vestim?

— Ieşim în drumul lor şi fixam un bilet pe trunchiul unui copac.

— Şi or să se ia după informaţiile scrise pe bilet? N-or să creadă că e vorba de un vicleşug al bandiţilor?

— Nu se poate să nu fi auzit de la personalul trenului nostru că doi dintre călători au coborît. Şi apoi, or să ne vadă urmele. Iar răvaşul am să-l scriu aşa fel, încît să nu încapă nici o îndoială. Am să-i sfătuiesc să evite trecerea prin Greenfork şi Painterhill, primul fiind locul de adunare al grupurilor de ogellallaşi după ce se vor fi împrăştiat în scop de manevră, iar al doilea locul unde urmează a se instala cercetaşii. Aceştia nu trebuie în nici un caz să-i observe pe feroviari cînd vor reveni în staţie. De aceea am să recomand să se întoarcă la Echo-Cannon dinspre sud.

— Iuf! exclamă nerăbdător Winnetou. Să plecăm repede!

— Chiar acum?! se miră Fred.

— Răsăritul soarelui să ne apuce departe de aici.

— Şi dacă mîine bandiţii ne descoperă urmele ?

— Cîinii de ogellallaşi vor pleca numaidecît spre miazănoapte şi nimeni n-o să mai urce încoace. Howgh!

Se ridică şi plecă să-şi dezlege calul. Scoaserăm şi noi caii din desiş şi o luarăm înapoi pe drumul care ne adusese pînă acolo. Fireşte că de odihnă nu putea să mai fie vorba în acea noapte. Era la fel de întuneric ca şi înainte şi numai unui westman putea să-i treacă prin gînd să se ţină de o urmă pe un teren atît de dificil, în pădure. Un călăreţ european ar fi coborît din şa pentru a-şi duce calul de dîrlogi; omul obişnuit cu pădurea ştie că animalul vede mai bine decît el. Acum se dovedi marea pricepere a lui Winnetou. Fără să stea măcar odată la îndoială în privinţa direcţiei ce trebuia urmată, ne călăuzea peste ape şi stînci, peste orice obstacol. Murgul meu se comporta excelent, iar în ce-o priveşte pe bătrîna Victory, chiar dacă uneori mai fornăia nemulţumită, totuşi ţinea pasul cu noi.

Pînă în zori, ne depărtarăm cu vreo nouă-zece mile de ogellallaşi şi acum puteam lăsa caii să alerge în voie. Merserăm o bucată drept spre sud şi ne oprirăm într-un loc potrivit. Pe o foaie de carnet aşternui cu creionul mesajul nostru şi cu ajutorul unui beţişor fixai hîrtia de trunchiul unui copac, astfel ca să atragă atenţia trecătorului care ar veni dinspre sud. Cîrmirăm apoi la dreapta, în direcţia sud-vest.

Către prînz trecurăm de Greenfork, însă departe de punctul unde urmau să se întîlnească grupele ogellallaşilor. Aceştia erau obligaţi să se ferească de orice teren deschis, trebuiau să meargă mereu prin pădure, făcînd multe ocoluri. Noi puteam urma o linie cît mai dreaptă şi nu oprirăm caii pînă ce soarele nu ajunse la asfinţit.

Făcusem în cursul zilei peste patruzeci de mile engleze şi era de mirare că Victory nu rămînea deloc în urmă. Treceam printre două şiruri de munţi foarte apropiate şi tocmai eram preocupaţi să ne găsim un loc de popas. Atunci, deodată, munţii începură să se retragă şi ne pomenirăm într-o vîlcea destul de întinsă, adăpostind la mijlocul ei un lac modest, alimentat de un pîrîu ce venea dinspre răsărit şi-şi continua cursul spre apus.

Ne oprirăm surprinşi, dar nu atît de apariţia vîlcelei, cît de cu totul altceva. Sus, pe colina din faţă, despădurită, se întindeau ogoare cultivate, iar jos păşteau cai, cornute mari, capre şi oi. La poale se înşirau cinci clădiri spaţioase de lemn şi altele mărunte semănînd cu casele noastre ţărăneşti şi străjuite de silueta unui mic lăcaş de închinăciune cu o cruce în vîrf.

Lîngă capelă, un grup de oameni se tot uita către apus, unde soarele, atingînd parcă apele pîrîului, le dăruia cu fermecate culori. Oamenii păreau să nu ne observe. Un clopot răsună limpede şi chemător în duioasa pace a amurgului...

Ti, ti – ce e asta? întrebă Winnetou.

— Un settlement – aşezare omenească, fireşte, îl lămuri Fred.

— Iuf! Winnetou vede că e o aşezare. Dar glasul?

— E clopotul care cheamă la slujba de seară.

— Iuf! se miră apaşul...

După ce se stinseră ultimele vibraţii ale clopotului, urcă în văzduh un cîntec pe patru voci. Îl ascultai fascinat de melodie, dar mai ales de textul lui... Erau propriile mele versuri! Cum de ajunseseră aici, în sălbăticia Munţilor Stîncoşi?...

Se întîmplase la Chicago, cu ani în urmă; un amic, dirijor de profesie, mă rugase să scriu un text de trei strofe pentru un Ave Maria compus de el. Bineînţeles că-i împlinisem dorinţa şi, mai tîrziu, ascultîndu-i lucrarea la un concert, îmi dădui seama că omul realizase o adevărată capodoperă. Auditoriul îl răsplăti cu aplauze entuziaste, iar bucata fu reluată de două ori.

Şi iată ca mă întîlnesc din nou cu compoziţia prietenului meu într-un loc unde nu m-aş fi aşteptat să descopăr nici picior de indian, darămite un dublu cvartet vocal!

Sfîrşindu-se cîntecul, luai puşca de pe umăr, trăsei două focuri consumînd încărcătura ambelor ţevi şi dădui pinteni calului. Mă repezii în vale ca vîntul, traversai apa şi mă îndreptai spre colonie, fără să întorc măcar capul ca să văd dacă şi ceilalţi doi mă urmează.

Împuşcăturile cu ecoul lor prelung puseseră în mişcare colonia. Oamenii îngrijoraţi apăruseră în pragurile caselor, căutînd să se dumerească cine şi de ce trăsese. Constatînd, în sfîrşit, că e vorba de un alb îmbrăcat destul de onorabil, se potoliră şi mă întîmpinară curioşi.

În faţa primei case de la margine stătea o bătrînică, simplă şi curată la port. Întreaga ei înfăţişare sugera hărnicie şi pe chipul ei încadrat de un păr alb ca neaua stăruia un zîmbet paşnic şi senin.

Good evening, grand-mother – bună seara, bunicuţo! Nu te speria! Sîntem vînători de la munte, oameni civilizaţi. Ne îngădui să descălecăm?

Bătrîna încuviinţă, zîmbind cu blîndeţe.

Welcome, sir! Bine-aţi venit, domnule! Pe oamenii cinstiţi îi primim întotdeauna cu plăcere. Uite că se întoarce şi moşneagul meu, împreună cu Willy! Poate să vă dea o mînă de ajutor.

Coriştii, tulburaţi de împuşcăturile mele, coborau în grabă spre casele lor. În frunte, un bătrîn robust şi un flăcău mîndru, voinic, urmaţi de alţi şase, unii mai tineri, alţii mai vîrstnici, precum şi de nişte băieţaşi – toţi în portul sobru şi trainic al muntenilor. Între timp se apropiaseră persoanele pe care le zărisem pe lîngă celelalte clădiri. Bătrînul îmi strînse dreapta şi îmi vorbi amical.

— Bine-aţi venit, sir, în Helldorf-Settlement! Ne bucură să mai vedem din cînd în cînd şi altă lume. Poftim, descălecaţi!

Sării de pe cal şi vorbii la rîndul meu.

Thank you, sir! Va mulţumesc, domnule! Nimic nu te bucură mai mult în viaţă decît o faţă de om limpede şi prietenoasă. Sîntem trei călăreţi osteniţi. Am putea să ne odihnim aici peste noapte?

— Cum de nu! Pentru oameni de treabă se mai găseşte cîte un locşor.

Vorbisem pînă acum în englezeşte. Deodată însă, unul dintre tineri, care mă tot studiase atent, ieşi mai în faţă şi se adresă bătrînului:

— Moş Hillmann, ai putea vorbi cu acest domn şi germana. Ura! Ia ghici cu cine ai onoarea!

Bătrînul Hilmann mă privi nedumerit şi întrebă:

— Vreun compatriot, cumva? îl cunoşti?

— Desigur. M-am tot căznit să-mi aduc aminte. Nu-i aşa, domnule, că sînteţi autorul versurilor pe care le-am cîntat adineauri?

Acum era rîndul meu să mă mir.

— Într-adevăr! Dar de unde mă cunoaşteţi?

— De la Chicago. Am fost membru al societăţii corale condusă de domnul Balding, cel care a compus Ave Maria pe versurile dumneavoastră. Vă amintiţi de concertul în care a fost executat pentru prima oară? Eu eram pe-atunci tenor doi; acuma am trecut la prim-bas. Mi s-a îngroşat vocea.

— E german... îl cunoaşte Bill... Da, da! E poet... Cel care a scris Ave Maria.

Ascultam comentariile celor din jur – bărbaţi, femei, băieţi, fete. O, cîte mîini întinse, cîte glasuri repetînd acelaşi, bun-venit! Erau clipe de adîncă, răscolitoare emoţie, cum rareori ţi-e dat să trăieşti.

Între timp se apropiară Winnetou şi Fred Walker. La ivirea celui dintîi, oamenii se arătară cam tulburaţi, dar avui grijă să le risipesc imediat temerile.

— Faceţi cunoştinţă cu Fred Walker, vînător de prerie! Iar acesta e Winnetou, marele conducător al apaşilor, de care în nici un caz nu trebuie să vă speriaţi.

— Winnetou? Cum aşa? se minună bătrînul Hillmann. De nenumărate ori am auzit povestindu-se de el! Numai laudă şi preţuire peste tot! Ei, la asta nu mă aşteptam! Ne onoraţi, domnule. Numele lui Winnetou se bucură de o faimă ce întrece pe a multor prinţi şi regenţi de pe la noi.

Îşi descoperi capul încărunţit şi, adresîndu-se lui Winnetou, îi întinse mîna:

I am your servant, sir – sluga dumneavoastră, domnule!

Mărturisesc că acest gest plin de stimă şi supunere faţă de indian mi se păru oarecum comic şi exagerat. Dar simţeam că e sincer şi din toată inima. Winnetou, care înţelegea şi vorbea bine engleza, dădu prietenos din cap, strînse mîna bătrînului şi rosti:

Winnetou is your friend. He loves the whites if they are good — Winnetou e prietenul vostru. El îi iubeşte pe oamenii albi cînd aceştia sînt de treabă.

Se stîrni apoi o dispută amicală între membrii coloniei. Problema era: Cine să ne găzduiască? Hillmann puse capăt disputei hotărînd:

— Domnii au descins la mine. Va să zică, e limpede: rămîn aici! Şi pentru ca dumneavoastră, ceilalţi, sa nu ieşiţi în pagubă, poftiţi cu toţii la mine deseară. După aceea, însă, lăsaţi-i în pace, că-s obosiţi.

Oamenii acceptară. Caii fură adăpostiţi în grajd, iar noi păşirăm pragul casei. Înăuntru ne primi tînăra şi frumoasa soţie a lui Willy, fiul lui Hillmann. Furăm înconjuraţi cu toată atenţia şi pe cînd serveau gustarea dinaintea cinei ce se anunţa un adevărat festin, aflarăm multe şi mărunte în legătură cu viaţa acestei modeste aşezări...

Oamenii veniseră de prin munţii bavarezi, unde multă lume se ocupă cu şlefuitul pietrelor. Se instalaseră mai întîi la Chicago, muncind laolaltă şi cu sîrguinţă ca să adune bani pentru achiziţionarea unei ferme. Erau cinci familii unite într-un acelaşi ţel. Dar cînd veni clipa să-şi aleagă un loc pentru colonie, lucrurile începură să se încurce. Auziseră ei din gura unui bătrîn westman despre măreţia munţilor Tetoni şi despre avuţiile de acolo încă neexplorate. Omul îi asigurase cu jurămînt că acolo, sus, vor găsi mari zăcăminte de calcedonie, de opali, agate, cornalină şi alte pietre semipreţioase. Hillmann, care era şlefuitor de meserie, se entuziasmă imediat. Îi convinse şi pe ceilalţi şi astfel hotărîră să plece în Tetoni. Numai că oamenii erau destul de prevăzători ca să nu-şi pună chiar toată speranţa în pietrele de acolo şi se apucară să caute prin preajma munţilor un teren de fermă, gîndind să-şi întemeieze mai întîi colonia şi abia pe urmă, după ce se vor fi gospodărit, să înceapă cu exploatarea zăcămintelor. Hillmann cu încă doi bărbaţi se duseră în cercetare şi descoperiră această vîlcea minunată, cu lacul ei limpede şi îmbietor. Terenul se potrivea tocmai bine pentru ce aveau de gînd. Fiind anunţaţi, sosiră apoi şi ceilalţi, iar acum – după trei ani de munca fără preget – oamenii îşi îngăduiau, în sfîrşit, prima lor zi de odihnă şi sărbătoare.

— Şi aţi fost vreodată sus, pe Tetoni? întrebai eu.

— Willy al meu şi Bill Meinert, băiatul care vă cunoaşte din Chicago, au încercat să urce odată pînă sus. Asta a fost în toamna trecută. Dar s-au oprit lîngă lacul lui John Gray. Mai încolo, cică, e sălbăticie grozavă şi urcuşul foarte greu. De aceea s-au lăsat păgubaşi.

— Vina lor, observai. Nu prea sînt westmen-i.

— Ba cred că sîntem, domnule, se apără Willy.

— Nu vă supăraţi, dar rămîn la părerea mea. Chiar după ce ai defrişat timp de trei ani un ţinut sălbatic, încă nu te poţi numi westman. Abia dacă eşti colonist.

Dumneavoastră voiaţi să urcaţi spre Tetoni în linie dreaptă, ceea ce n-ar încerca nici un westman, pentru simplul motiv că nu se poate. Nici acum cinci sute de ani n-aţi fi reuşit, darămite acum, cînd pădurile s-au îndesit şi au crescut uriaşe. Cum să treci codrii aceştia virgini, populaţi numai cu lupi şi urşi, plini de rîpe şi văgăuni, unde n-ai de ce să-ţi reazimi piciorul? Cum să te strecori prin defileurile acelea strîmbe şi întunecate ca noaptea, unde la tot pasul te poate pîndi de după stînci vreun indian? Trebuia s-o luaţi mai întîi spre Salt-River sau John Grays-River. Amîndouă se varsă nu departe unul de altul în Snake-River. De acolo, apucînd-o în susul rîului, aţi fi lăsat în stînga Snake-River Mountains, apoi Teton Pass Mountains, pe urmă trecătoarea Teton şi, în fine, aţi fi atins lanţul muntos al Tetonilor care se înşiră pe vreo cincizeci de mile engleze. Dar numai în doi o asemenea expediţie nu prea are şanse de reuşită. Ceva pietre n-aţi găsit?

— Cîteva bucăţi de calcedonie şi atît.

— Ia să le văd! Winnetou cunoaşte fiecare palmă de loc din Munţii Stîncoşi. Vreau să mă consult cu el.

Ştiind că indienii se feresc să discute de faţă cu albii despre aur şi celelalte comori ale Vestului, mă adresai lui Winnetou în graiul apaşilor, deşi nici aşa nu eram convins că îmi va da vreo informaţie.

— Oare fratele meu Şarli umblă după aur şi pietre scumpe? Mi-o întoarse el, măsurîndu-mă cu ochii săi negri şi gravi.

Îi explicai despre ce e vorba, iar el – după ce privi cîteva clipe în gol – îşi înălţă fruntea către cei de faţă, întrebînd:

— Oare oamenii albi îmi vor împlini o dorinţă, mie, căpetenia apaşilor?

— Ce dorinţă?

— Să mai cînte odată cîntecul ce l-am auzit la sosirea noastră. Dacă-mi făgăduiesc, atunci am să le spun unde se află pietrele.

Eram de-a dreptul uluit. Făcuse oare acest cîntec o atît de profundă impresie asupra lui, încît în schimbul unei repetări să se declare gata a dezvălui secretul munţilor?

— Bine, vor cînta, îl asigurai eu.

— Atunci să caute în munţii Ventra şi vor găsi multe grăunţe de aur. Iar în valea rîului Beaverdam, ce se varsă dinspre miazăzi în lacul Yellowstone, sînt multe pietre din acelea la care rîvnesc albii.

În timp ce traduceam aceste informaţii şi le explicam coloniştilor poziţia geografică a punctelor indicate de Winnetou, îşi făcură apariţia primii musafiri şi discuţia noastră încetă.

Casa se umplu treptat şi petrecurăm o seară cum nu mai apucasem aici, în Vest. Oamenii ţineau minte toate cîntecele îngînate cîndva în patrie sau, mai tîrziu, la Chicago. Le şi plăcea, de altfel, să cînte şi înjghebară imediat un cor aproape perfect. Însuşi bătrînul Hillmann slobozi o frumoasă voce de bas. Astfel, printre discuţii, ne delectarăm cu cîntece populare şi cu piese vocale pe patru voci.

Apaşul asculta în tăcere. La un moment dat mă întrebă:

— Şi cum rămîne cu făgăduiala?

Îi amintii lui Hillmann de promisiunea făcută şi, la un semn, toată lumea intonă Ave Măria. Dar încă la primul vers apaşul întinse mîna şi-i opri:

— Nu! În casă nu sună bine. Winnetou vrea să audă cum coboară cîntecul de sus, de pe colină.

— Are dreptate, aprobă Bill Meinert. Sună mai frumos sub cerul liber. Haidem afară!

Coriştii urcară pe colină, iar noi ceilalţi ramaserăm jos, la poalele ei. Winnetou stătu cîtva timp alături de mine, dar dispăru curînd. Lin şi armonios, cîntecul se revărsa în noapte...

Îl ascultam tăcuţi şi smeriţi. Întunericul ne învăluia pe toţi – cîntăreţi şi auditori – şi melodia parcă venea din înaltul cerului. Compozitorul nu născocise modulaţii şi efecte savante, nu apelase la repetări şi dezvoltări artificiale ale temei, nu-şi înecase motivul în preţiozităţi. Era o melodie frumoasă, simplă, de cîntec bisericesc. Dar tocmai această simplă şi firească succesiune armonică era de natură să mişte adînc inimile noastre.

Mai ramaserăm încă multă vreme tăcuţi la poalele colinei şi reintrarăm în casă abia după înapoierea coriştilor. Winnetou însă lipsea. Trecu un ceas sau poate mai mult, fără ca el să apară. Aflîndu-ne într-un ţinut atît de sălbatic şi străin, mă temeam să nu i se fi întîmplat ceva. De aceea îmi luai puşca şi ieşii să-l caut, lăsîndu-le vorbă celorlalţi să nu mă urmeze decît dacă vor auzi un foc de armă. Cam bănuiam eu ce-l reţine pe apaş în singurătate.

Mergînd în direcţia unde dispăruse Winnetou, ajunsei la malul lacului. O stîncă lucie, asemenea unei lespezi, ieşea din apa întunecată. Acolo şedea apaşul nemişcat ca o statuie. Mă apropiai cu paşi uşori şi mă aşezai lîngă el.

Se scurse apoi un foarte lung răstimp. Winnetou nu se clinti măcar. Abia într-un tîrziu îşi ridică alene un braţ şi, plimbîndu-l roată pe zarea lacului, vorbi ca obsedat de un gînd:

Ti pa-pu ji itci – lacul acesta seamănă cu inima mea.

Nu răspunsei nimic şi el se adînci iar în tăcere. Apoi, după o lungă pauză, rosti:

Nci-nha Manitou njo, Ji aguan t'enese – Marele Spirit e bun. Îl iubesc.

Ştiam că orice replică i-ar fi tulburat şirul gîndurilor. De aceea continuat să tac. El însă reluă:

— Fratele meu Şarli e viteaz în luptă şi înţelept la sfat. Sufletele noastre se înrudesc. Dar cînd voi ajunge cîndva în veşnicele plaiuri ale vînătoarei, n-am să-l mai văd.

Iată gîndul care-l mîhnea. Era şi aceasta o dovadă a prieteniei ce mi-o purta de atîta vreme. De data asta găsii de cuviinţă să vorbesc şi eu.

— Winnetou e stăpînul inimii mele şi sufletul lui trăieşte în faptele ce le săvîrşesc. Dar nici eu n-am să-l mai văd cînd voi ajunge în împărăţia cerurilor.

— Unde sînt cerurile fratelui meu?

— Şi unde sînt plaiurile veşnice ale vînătoarei?

— Manitu domneşte în lumea toată şi în toate stelele! Rosti el apăsat...

— ... Şi de ce Marele Manitu nu le-a dat fiilor săi roşii decît sălbăticia savanei, a munţilor şi a fiarelor? De ce îi aruncă pe unii împotriva celorlalţi ca să se sfîşie între ei făgăduindu-le pentru după moarte plaiurile acelea întunecate unde să se măcelărească din nou? Vracii vă spun că în veşnicile plaiuri ale vînătoarei indienii vor stîrpi toate sufletele albilor. Oare Winnetou, dac-ar fi să ne întîlnim acolo, mi-ar stîrpi şi mie sufletul, mie, Şarli, prietenul său?

— Iuf! exclamă apaşul hotărît. Winnetou ar apăra sufletul fratelui său împotriva tuturor oamenilor roşii.Howgh!

— Atunci să chibzuiască fratele meu dacă nu cumva vracii voştri vă mint.

El tăcu, iar eu mă ferii să mai adaug ceva ca să nu stric efectul spuselor mele.

Ne cunoşteam de ani. Împărţeam între noi frăţeşte atît bucuriile cît şi suferinţele. Ne ajutam reciproc cu abnegaţie şi curaj. Dar întotdeauna i-am respectat dorinţa exprimată încă de mult de a nu discuta de religie. În această chestiune nu-l contraziceam cu nici un cuvînt. Ştiam că preţuieşte acest fel de a mă purta. De aceea spusele de acum trebuie să-l fi mişcat cu deosebire.

După ce stătu puţin pe gînduri, Winnetou rosti:

— De ce nu sînt toţi oamenii albi ca fratele meu Şarli?...

— De ce nu sînt toţi oamenii roşii ca fratele meu Winnetou? îi întorsei eu întrebarea. Există oameni buni şi răi peste tot, printre albi şi printre roşii...

— Fratele meu Şarli a rostit cuvinte care nu mor, încheie în cele din urmă apaşul ridicîndu-se de jos...

Ne înapoiarăm la gazdele noastre care între timp începuseră să se îngrijoreze de absenţa noastră. Discutarăm apoi despre railtroublers şi ogellallaşi. Eu îi sfătuii să-şi fortifice aşezarea care de fapt era un post înaintat, iar ei, însuşindu-şi ideea, hotărîră să ia grabnice măsuri în acest sens. Era limpede că pînă atunci colonia fusese cruţată numai datorită poziţiei ei excepţionale, în afara razei de acţiune a indienilor şi a bandiţilor. Ajungea însă ca un singur indian să o descopere, pentru ca traiul paşnic să ia sfîrşit. Cei paisprezece bărbaţi ai coloniei erau într-adevăr bine înarmaţi şi dispuneau de suficientă muniţie; în plus, femeile şi copiii mai măricei arătau mult curaj ca şi îndemînare în mînuirea armelor. Dar ce contează toate acestea în faţa unei hoarde dezlănţuite numărînd poate sute de inşi! Eu unul aş fi ridicat casele nu pe terenul acesta deschis, ci chiar pe marginea lacului, asigurîndu-mă astfel ca nu voi putea fi atacat decît dinspre uscat.

Drumul pe care urmau să se deplaseze bandiţii trecea în orice caz la mare depărtare de aici şi totuşi le recomandai coloniştilor să fie vigilenţi.

Era tîrziu noaptea cînd, după plecarea vecinilor, ne aşternurăm în sfîrşit somnului. Ne odihnirăm în paturile comode ale familiei Hillmann, puse ospitalier la dispoziţia noastră şi părăsirăm dimineaţa pe oamenii aceştia de omenie, nu înainte de a le promite o nouă vizită dacă am mai trece cumva prin apropiere...

Caii noştri îşi reveniseră după oboseala din ajun. Alergau acum de mai mare dragul. Locuitorii din colonia Helldorf-Settlement, denumită astfel după satul lor bavarez de unde erau de origine, fuseseră nu o dată la Echo-Cannon şi ca atare ne indicară drumul cel mai scurt. Avînd în vedere viteza cu care călăream, era de presupus că vom ajunge acolo cam spre seară...

După-amiază contururile munţilor se accentuară tot mai mult. Trecurăm printr-un labirint minunat de defileuri strîmte, întortocheate, pînă ce, către seară, de pe o înălţime povîrnită zărirăm în faţa noastră Echo-Cannon, cu linia ferată şi cu paşnica aşezare muncitorească pe care ne grăbeam să o salvăm de la pieire.

Capitolul XX

PE MUNTELE HANCOCK

Prin “canion” americanul înţelege o prăpastie abruptă printre stînci. Aceasta ne poate da o imagine succintă a locului unde ajunsesem. Trenurile circulau încă de mult prin Echo-Cannon, dar pe o linie provizorie. Terminarea şi definitivarea lucrărilor cerea multe eforturi şi numeroase braţe de muncă.

Coborînd pe o trecătoare îngustă, întîlnirăm jos pe cei dintîi lucrători ocupaţi să arunce în aer un bloc de stîncă. Oamenii ne priviră miraţi. Doi străini înarmaţi pînă-n dinţi şi un indian în fruntea lor – aceasta putea să însemne o primejdie. Părăsindu-şi uneltele, puseră repede mîna pe arme.

Le făcui semne liniştitoare şi ne apropiarăm tustrei în galop.

Good-day! îi salutai pînă a ne opri. Lăsaţi puştile! Sîntem prieteni.

— Dar cine anume? se auzi un glas.

— Sîntem vînători şi venim cu o misiune foarte importantă. Cine comandă aici, la Echo-Cannon?

— De fapt, inginerul colonel Rudge. Dar dumnealui lipseşte momentan. Apelaţi la master Ohlers, administratorul antreprizei.

— Şi colonelul Rudge unde se află?

— Urmăreşte banda de railtroublers care ne-a distrus o garnitură de tren.

— Ah, va să zică au plecat! Şi pe master Ohlers unde îl găsim?

— Mai încolo, în tabără, la coliba aceea mare.

Pornirăm, însoţiţi de privirile curioase ale lucrătorilor. După vreo cinci minute ajunserăm la tabără, de fapt cîteva clădiri din bîrne, plus două de cărămidă, lucrate de mîntuială şi înşirate una lîngă alta. Jur împrejur, un parapet din bolovani, înalt de cel mult cinci picioare şi destul de solid; în faţă o poartă din lemn masiv şi deschisă.

Cum nu vedeam nici o colibă, apelarăm la serviciile unui lucrător care ne îndreptă spre una din cele două clădiri de cărămidă. Oameni nu se prea zăreau, în afară de cîţiva inşi care descărcau un vagon.

Clădirea, neavînd decît o singură încăpere, era burduşită cu lăzi, butoaie şi saci – semn că slujea ca magazie de alimente. Cînd ne văzu intrînd, un omuleţ scund, slăbuţ se ridică de pe o ladă, întrebînd cu glas ascuţit:

— Ce doriţi dumneavoastră?

Dar observîndu-l pe Winnetou, se sperie rău de tot:

— Vai de mine, un indian!

— Nu vă temeţi, sir! îl liniştii eu. Căutam pe master Ohlers, administratorul.

— Eu sînt, răspunse omul, privind neîncrezător pe sub ochelarii lui mari cu ramă de oţel.

— De fapt, am fi vrut să discutăm cu colonelul Rudge, dar în absenţa lui îngăduiţi-ne să stăm de vorba cu dumneavoastră.

— Poftim! ne invită el aruncînd o privire nostalgică spre uşă.

— Colonelul a plecat în urmărirea unei bande de railtroublers?

— Da.

— Cîţi oameni a luat cu dînsul?

— Vă interesează?...

— Ei bine, atunci cîţi oameni au mai rămas aici?

— Trebuie s-o ştiţi şi pe-asta?...

Şi omuleţul se tot muta într-o parte cu cîte un pas.

— În fond, putem renunţa deocamdată la aceste informaţii, cedai eu. Spuneţi-mi însă cînd a plecat colonelul?

— Şi asta vă interesează? mi-o întoarse el încă şi mai înfricoşat.

— Domnule, să vă explic de ce...

Dar tăcui. Nu mai aveam cu cine vorbi. Mic şi neajutorat cum părea, master Ohlers ţîşnise pe lîngă noi şi o zbughise afară, trîntind uşa. Barele de fier zăngăniră, zăvorul masiv scrîşni. Auzirăm şi închizătoarea unui lacăt. Eram prizonieri.

Mă uitai la tovarăşii mei. Winnetou, atît de grav de obicei, rîdea ca pentru sine, dezvelindu-şi dinţii luminoşi. Fred grăsunul arăta de parc-ar fi înghiţit zahăr amestecat cu piatră acră. Iar eu, amuzat de această nostimă întîmplare, izbucnii într-un adevărat hohot de rîs.

— Va să zică închişi, dar nu cu regim celular! glumi Fred. Omuleţul ne ia drept nişte terchea-berchea.

Afară răsuna sunetul strident al unui ţignal. Mă apropiai de fereastra în formă de crenel şi zării lucrătorii alergînd şi încuind poarta. Numărai şaisprezece inşi. Se strînseră lîngă parapet, în jurul administratorului care le dădea, probabil, instrucţiuni. Apoi se risipiră repede pe la clădirile de lemn ca să-şi ia armele.

— Ne aşteaptă execuţia! rostii bine dispus. Ce ne facem?

— Fumăm cîte un trabuc, propuse Fred.

Vîrî mîna într-o cutie ce odihnea deschisă pe un balot, scoase o ţigară şi o aprinse. Luai şi eu una. Doar Winnetou nu se atinse de ţigări.

După puţin, uşa se întredeschise încet şi glasul piţigăiat al domnului Ohlers ne somă de afară.

— Nu cumva să trageţi, vagabonzilor, că vă împuşcăm pe loc!

Strecurîndu-se în fruntea oamenilor care se postaseră la intrare cu armele întinse, îşi ghemui mica făptură în dosul unui cogeamite butoi şi, astfel baricadat, ne ameninţa cu flinta-i lungă de vînat păsări.

— Cine sînteţi? strigă el sever, ştiindu-se apărat de ai săi şi de butoiul cu pricina.

— Ce prostie! rîse Fred Walker. Adineauri ne-aţi făcut vagabonzi, iar acuma ne întrebaţi cine sîntem. Ieşiţi de după butoi şi stăm de vorbă!

— Aha, credeţi că am căpiat?! Răspundeţi: cine sînteţi!

— Vînători de prerie.

Cum Fred Walker avea chef să conducă tratativele, eu mă ţineam tăcut deoparte.

Administratorul continuă interogatoriul.

— Cum vă cheamă?

— N-are nici o importanţă.

— Aşadar, refuzaţi să răspundeţi! Las' că vă dezleg eu limba! Ce căutaţi la Echo-Cannon?

— Vrem să vă punem în gardă.

— Să ne puneţi în gardă?! Şi împotriva cui, mă rog?

— Împotriva indienilor şi a bandiţilor care au distrus trenul şi acuma vor să vă atace pe dumneavoastră.

Pshaw! Ia lăsaţi-vă de bancuri! Faceţi parte din banda de railtroublers şi vreţi să ne duceţi de nas. Dar aţi dat de dracu'!

Şi, întorcîndu-se spre oamenii lui, ordonă:

— Pe ei! Legaţi-i!

— Ho, staţi un pic! îl opri Fred Walker băgînd mîna în buzunar.

Bănuind că vrea să scoată legitimaţia de detectiv, intervenii:

— Nu e nevoie, Fred. Lasă drăcia aia în buzunar! Să vedem cum o scot la capăt şaptesprezece feroviari cu trei westmen-i autentici. Care mişcă un deget, îi zbor creierii!

Făcui o mutra cît se poate de fioroasă, luai puşca la umăr şi, cu amîndouă pistoalele întinse, mă îndreptai spre ieşire. Winnetou şi Walker mă urmară.

Cît ai clipi, viteazul administrator dispăru din faţa ochilor noştri, pitulîndu-se şi mai adînc în spatele butoiului. Doar ţeava flintei, îndreptată spre tavan, mai indica locul unde la nevoie, master Ohlers putea fi găsit.

În ce-i priveşte pe feroviari, aceştia nu păreau să dispreţuiască exemplul şefului lor. Se dădură la o parte şi ne lăsară să trecem nestingheriţi.

Iată deci oamenii care urmau să ţină piept ogellallaşilor şi bandiţilor! Perspectiva nu era dintre cele mai roze.

Mă adresai acestora.

— De fapt, am putea să vă închidem la rîndul nostru, domnilor, dar n-o facem. Scoteţi-l pe bătăiosul master Ohlers la lumină ca să ne putem înţelege cu el. E absolut necesar, dacă nu vreţi ca siucşii să vă şteargă de pe faţa pămîntului!

După oarecari eforturi oamenii reuşiră să-l aducă pe administrator într-o poziţie normală. Le relatai toată povestea. Alb la faţă ca varul, master Ohlers după ce se lăsă moale pe un bloc de piatră – vorbi sughiţînd de frică:

— Acum vă cred, sir. Auzisem, într-adevăr, că la locul dezastrului doi călători ar fi coborît din tren, cică să împuşte o ciocîrlie. Prin urmare acesta e master Winnetou? Am onoarea să vă salut, sir! şi se înclină în faţa indianului. Iar dumnealui e master Walker, supranumit Walker cel-gras? Vă salut cu tot respectul, sir! Mi-ar face plăcere să aflu şi numele dumneavoastră! încheie el, adresîndu-mi-se mie.

Mă recomandai, bineînţeles cu numele meu de acasă, nu cu cel dobîndit în prerie.

— Toată stima, sir! mă salută el înclinîndu-se. Va să zică, după părerea dumneavoastră, domnul colonel a găsit mesajul şi se va întoarce degrabă?

— Aşa cred.

— Asta mi-ar conveni şi mie; vă asigur că mi-ar conveni.

Îl crezui pe cuvînt. El reluă:

— N-am la dispoziţie decît patruzeci de oameni din care majoritatea lucrează pe linie. Poate ar fi bine să evacuăm imediat Echo-Cannon şi să ne retragem la staţia următoare?

— Ce vă trece prin gînd, sir? Vă trageţi din neamul iepurilor? Cum v-ar judeca superiorii? V-ar scoate din slujbă numaidecît.

— Am să vă spun un adevăr, sir: mai scumpa mi-e viaţa decît slujba. Înţelegeţi?

— Înţeleg. Cîţi oameni au plecat cu colonelul?

— O sută în cap, cei mai destoinici.

— Asta se vede...

— Ştiţi cumva dumneavoastră numărul indienilor?

— Împreună cu bandiţii albi, sînt peste două sute.

— Aoleu! Ne curăţă! Nu vad altă scăpare decît să fugim.

Pshaw! Care e staţia cea mai populată?

— Promontory. Are vreo trei sute de lucrători.

— Atunci telegrafiaţi la Promontory să vă trimită de urgenţă o sută de oameni bine înarmaţi!

Master Ohlers rămase mai întîi cu gura căscată, apoi îşi frecă palmele fericit.

— Zău dacă m-am gîndit la una ca asta!

— Păi sigur, doar sînteţi un strateg nemaipomenit! Oamenii să vină cu merinde şi muniţii, dacă nu aveţi destule. Şi încă un lucru: totul să se petreacă în cel mai desăvîrşit secret, altminteri iscoadele pieilor-roşii vor bănui că le-am descoperit planul. Telegrafiaţi şi asta. Cîte mile sînt pînă la Promontory?

— Douăzeci şi una.

— Vor fi avînd acolo o locomotivă şi vagoane disponibile?

— Totdeauna.

— Bine. Dacă telegrafiaţi chiar acum, detaşamentul poate sosi mîine la prima oră. Pînă atunci, ne rămîne timp să mai fortificăm niţel tabăra. Mobilizaţi-i pe cei patruzeci de oameni ai dumneavoastră şi porunciţi să înalţe parapetul cu încă trei picioare. Mîine ne vor ajuta şi cei din Promontory. Trebuie să facem în aşa fel încît indienii să nu poată observa ce se petrece şi cîţi inşi se află dincoace de zid.

— Vor vedea de sus, de pe creastă, sir.

— N-or să vadă. Ies eu în întîmpinarea cercetaşilor şi vă anunţ de cum îi zăresc. Oamenii dumneavoastră se vor ascunde prin clădiri, iar indienii vor crede că nu sîntem decît foarte puţini la număr. Batem chiar azi nişte ţăruşi în pămînt, dincoace de zid, fixăm pe ei grinzi şi scînduri, ca să aibă pe ce să urce oamenii cînd vor fi să tragă. După părerea mea, colonelul va fi aici mîine la prînz. Împreună cu cei de la Promontory vom fi atunci peste două sute patruzeci de inşi contra două sute şi ceva. În plus, sîntem apăraţi de zid. Pieile-roşii, în schimb, n-au nici o acoperire. Pe de altă parte, nici nu se aşteaptă la o ripostă serioasă. Aproape de neconceput ca, încă de la prima salvă, să nu-i punem pe fuga tăindu-le orice poftă de atac.

— Şi pe urmă ne aruncăm asupra lor! jubilă omuleţul, pe care măsurile schiţate de mine îl făcuseră grozav de viteaz.

— Asta se va vedea. Deocamdată daţi-i zor! Aveţi trei lucruri de făcut: să ne asiguraţi mîncarea şi cazarea, să telegrafiaţi la Promontory şi să daţi dispoziţii pentru înălţarea parapetului.

— Se face, sir, se face imediat. Doar n-am să fug eu de teama roşilor! Vă pregătesc şi o cină să va lingeţi buzele. O să vedeţi, am fost pe vremuri bucătar.

Pe scurt, toate dispoziţiile mele fură puse în aplicare. Caii primiră nutreţ îndestulător, iar noi mîncarăm pe cinste. Master Ohlers părea, într-adevăr, mai dedat cu cratiţa decît cu flinta. Oamenii lucrară ca nişte titani la înălţarea zidului. Nu se odihniră toată noaptea. Cînd mă trezii dimineaţa din somn, rămăsei uimit de progresul făcut.

Prin şeful unui tren de noapte Ohlers repetase cererea adresată telegrafic staţiei Promontory. Dar inutil, căci depeşa lui fusese recepţionată la timp şi se luaseră măsurile de rigoare. Într-adevăr, încă înainte de prînz, sosi un transport cu o sută de oameni, cu arme, muniţii şi provizii de alimente.

Noii veniţi se puseră şi ei pe lucru: pînă la prînz, totul era gata. La sugestia mea, butoaiele disponibile fură umplute cu apă şi aduse lîngă parapet. Atîta omenire trebuia asigurată cu apă, nu glumă, ca să-şi poată stinge la nevoie setea; şi apoi nu era exclus să fim cîtva timp asediaţi, sau să izbucnească un incendiu.

Staţiile învecinate fuseseră puse la curent cu situaţia, dar trenurile circulau normal, spre a nu stîrni bănuieli.

După masa de prînz, Winnetou, Walker şi cu mine plecarăm din Cannon în cercetare. Luarăm sarcina asupra noastră pentru că preferam să ne bizuim pe propriile constatări. De altfel, nimeni dintre feroviari nu-şi oferise serviciile pentru această treabă periculoasă. Urma ca, de îndată ce unul din noi va fi adus ştirea că a descoperit iscoadele indienilor, la Cannon să se dea semnalul prin provocarea unei explozii.

Aceasta, pentru că trebuia să ne despărţim. Indienii aveau să apară dinspre nord. Asta era clar. Numai că, după spusele administratorului, trei drumuri veneau dintr-acolo. Eu preluai deci spre control partea de vest a preriei, Winnetou pe cea din mijloc, iar Walker pe cea de est, avînd să supravegheze drumul pe care venisem noi la Cannon.

Trecînd de nişte stînci, intrai în pădure şi, printr-o rîpă lăturalnică, mă îndreptai spre nord. După vreo trei sferturi de oră ajunsei într-un loc deosebit de prielnic scopurilor melc. Acolo, în pădure, se înălţa un stejar uriaş şi, lipit de el un brad zvelt. Mă căţărai pe cel din urmă şi apoi, cînd ajunsei în dreptul unei crengi mai puternice a stejarului, trecui pe acesta, continuînd să mă caţăr tot mai sus.

Peisajul se întindea atît de clar în faţa ochilor mei, încît vedeam de sus toate luminişurile şi toţi arborii în parte. Mă instalai foarte comod şi mă pusei pe pîndă.

Trecu astfel ceas după ceas fără să zăresc nimic. Dar trebuia să-mi continui veghea cu multă răbdare. În sfîrşit, zării la nord un cîrd de ciori înălţîndu-se din rămurişul copacilor. Ar fi putut să fie o simplă întîmplare. Dar păsările nu apucară, ca de obicei, o anume direcţie, ci se împrăştiară care încotro, rotindu-se cîtva timp neliniştite în văzduh şi reaşezîndu-se apoi cu băgare de seamă. Trebuie că se speriaseră de ceva.

După puţin, jocul se repetă. Apoi a treia şi a patra oară. Era limpede: venea cineva dinspre nord, se apropia prin pădure exact de locul meu de observaţie. Coborîi repede din copac şi, ştergînd orice semn în urma mea, mă furişai într-acolo.

Ajunsei astfel într-un huceag aparent de nepătruns: reuşii totuşi să mă strecor în el şi să mă întind cu burta la pămînt. Şi iată... unul, doi, trei, cinci, şase indieni trecură pe lîngă ascunzătoarea mea ca nişte strigoi. Se fereau să nu calce vreun vreasc, să nu facă zgomot.

Erau iscoade şi aveau feţele vopsite în culorile războiului.

Cum se depărtară de mine, cum ieşii şi eu din huceag. Fără îndoială că aveau să meargă prin porţiunea de pădure cea mai deasă; în acelaşi timp erau nevoiţi să examineze fiecare locşor înainte de a face un pas. Toate acestea însemnau întîrziere. Pe cînd eu puteam să apuc drumul drept şi să alerg pînă la Cannon fără a fi descoperit. Eram deci în mare avantaj. Făcui repede cale-ntoarsă şi nu dură mai mult de un sfert de ceas că mă şi lăsai în jos de pe povîrniş spre tabăra din Cannon.

Jos, omenirea era şi mai multă ca înainte. Sosiseră noi întăriri. Treceam tocmai linia ferată cînd, spre mirarea mea, îl văzui şi pe Winnetou coborînd spre tabără.

— Văd că fratele meu roşu s-a întors o dată cu mine, îl întîmpinai eu. A văzut ceva?

— Winnetou s-a întors, pentru că nu mai avea nici un rost să aştepte. Doar fratele Şarli a şi descoperit iscoadele!

— Ah! De unde ştie Winnetou că le-am descoperit?

— Stăteam sus, într-un copac şi privind prin lunetă l-am zărit departe, la apus, pe fratele meu Şarli. Stătea lîngă un arbore înalt. Eram sigur că mintea lui deşteaptă îl va sfătui să se caţere sus. Apoi, după o vreme, un cîrd de păsări s-au ridicat în văzduh, speriate. Atunci,  înţelegînd că fratele meu trebuia să fi observat iscoadele ogellallaşilor, m-am grăbit să mă întorc la tabăra noastră.

Iată, aşadar, un nou exemplu de perspicacitate din partea lui Winnetou.

Pînă a intra în tabără, ne ieşi înainte un bărbat pe care nu-l văzusem încă.

— Ei, v-aţi întors din cercetare, sir? întrebă el. Oamenii v-au văzut de departe şi m-au înştiinţat. Pe mine mă cunoaşteţi după nume: sînt colonelul Rudge. Permiteţi să vă mulţumesc!

— Pentru asta mai e timp, domnule colonel. Deocamdată, să dăm foc pulberii şi să-l avertizăm pe camaradul nostru Fred Walker. Porunciţi ca oamenii să intre toţi în adăposturi! În cel mult un sfert de ceas iscoadele ogellallaşilor vor şi scruta de sus tabăra.

Well, se face! Poftim, intraţi. Eu mă întorc imediat.

Trecură cîteva clipe şi răsună o detunătură, destul de tare pentru a putea fi auzită de Fred. Apoi lucrătorii se adăpostiră în clădiri. Doar cîţiva oameni rămaseră afară: ocupaţi în aparenţă cu treburi gospodăreşti.

Colonelul Rudge veni după noi în magazie.

— Ei, spuneţi mai întîi ce aţi constatat, sir! mi se adresă el.

— Se apropie şase iscoade ale ogellallaşilor.

Well! Vom avea grijă să-i păcălim. Ascultaţi-mă, sir, noi toţi vă sîntem profund recunoscători dumneavoastră şi camarazilor ce vă însoţesc. Mă întreb cum să vă mulţumim...

— Prin a nu mai vorbi de recunoştinţă, sir. Aţi găsit biletul?

— Desigur.

— Şi mi-aţi urmat sfatul?

— Păi da, am făcut imediat cale-ntoarsă. Altminteri n-am sta acum de vorbă aici. Se pare că am picat exact la timp. Cînd credeţi că vor apare ogellallaşii şi stimabilii bandiţi?

— Mîine noapte.

— Atunci avem răgazul să ne cunoaştem mai îndeaproape, sir, se bucură colonelul. Poftiţi-l şi pe camaradul indian. Îmi fac o plăcere din a vă considera invitaţii mei.

Ne conduse pe amîndoi la cealaltă clădire, de cărămidă, alcătuită din mai multe încăperi. Una din ele, destul de mare, îi slujea de locuinţă. Furăm poftiţi înăuntru. Acest colonel-inginer, bărbat solid şi hotărît, făcea impresia că nu se prea teme de indieni. Curînd reuşi să stabilească între noi relaţii de încredere reciprocă. De altfel şi Winnetou, despre care auzise încă de mult, i se făcu repede simpatic.

— Hai, domnilor, să frîngem deocamdată gîtul unei sticle, pînă vin pieile-roşii cu gîturile lor, glumi gazda. Simţiţi-vă ca la dumneavoastră acasă şi nu uitaţi ca vă sînt profund îndatorat. Cînd se întoarce domnul Walker, îl poftim, bineînţeles, să ne ţină tovărăşie.

Era sigur că iscoadele indienilor ne şi observau de sus, de pe stînci. De aceea ne comportam în aşa fel, încît să-i inducem în eroare în ce priveşte situaţia din tabără. Curînd se întoarse şi Fred. Nu descoperise nimic, dar auzise semnalul nostru.

Cum soarele mai lenevea pe cer, nici noi nu aveam ce face. Totuşi, timpul nu ni se părea prea lung. Rudge trecuse prin multe şi era un bun povestitor.

Dar cînd se lăsă seara şi cercetaşii ogellallaşilor căţăraţi pe stînci nu mai puteau vedea ce se petrece în tabără, dădurăm zor cu întăriturile, ca să le terminăm. Spre bucuria mea, colonelul Rudge se declară de acord cu toate măsurile preconizate de mine.

Astfel se scurse noaptea, ca şi ziua următoare. Apoi o seară de crai-nou îşi întinse pînzele tivite cu stele, luminînd destul de bine terenul de dincolo de zid.

Toţi oamenii noştri erau înarmaţi cu puşti şi cuţite. Mulţi aveau şi pistoale sau mici revolvere de buzunar. Ştiind că indienii nu atacă de obicei decît înainte de ivirea zorilor, lăsai la parapet numai străjile absolut necesare. Ceilalţi tolăniţi în iarbă, tăifăsuiau cu glas scăzut. Văzduhul părea încremenit: nici un freamăt, nici o pală de vînt. La miezul nopţii toată lumea puse mîna pe arme şi-şi luă în primire locurile dinainte stabilite. Eu şi Winnetou ne postarăm împreună cu alţii la poarta de intrare. Renunţasem la puşca obişnuită şi luasem cu mine carabina Henry, care putea să-mi fie de mai mult folos.

Ne rînduisem în număr egal pe toate cele patru laturi ale taberei – două sute şi zece bărbaţi. Restul de treizeci aveau să asigure paza cailor, pe care îi priponisem într-un loc mai izolat.

Timpul se tîra încet ca melcul. Poate că unii dintre noi îşi şi luaseră de grijă în ce priveşte atacul ogellallaşilor – cînd deodată se auzi o pietricică lovindu-se de şinele de fier. Apoi desluşii în văzduh acel freamăt abia perceptibil pe care orice neştiutor l-ar lua drept o boare lină de vînt... Veneau indienii. Se apropiau.

— Atenţie! îi şoptii vecinului meu.

Acesta transmise cuvîntul de ordine mai departe, astfel că în mai puţin de un minut toată lumea era pusă în gardă. Dincolo de zid, umbre fugare, fantomatice, lunecau prin noapte, care spre dreapta, care spre stînga, fără cel mai mic zgomot, indienii se desfăşurară jur împrejur împresurînd treptat întreaga tabără. Atacul era iminent.

Umbrele se apropiau încet, ameninţătoare. Nu le mai despărţeau de zid decît cincisprezece – doisprezece – zece – opt – şase paşi. Deodată izbucni în noapte un glas teribil de sonor:

Selkhi Ogellallah! Ntsagé sisi. Winnetou natan Apaches! Shne ko – Piară ogellallaşii! Aici e Winnetou, căpetenia apaşilor! Foc!

Şi descărcîndu-şi puşca bătută cu ţinte de argint, Winnetou lumină ca un fulger întreaga tabără. Şi peste două sute de puşti detunară la rîndul lor. Numai eu nu trăsesem. Aşteptam să văd efectul salvei, abătută asupra duşmanilor ca într-un blestem neiertător. Cîteva clipe neînchipuit de lungi domni cea mai adîncă tăcere. Apoi se dezlănţui acel urlet îngrozitor care-ţi macină parcă nervii şi oasele. La început salva noastră îi făcu pe asediatori să încremenească. Acum însă urletul lor bîntuia întregul Cannon, ca rostogolit din gîtlejul a o mie de ciraci.

— Încă o salvă, foc! comandă de astă data colonelul sfîşiind cu vocea lui văzduhul saturat de strigăte.

Ordinul fu executat. Rudge lansă alt ordin.

— Pe ei, băieţi! Cu paturile puştilor!

Într-o clipă oamenii escaladară zidul împrejmuitor. Chiar dacă unii aşteptaseră poate bătălia cu oarecare teamă, acum se năpusteau cu toţii la luptă ca nişte lei. Nici un indian nu apucă să urce pe parapet.

Eu rămăsesem la postul meu. Afară se desfăşura o luptă aprigă nimicitoare. Mult nu putea să dureze, căci rîndurile agresorilor se răreau vertiginos. Cei ramaşi în viaţă nu aveau altă soluţie decît să dea bir cu fugiţii. Vedeam făpturile lor întunecate furişîndu-se, alergînd care încotro. Şi deodată, ei, da, un alb! Şi încă unul! Jefuitorii de trenuri, venind din cealaltă parte, fugeau desperaţi prin dreptul meu. Acum abia îmi dusei carabina la ochi. Să poţi trage douăzeci şi cinci de gloanţe fără a mai încărca între timp arma! Înţelegeţi, desigur, ce atu aveam de partea mea. Trăsei opt focuri la rînd, după care trebuii să mă opresc, din lipsă de ţintă. În cine să mai trag? Cei scăpaţi neatinşi fugiseră; restul zăceau inerţi la pămînt sau se tîrau anevoie ca să iasă în afara cîmpului de luptă. Zadarnică trudă! Erau împresuraţi cu toţii. Iar cine nu se preda nu făcea decît să-şi grăbească sfîrşitul.

După puţin, cîteva focuri se aprinseră afară, dincolo de zid şi ochii putură măsura cumplita recoltă pe care moartea o secerase într-un interval atît de scurt. Priveliştea mă răscoli. Nu voiam să mai vad nimic, absolut nimic. O luai din loc şi intrai în locuinţa colonelului. Dar numai după cîteva secunde mă pomenii cu Winnetou. Îl întîmpinai mirat:

— Cum, fratele meu roşu a părăsit cîmpul de bătălie? Unde sînt scalpurile duşmanilor săi?

— Winnetou a hotărît să nu mai scalpeze pe nimeni! răspunse el. De atunci, de cînd cu cîntecul acela pe munte... îi va ucide pe duşmani, dar n-o si le mai tragă pielea de pe cap. Howgh!

— Pe cîţi a doborît căpetenia apaşilor?

Winnetou nu i-a numărat. La ce bun să-i numere, cînd fratele lui alb nici măcar n-a căutat să ucidă pe careva?

— De unde ştii?

— Oare n-a tăcut arma fratelui meu Şarli pînă în clipa cînd bandiţii albi au trecut prin dreptul lui? Şi de ce a ochit numai la picioare? Pe aceştia i-am numărat. Sînt opt cu toţii. N-au putut fugi. Au fost prinşi şi zac afară.

Cifra era exactă. Aşadar, nimerisem exact şi-mi atinsesem scopul: imobilizasem pe cîţiva dintre bandiţi. Poate că şi Haller era printre ei. De ceilalţi îmi păsa mai puţin.

Nu dură mult pînă se ivi şi Fred grăsanul.

— Charlie, Winnetou, veniţi afară! Am pus mîna pe ticălos! Ne strigă el.

— Pe cine?

— Pe Haller.

— Ah! Cine l-a prins?

— Nimeni. E rănit, nu mai poate umbla. Minunat, nu-i aşa? Au fost împuşcaţi opt railtroublers şi toţi în acelaşi loc, în coapsă! Se vînzolesc pe jos de durere.

— Într-adevăr interesant.

— Dintre indieni nu s-a predat nici unul. Numai albii ăştia opt se roagă de iertare.

— E totuşi vreunul lovit mai grav?

— Nu ştiu. N-am avut timp să le văd rănile. Dar ce mai staţi? Haideţi afară! Din toată afacerea n-au scăpat teferi decît cel mult optzeci de indivizi.

Era îngrozitor! Dar nu-şi meritaseră oare soarta? Desigur că multă vreme cei care au reuşit să scape din acest dezastru aveau să pomenească păţania de azi. Se petreceau nişte scene pe care pana refuză să le descrie.

Cînd, dimineaţa, la lumină, văzui mulţimea de cadavre stivuite din loc în loc, un fior rece mă cuprinse şi-mi întorsei repede capul. Fără să vreau îmi adusei aminte de afirmaţia unui contemporan că omul este uneori cea mai cumplită fiară.

Abia după-amiază sosi cu trenul un medic, care-i consultă pe răniţi. Dintre aceştia, Haller nu mai putea fi salvat. Rana lui era mortală. Dar nici acum, deşi aflase că va muri, Haller nu dădea nici cel mai mic semn de remuşcare. Fred grăsunul, care stătuse tot timpul lîngă el, veni fuga la mine, agitat, speriat.

— Hei, Charlie! Trebuie să plecăm!

— Încotro?

— La Helldorf-Settlement.

— De ce? Îl întrebai cuprins de nelinişte.

— Ogellallaşii au de gînd să atace colonia.

— Dumnezeule! De unde ştii?

— De la Haller. Şedeam lîngă el şi vorbeam cu colonelul despre seara petrecută de noi la Helldorf-Settlement. Deodată Haller izbucneşte în rîs şi ce crezi că-mi spune? Cică n-o să mai apucăm acolo asemenea seri! Îl iau din scurt şi aflu că aşezarea va fi distrusă de ogellallaşi.

— Nemaipomenit! Fugi de-l anunţă pe Winnetou şi porunceşte să ni se aducă imediat caii. Între timp, vreau să stau şi eu de vorbă cu Haller.

Nu-l mai văzusem pe omul acesta din ziua cînd spionasem tabăra ogellallaşilor. În încăperea unde zăcea rănit de moarte, îl găsii şi pe colonelul Rudge. Prizonierul, întins pe o pătură plină de sînge, stors de vlagă şi livid, mă fixă cu nişte ochi crînceni.

— Cum te cheamă: Rollins sau Haller? îl întrebai.

— Ce te priveşte pe dumneata?! răspunse el răstit.

— Mă priveşte mai mult decît îţi închipui.

Era de prevăzut că nu-mi va răspunde direct la nici o întrebare. De aceea mă gîndisem să ating altă strună.

— Nu ştiu nimic! Cară-te! îmi strigă el.

— Nimeni nu e mai în drept ca mine să-ţi ceară un răspuns, stăruii eu apăsat. Doar eu, cu puşca mea, te-am rănit de moarte!

Haller făcu ochii mari. Sîngele, cît mai era în el, îi năvăli în cap, accentuînd şi mai mult cicatricea de pe frunte.

— Cîine, vorbeşti adevărat? scrîşni el.

— Da.

Atunci banditul se porni pe blesteme şi înjurături ce nu pot fi redate. Eu însă rămăsei calm în aparenţă.

— N-am vrut decît să te rănesc. Aflînd azi că nu ai nici o scăpare, am trăit sincere remuşcări. Acuma, însă, m-am liniştit, pentru că îţi văd ticăloşia. Împuşcîndu-te, n-am făcut decît să aduc un serviciu semenilor mei. N-o să mai faceţi nici un rău nimănui, nici dumneata, nici ogellallaşii dumitale!

— Asta s-o crezi tu! rînji el, dezvelindu-şi dinţii ca de fiară. Ia încearcă şi te mai du la Helldorf-Settlement!

Pshaw! Colonia e bine apărată.

— Ce? Nu va rămîne piatră peste piatră acolo! Am cercetat personal locul şi m-am înţeles cu indienii ca, după ce vom ataca Echo-Cannon, să trecem pe la Helldorf-Settlement. Ne-aţi dat voi peste cap aici, dar dincolo, nici o grijă! Coloniştii vor plăti cu vîrf şi îndesat victoria voastră!

— Bine, asta-i tot ce voiam să ştiu! Dumneata, Haller, ai căpăţîna tare, dar eşti prost de dai în gropi. Vom pleca numaidecît la Helldorf-Settlement ca să salvăm ce mai poate fi salvat. Dacă ogellallaşii dumitale îi vor răpi cumva pe colonişti, află că-i vom scoate pe aceştia din captivitate. Şi asta mulţumită faptului că mi-ai trădat acum planul vostru.

— O să scoateţi pe naiba! striga Haller mînios.

Atunci unul din răniţii care zăceau în aceeaşi încăpere, un fîrtat din banda lui, îşi înălţă capul şi rosti:

— Poţi să-l crezi, Rollins! Ăsta nu vorbeşte în vînt. Eu îl cunosc: e Old Shatterhand!

— Old Shatterhand! exclama Haller. Mii de trăsnete! De-aia am auzit opt focuri în serie!... înghiţi-l-ar iadul şi...

Îi întorsei spatele şi ieşii. Nu aveam chef să-i ascult blestemele spurcate. Colonelul Rudge veni după mine şi mă întrebă surprins:

— Sînteţi, într-adevăr, Old Shatterhand, sir?

— Ei da, eu sînt. Haller m-a întîlnit cîndva la o vînătoare. Şi acum, colonele, aştept să-mi daţi cîţiva oameni. E absolut necesar să mă reped la Helldorf-Settlement.

— Asta, dragă domnule, nu se poate. Aş merge bucuros cu dumneavoastră împreună cu întreg detaşamentul, înţelegeţi însă că, fiind în serviciul căilor ferate, am anumite obligaţii.

— Atunci să-i lăsăm pe bieţii colonişti în voia agresorilor? Oamenii vor fi decimaţi. Cum veţi răspunde în faţa propriei conştiinţe?

— Vă rog, sir, n-am dreptul să plec de-aici decît în interes de serviciu. Şi nici nu am latitudinea să vă pun la dispoziţie oamenii mei. Dar într-un fel, pot să vă ajut: poftim, vorbiţi dumneavoastră cu ei! Cine, vrea să renunţe la lucru şi să vă urmeze, n-are decît. Eu n-am să-l opresc. Ba îi voi repartiza şi un cal, arme, muniţii şi ceva de-ale gurii, cu condiţia ca armele şi caii să-mi fie înapoiaţi mai tîrziu.

— Bun, vă mulţumesc, sir! Cred că faceţi într-adevăr maximum posibil, dar să nu-mi luaţi în nume de rău dacă mă abţin de la complimente. Sînt tare grăbit. Cînd ne întoarcem, voi căuta să recuperez această lipsă.

Două ore mai tîrziu mărşăluiam cu Winnetou şi cu Fred Walker în fruntea unei coloane de patruzeci de călăreţi bine înarmaţi, întorcîndu-ne pe acelaşi drum pe care venisem atît de repede de la Helldorf-Settlement la Echo-Cannon.

Winnetou tăcea mereu, dar jarul din ochii lui spunea mai mult decît vorbele. Dacă această tînără colonie a fost într-adevăr distrusă, atunci va fi vai şi amar de făptaşi!

Nu ne îngăduirăm nici un popas, nici măcar noaptea. Drumul îl cunoşteam. Nu cred că în tot timpul deplasării să fi schimbat între noi barem o sută de cuvinte.

Era pe la amiaza zilei următoare cînd caii năduşiţi ne aduseră la marginea vîlcelei în care ştiam că e situată colonia Helldorf-Settlement. Şi iată, se dovedea că Haller nu minţise, iar ajutorul nostru venea, din păcate, prea tîrziu. Toate casele nu mai erau decît mormane de dărîmături fumegînde.

— Iuf! exclamă Winnetou. Am să-i sfîşii pe lupii de ogellallaşi!

Sus, pe colină, capela fusese şi ea incendiată, iar crucifixul zvîrlit undeva, în vale.

Ne apropiarăm în galop de ruine. Acolo dădui dispoziţii feroviarilor să se oprească pentru ca nu cumva să şteargă urmele lăsate de ogellallaşi. În ciuda căutărilor, nu reuşii să descopăr nicăieri vreo rămăşiţă de trup omenesc. Răscolirăm şi cenuşa încă destul de caldă, fără să găsim nimic. Faptul acesta ne consolă deocamdată.

Winnetou, care urcase între timp pe colină, coborî din nou, aducînd cu sine micul clopot al capelei.

— Căpetenia apaşilor a găsit glasul de sus, ne anunţă el. Am să-l îngrop aici pînă mă întorc biruitor.

Apoi Walker şi cu mine făcurăm în mare grabă înconjurul lacului, cercetînd dacă nu cumva coloniştii fuseseră înecaţi. Rezultatul se dovedi negativ. Un studiu atent al terenului ne conduse la concluzia că atacul se produsese în cursul nopţii şi se încheiase, de fapt, fără nici o luptă. Năvălitorii, împreună cu prada şi captivii lor, se îndreptaseră spre graniţa dintre Idaho şi Wyoming.

— Oameni buni, mă adresai întregului nostru grup. Orice clipă e de mare preţ. Nu avem timp de odihnă. Trebuie să pornim pe urmele ogellallaşilor cît mai e lumină. Abia seara ne vom permite un popas. Haidem!

Cu aceste cuvinte sării în şa. Ceilalţi la fel. Winnetou călărea în frunte şi nu-şi lua o clipă ochii de la urmele ogellallaşilor. Ar fi preferat mai degrabă moartea decît să se abată de la hotărîrea lui. Şi noi ceilalţi eram stăpîniţi de o îndîrjire extraordinară. Eram doar patruzeci de inşi contra optzeci, dar în mînia noastră nu mai încăpeau asemenea socoteli.

În cele trei ore pînă la lăsarea serii străbăturăm un drum serios. Caii se comportau cît se poate de bine. În sfîrşit, o dată cu primele umbre ale nopţii, ne îngăduirăm un popas.

Dimineaţa constatarăm că ogellallaşii nu mai aveau decît un avans de trei sferturi de zi, deşi goniseră fără răgaz, renunţînd la odihnă şi somn. Motivul acestei grabe era uşor de ghicit. În noaptea bătăliei de la Echo-Cannon, Winnetou îşi anunţase cu glas tare prezenţa. Ogellallaşii îşi închipuiau deci că acuma sînt urmăriţi şi ca atare zoreau să se pună la adăpost.

Caii noştri, care făcuseră aproape imposibilul, trebuiau acum menajaţi de prea mari eforturi, căci totul depindea la urma urmei de rezistenţa lor. Iată de ce în primele două zile aproape că nu scurtarăm defel distanţa dintre noi şi ogellallaşi.

— Ne-o cam ia timpul înainte, rosti la un moment dat Fred Walker. Vom ajunge prea tîrziu.

— Ba deloc, îl liniştii eu. Prizonierii urmează a fi torturaţi; ori, aceasta se face abia după ce ogellallaşii vor fi ajuns la corturile lor.

— Şi unde-or fi corturile?

— Acuma sînt la Quacking-asp-Ridge, interveni în discuţie Winnetou, dar noi o să-i ajungem pe mişei mult mai încoace.

În cea de-a treia zi ne izbirăm de un obstacol cît se poate de serios; urmele se despărţeau în două, îndreptîndu-se unele spre nord şi altele spre vest. Mai importantă ni se păru prima direcţie.

— Vor să ne întîrzie! observă Walker.

— Oamenii albi binevoiască a se opri aici, ne pofti Winnetou. Urmele nu trebuiesc atinse de nimeni.

Şi spunînd acestea, îmi făcu un semn pe care îl pricepui imediat: eu să controlez urma care duce înainte, iar el o va cerceta pe cealaltă care apuca spre stînga. Pornirăm deci călări, fiecare în direcţia lui. Coloana se opri pe loc să ne aştepte.

Să tot fi mers aşa vreun sfert de ceas. Numărul cailor care trecuseră pe acolo era greu de stabilit, întrucît fuseseră dispuşi în şir indian. Dar judecînd după adîncimea şi forma urmelor, s-ar fi zis că nu erau mai mult de douăzeci. Pe cînd examinam aceste urme, zării la un moment dat în nisip cîteva pete mici, rotunde, negricioase şi pe ambele părţi nişte dîre subţiri. Mai încolo fîşia de teren arăta ca şi cînd ar fi fost anume nivelată. Mă întorsei repede la ai noştri. Winnetou mă şi aştepta.

— Ce-a văzut fratele meu? îl întrebai.

— Urme de călăreţi şi atît.

— Hai după mine! poruncii eu şi o luai înapoi spre locul cu pricina.

— Iuf! făcu apaşul, surprins de hotărîrea din glasul meu şi presimţind că am găsit o dovadă certă a trecerii prizonierilor.

Ajunşi la faţa locului, mă adresai lui Fred:

— Master Walker, dumneata, ca westman încercat, studiază te rog urmele astea şi spune-mi ce vor fi însemnînd.

— Care urme? se foi el.

— Uite-le aici!

— Ah! Ce să fie? S-a plimbat niţeluş vîntul pe nisip, a dat cu mătura.

— Curios! Parcă odată se plimbă vîntul pe nisip, cum zici dumneata?! Eu însă pun rămăşag pe orice că Winnetou va ajunge la alta concluzie, adică la ceea ce cred eu. Îl rog pe fratele roşu să cerceteze!

Apaşul coborî de pe cal, se aplecă şi, privind cu atenţie semnele, stabili:

— Fratele meu Şarli a dat de drumul cel bun: pe aici au fost căraţi prizonierii.

— Şi care-i dovada? întrebă Fred neîncrezător şi în acelaşi timp contrariat de propria sa lipsă de orientare.

— Fratele meu să se uite bine, îl pofti Winnetou. Iată aici nişte stropi de sînge! Pe dreapta şi pe stînga sînt urmele unor mîini de copil, iar la mijloc şi mai în afară e pieptul...

— Prin urmare, căzînd de pe cal, copilul s-a lovit în nas şi i-a dat sîngele, explicai eu.

— Aha! exclamă Walker, luminîndu-se în sfîrşit.

— Ei, asta n-a fost greu de rezolvat. Sînt convins că vom întîlni mai încolo alte ciudăţenii, mult mai complicate. Hai!

Şi într-adevăr, după numai zece minute, ajunserăm pe un teren pietros unde urmele nu se mai vedeau deloc.

Eşalonul se opri mai în spate, ca să nu încurce cercetările şi peste puţin Winnetou îmi arătă triumfător un fir de lînă gros, galben.

— Ce spui de asta? mă adresai iarăşi lui Fred.

— E de la o pătură.

— Exact!  Uite capetele firului: sînt tăiate. Va să zică, au tăiat fîşii ca să facă învelitori pentru copitele cailor. Ia să vedem, să căscăm bine ochii!

Ne puserăm din nou pe căutate. Şi iată, la vreo treizeci de paşi, descoperirăm în iarba ce răsărea pe alocuri din pămîntul arid urma ştearsă prea în grabă a unor mocasini. Poziţia tălpii ne indica direcţia de deplasare.

Mergînd pe acest drum, găsirăm curînd şi alte cîteva puncte de reper care arătau toate că, de-aci încolo, ogellallaşii îşi încetiniseră neobişnuit de mult ritmul de deplasare. Abia după o bună distanţă urmele deveniră iarăşi mai vizibile. Indienii scoseseră cîrpele de pe copitele cailor şi îşi continuaseră drumul pe jos, lîngă patrupezii lor.

Lucrul mi se păru ciudat şi-mi dădu de gîndit. Winnetou, strunindu-şi calul, privi îndelung peisajul dinaintea lui ca şi cînd ar fi vrut să-şi amintească de ceva.

— Iuf! exclamă el într-un tîrziu. Acolo e peştera muntelui căruia albii îi spun Hancock!

— Şi ce-i cu peştera asta?

— Winnetou s-a lămurit pe deplin. În această peşteră siucşii ogellallaşi se închină şi-i jertfesc pe prizonieri Marelui Spirit. Va să zică, o mare parte din ogellallaşi au luat-o spre stînga, ca să adune cetele risipite ale tribului lor; ceilalţi, mai puţini, îi duc pe prizonieri la peşteră. I-au legat pe spinarea cailor, iar dînşii merg pe jos.

— Cînd am putea să ajungem la muntele acela?

— Cam spre scară.

— Nu se poate! După cîte îmi amintesc, Hancock se află între Snake-River şi Yellowstone-River.

— Fratele meu nu ştie că sînt doi munţi cu acelaşi nume?

— Aha! Şi Winnetou îl cunoaşte pe ăsta de aici?

— Da.

— Şi peştera?

— Asta e peştera în care Winnetou a făcut legămînt cu tatăl lui Ko-it-se, pe care acesta însă l-a călcat. Fraţii albi să lase în pace urmele şi să vină după mine!

Hotărît, sigur de sine, Winnetou dădu pinteni calului şi porni în galop, urmat de întreg eşalonul. Trecurăm în goană peste văiugi, peste ponoare şi coclauri pînă ce, la un moment dat, munţii se deschiseră larg, oferindu-ne priveliştea unui şes dăruit cu ierburi îmbelşugate şi întins pînă spre brîul de culmi pierdut la orizont.

— Aici e J-akom akono, cum îi spun tehuaşii, adică „Preria sîngelui", ne lămuri Winnetou fără a-şi încetini galopul.

Aşadar, aceasta era „Preria sîngelui", despre care auzisem atîtea grozăvii! Aici triburile Dakota reunite îşi aduceau prizonierii, le dădeau drumul şi se veseleau apoi hăituindu-i pînă la moarte. Aici pieriseră cu miile osîndiţii la stîlpul torturii, arşi, spintecaţi, sfîşiaţi, îngropaţi de vii. Nimeni, nici un indian din alt trib, nici un alb nu cuteza să se aventureze în acest ţinut blestemat. Şi iată că noi înaintam, sfidînd primejdia, ca într-o plăcută şi paşnică plimbare. Călăuză într-un astfel de loc nu putea să ne fie decît un Winnetou!

Caii începuseră să dea semne de oboseală. Înaintea ochilor noştri apăru un munte izolat, născut parcă din îngemănarea mai multor coloşi de pămînt. Ajunşi la poalele, lui, lăsarăm caii să se odihnească lîngă desiş.

— Acesta e muntele Hancock, ne informă Winnetou.

— Şi unde-i peştera?

— E dincolo, pe partea cealaltă a muntelui. Pînă într-o oră fratele meu o va vedea. Haide, dar fără armă!

— Să merg numai eu?

— Da. Sîntem aici pe un tărîm al morţii. Numai bărbatul bine călit îl poate înfrunta. Ceilalţi să se ascundă prin desiş şi să ne aştepte.

Muntele din faţa noastră era de origine vulcanică, avînd o lăţime de circa trei sferturi de oră de mers. Îmi lepădai puşca şi carabina şi mă luai după Winnetou care şi începuse urcuşul pe latura dinspre vest a muntelui. Drumul era greu, şerpuia întruna, iar Winnetou mergea cu o prudenţă excepţională. Un ceas încheiat ne trebui pînă să ajungem astfel sus, pe creştetul muntelui Hancock.

— Fratele meu să nu facă zgomot şi să stea cu ochii treji, îmi şopti apaşul, culcîndu-se pe burtă şi tîrîndu-se printre tufe.

Eu îl urmai, însă tresării deodată speriat: abia îmi vîrîsem capul prin crengăriş, că văzui căscîndu-se sub mine o prăpastie ca o pîlnie uriaşă, de fapt gura unui crater stins. Mă aflam chiar pe marginea ei. Înconjurată sus de tufe răzleţe, prăpastia număra pînă jos cel puţin o sută cincizeci de picioare. Şi acolo jos, pe fundul neted şi rotund, cu un diametru de vreo patruzeci de picioare, zăceau bieţii oameni din Helldorf-Settlement, victimele căutate de noi. Zăceau legaţi de mîini şi de picioare. Îmi stăpînii emoţia şi mă apucai să-i număr. Erau toţi, supravegheaţi de un puternic grup de indieni.

Cercetai centimetru cu centimetru gura craterului, ca să văd pe unde s-ar putea coborî. Coborîşul nu era imposibil, cu condiţia să ai curaj, să dispui de o frînghie solidă şi să găseşti un mijloc de a sustrage atenţia străjilor. Pe alocuri ieşeau la iveala nişte colţi masivi de care puteai să te sprijini şi să te odihneşti.

— Aceasta-i peştera? îl întrebai pe Winnetou după ce ne retraserăm niţel de la marginea craterului.

— Asta e.

— Şi pe unde se intră?

— Dinspre răsărit. Dar nimeni nu poate intra pe acolo cu forţa.

— Atunci să coborîm pe-aici. Avem lasso-uri. Prietenii de la calea ferată au şi ei destule frînghii.

Winnetou aprobă în tăcere şi luarăm drumul înapoi spre oamenii noştri. Eu, unul, nu înţelegeam de loc de ce indienii nu păzeau şi partea dinspre vest a muntelui. Atunci ar fi fost imposibil să te apropii neobservat.

Cînd ajunserăm iarăşi jos, ziua se apleca spre amurg. Începurăm deci imediat preparativele. Strînserăm toate frînghiile de rezervă şi le legarăm cap la cap, iar Winnetou alese pentru operaţie douăzeci de oameni din cei mai sprinteni, restul urmînd să rămînă de pază la cai. Doi dintre aceştia primiră însă şi o altă misiune: cam la trei sferturi de oră după plecarea noastră, trebuiau să încalece, să ocolească muntele spre est, să se depărteze apoi cît mai mult posibil şi să aprindă cîteva focuri, avînd grijă să nu incendieze cumva preria. Apoi trebuiau să se întoarcă repede la ai lor. Urmăream să distragem astfel atenţia străjerilor şi să le-o îndreptăm spre focurile din prerie.

Spre apus orizontul se coloră treptat în nuanţe din ce în ce mai stacojii, după care soarele se topi încet în cenuşiul serii. Winnetou se depărtase de noi. În ultimul timp mi se părea cu totul schimbat. Privirea lui sigură şi fermă plutea ca într-un foc straniu, neliniştit, iar pe fruntea lui întotdeauna netedă apăruseră cutele unei tainice îngrijorări sau poate ale unor gînduri deosebit de grave, care îi tulburau parcă admirabilul său echilibru lăuntric. Îl vedeam umbrit, apăsat şi mă credeam nu numai dator, dar şi în drept să-l determin la o mărturisire. De aceea mă dusei să-l caut.

Şedea la marginea pădurii, rezemat de un arbore, uitîndu-se ţintă spre apus, unde norii poleiţi de ultimele raze ale soarelui plăzmuiau fantastice figuri de peisaje. Deşi mă apropiai pe nesimţite şi în pofida gîndurilor ce-l absorbeau, Winnetou nu numai că-mi auzi, dar îmi şi recunoscu paşii. Fără să-şi întoarcă ochii spre mine, rosti:

— Fratele Şarli a venit să-şi vadă prietenul. Bine a făcut, căci în curînd nu-l va mai vedea.

— Nu cumva sufletul lui Winnetou e apăsat de umbre? Să le gonească! Vorbii eu aşezîndu-i mîna pe umăr.

Atunci apaşul ridică braţul şi arătă spre apus.

— Acolo ardea pînă acum flacăra vieţii. Şi iată că s-a stins, s-a făcut întuneric. Du-te tu pînă acolo şi încearcă să alungi umbrele! Vei putea?

— Nu. Dar lumina se va întoarce mîine şi va începe o nouă zi.

— Pentru muntele Hancock va începe într-adevăr o nouă zi, dar nu şi pentru mine. Soarele meu se va stinge cum s-a stins şi soarele zilei, numai că al meu n-o să mai răsară nicicînd. Mîine, zorii îmi vor surîde în altă lume.

— Astea sînt gînduri negre cărora fratele meu Winnetou nu trebuie să le dea crezare! Într-adevăr, deseară vom avea de înfruntat primejdii mari; dar de cîte ori n-am biruit noi moartea, de cîte ori, hotărîţi şi neabătuţi, n-am silit-o să-şi retragă braţul sterp întins spre inimile noastre! Alungă tristeţea care te-a cuprins! Nu e decît urmarea oboselii din ultimele zile.

— Nu, Winnetou nu se lasă doborît de oboseală; oricît de mare ar fi, ea nu-i poate răpi pacea sufletului. Fratele meu Şarli ştie cît de însetat am fost întotdeauna după apa cunoaşterii şi a ştiinţei. Mi-ai dat să beau din ea şi am băut cu lăcomie şi am învăţat mai multe decît oricare din fraţii mei roşii. Dar am rămas totuşi indian. Oamenii albi seamănă cu animalele domestice care şi-au pierdut treptat tăria simţurilor, pe cînd indianul e ca sălbăticiunea care simte totul şi al cărei suflet aude orice zvon. Ea ştie cînd îi vine sfîrşitul. Nu că-l bănuieşte doar, ci îl şi simte aievea şi se ascunde hăt în desişul pădurii, ca să moară în linişte şi singurătate. Vezi tu, Şarli, acest simţămînt, care nu minte niciodată, îl încearcă acum pe Winnetou.

Îl strînsei îndelung la pieptul meu şi vorbii:

— Totuşi fratele meu se înşală. N-ai mai simţit niciodată la fel?

— Nu, niciodată.

— Aşadar e prima oară?

— Da.

— Atunci de unde ştii ce înseamnă şi că-ţi prevesteşte sfîrşitul?

— E foarte limpede, prea limpede! Winnetou va muri împuşcat, căci numai glonţul îl poate răpune. De cuţit sau tomahawk se apără el uşor... Fratele meu Şarli să-mi dea crezare: chiar azi mă voi duce în veşnicile... da, da...

Tăcu. „în veşnicele plaiuri ale vînătoarei" voia să spună... Dar nu-şi duse vorba pînă la capăt... Abia după un răstimp adăugă:

— Merg acolo unde... odată şi odată mă va urma şi fratele meu Old Shatterhand. Atunci ne vom revedea şi nu va mai fi nici o deosebire între oamenii albi şi cei roşii...

Mă strînse la piept şi tăcu din nou. Eram adînc mişcat. Un glas lăuntric îmi spunea că instinctul lui fără greş nu-l înşală nici de data asta. Încercai totuşi să-i alung gîndurile atît de sumbre şi de aceea i-am spus:

— Winnetou s-a crezut mai tare şi mai rezistent decît este aievea. Nu zic, Winnetou e într-adevăr cel mai neînfricat războinic al seminţiei sale, dar la urma urmelor nu e nici el mai mult decît un om. Şi dacă niciodată nu l-am văzut obosit, iată că astăzi dă totuşi semne de oboseală. Zilele şi nopţile din urmă au fost peste măsură de grele. De aici şi neîncrederea în sine şi gîndul amar. Ca să le alungi nu e nevoie decît de odihnă. Sa rămînă deci fratele meu aici şi să se culce pe lîngă oamenii care ne vor aştepta la poalele muntelui.

Îi înşirai toate acestea cu multă căldură şi convingere. Dar Winnetou clătină uşor din cap.

— Cred că fratele Şarli glumeşte.

— Ba nu. Am văzut adineauri cum arată peştera şi am măsurat-o bine din ochi. Mă prind deci să conduc de unul singur atacul.

— Adică să nu fiu şi eu de faţă? întrebă el, în timp ce o flacără ciudată îi învălui ochii.

— Doar ai făcut destul. Ai dreptul să te odihneşti.

— Şi tu? Eu cred că ai făcut mai mult decît mine şi decît toţi laolaltă. Nu, nu rămîn!

— Nici dacă te rog în numele prieteniei noastre?

— Nici atunci! Vrei să se spună că Winnetou, căpetenia apaşilor, s-a speriat în faţa morţii?

— Nimeni n-ar îndrăzni să spună aşa ceva.

— Chiar dac-ar tăcea toată lumea şi nimeni nu m-ar lua drept fricos, încă s-ar găsi un om a cărui mustrare mi-ar urca sîngele în obraz!

— Cine să te mustre?

— Winnetou! El însuşi! Pe cînd fratele Şarli s-ar lua la trîntă cu moartea, Winnetou şi-ar spune mereu că, trecînd de partea laşilor, nu mai are dreptul să se cheme războinic, nicidecum căpetenia unui neam viteaz. Nu, nu! Nu-mi cere să rămîn! Adică să crezi chiar tu pînă la urmă că am ajuns să mă port ca un coiot, iar mie să-mi fie scîrbă de mine? Mai bine de o mie de ori moartea!

Acest ultim argument mă făcu să tac. Mîndrul Winnetou s-ar fi năruit sufleteşte şi trupeşte sub povara propriilor sale imputări.

După o scurtă pauză, apaşul reluă:

— Am văzut amîndoi de atîtea ori moartea cu ochii şi fratele meu a fost întotdeauna pregătit pentru cel din urmă ceas. Ştiu că şi-a însemnat în carneţel ultimele lui dorinţe pentru cazul că ar fi căzut în luptă. Eu trebuia să i le împlinesc. În graiul feţelor palide aceasta se cheamă testament... Winnetou şi-a făcut şi el testamentul, dar nu ţi-a vorbit nimic pînă acum cînd îşi presimte moartea. Vrei să-mi împlineşti tu dorinţele?

— Sînt gata, deşi sper din toată inima că presimţirile tale nu se vor adeveri şi vei mai petrece pe pămînt multe ocoluri de soare. Dar dacă totuşi ai să cazi vreodată, te asigur că-ţi voi împlini cu sfinţenie porunca.

— Chiar dac-ar fi greu, foarte greu de împlinit?

— Winnetou ştie că întrebarea e de prisos. Trimite-mă în ghearele morţii şi mă duc!

— Ştiu, Şarli, ştiu. Pentru mine ai sări şi în focul cel mai crîncen. Vei face tot ce-ţi cer. Eşti singurul om în stare s-o facă. Mai ţii tu minte că odată, cînd nu ne cunoşteam încă prea bine, am vorbit amîndoi despre bogăţie şi aur?

— Da, îmi amintesc.

— Mi se părea atunci că ai gîndi altfel de cum vorbeai şi că aurul ar avea de fapt mare preţ în ochii tăi. Aveam dreptate?

— Nu te înşelai prea mult, mărturisii eu.

— Dar acum? Spune-mi adevărat.

— Orice alb preţuieşte averea. Eu însă nu mă gîndeam atunci la comori moarte şi la bucurii trecătoare. Adevărata fericire nu se află decît în comorile inimii.

— Ştiam că acuma vei vorbi aşa. Nu e o taină pentru tine că eu cunosc multe locuri pline cu nuggeţi sau cu praf de aur. Ar fi destul să-ţi arăt numai un singur zăcămînt din acestea şi ai ajunge un om bogat, chiar foarte bogat. Dar atunci n-ai mai fi fericit. Bunul Manitu nu te-a făcut să trîndăveşti şi să te îmbuibi cu bogăţii. Trupul tău semeţ şi sufletul tău curat merită ceva mai bun. Eşti om şi om trebuie să rămîi! De aceea încă demult m-am hotărît să nu-ţi spun unde se află acele vetre de aur. Mă vei condamna oare pentru acest lucru?

— Nicidecum! răspunsei cu deplină sinceritate.

Îl aveam în faţă pe cel mai bun prieten al meu. Presimţind că i se curmă firul vieţii, omul acesta îmi încredinţa ultimele lui dorinţe. Cum să mă fi coborît într-o asemenea clipă la josnicul gînd al înavuţirii?

— Şi totuşi ai să vezi mult, foarte mult aur, continuă Winnetou. Numai că aurul acela nu e pentru tine. După ce voi muri, du-te pînă la mormîntul tatălui meu. Îl ştii doar. Sapă dinspre apus la temelia mormîntului şi vei găsi acolo testamentul lui Winnetou, fratele tău plecat dintre cei vii. Acolo mi-am însemnat dorinţele şi te rog să le împlineşti.

— Mă leg cu jurămînt! îl asigurai eu şi lacrimile îmi scăldară obrajii. Nici o primejdie, oricît de mare, nu mă va împiedica să-ţi împlinesc voia, precum ai scris-o în testamentul tău.

— Îţi mulţumesc. De-acum, gata! Să ne pregătim ele atac. Eu am să mor. Să ne luăm deci rămas bun, dragul meu Şarli! Bunul Manitu să te răsplătească pentru tot ce mi-ai fost şi ai săvîrşit alături de mine! Prea sărac mi-e cuvîntul pentru cele ce simt. Să nu plîngem! Doar sîntem bărbaţi! Îngroapă-mă în munţii Ventre, pe malul lui Metsur, împreună cu calul şi cu toate armele mele. Nu uita nici puşca de argint; n-aş vrea să încapă pe alte mîini. Şi cînd te vei întoarce printre ai tăi, acolo unde nimeni nu te va iubi ca mine, aminteşte-ţi uneori de prietenul şi fratele Winnetou. Fii binecuvîntat, tu, care mi-ai fost binecuvîntare!

Şi apaşul îşi lipi palma de creştetul meu. Îi ascultai suspinul greu, înăbuşit şi, strîngîndu-l la piept, rostii printre lacrimi:

— Winnetou, scumpul meu Winnetou, nu e decît o părere, o umbră fugară! Tu trebuie să rămîi în viaţă. Nu veni la atac!

— Nu se poate! răspunse el încet dar hotărît şi, smulgîndu-se de lîngă mine, porni în direcţia taberei noastre.

Urmîndu-l, mă frămîntam zadarnic cum să-l feresc de primejdia ce-l aştepta. Nu vedeam nici o cale, nici una. Îmi amintesc şi azi, după atîta vreme, cum aş fi jertfit atunci orice pentru un singur cuvînt, pentru un argument salvator.

Eram răscolit pînă-n adîncul inimii. Şi Winnetou la fel – în ciuda sforţărilor sale de a se stăpîni. Îi desluşeam tremurul din glas pe cînd vorbea cu oamenii noştri.

— S-a întunecat bine de tot. E timpul să pornim. Fraţii mei să se ţină după mine şi Old Shatterhand!

Căţărîndu-ne în şir cîte unul, urmarăm acelaşi drum pe care îl străbătusem mai înainte cu Winnetou. Urcuşul acesta încet şi tăcut se dovedea acum, din cauza întunericului şi mai anevoios. Abia după o oră şi ceva ne văzurăm ajunşi la marginea craterului. Pe fundul aşa-numitei peşteri ardea un foc mare, la lumina căruia vedeam prizonierii, ca şi paznicii, tolăniţi pe jos. Nici un cuvînt, nici un zgomot nu ajungeau pînă la urechile noastre.

Întîi de toate fixarăm frînghia de un colţ masiv de piatră, apoi stăturăm liniştiţi aşteptînd ca oamenii noştri să aprindă focurile în partea cealaltă a muntelui. Nu dură mult şi zărirăm în apus aprinzîndu-se pe rînd cinci flăcări, ca nişte focuri de tabără. Ascultarăm apoi atenţi, privind în acelaşi timp în adîncul prăpastiei. Controlul se dovedi foarte util: observarăm un indian ieşind dintr-un soi de tunel şi comunicînd ceva cu ceilalţi străjeri care, ridicîndu-se repede de jos, dispărură împreună cu el în deschizătura respectivă. Se grăbeau să vadă focurile aprinse de noi.

Acesta era momentul aşteptat. Apucai capătul frînghiei. Winnetou însă mi-l smulse din mînă.

— Căpetenia apaşilor va coborî primul! hotărî el. Fratele meu să mă urmeze.

Stabiliserăm dinainte ca oamenii să coboare la un anume interval unul de altul, încît atunci cînd capătul frînghiei va fi atins fundul prăpastiei, să nu fie agăţaţi de ea decît patru inşi. Winnetou coborî. Aşteptai pînă se creă distanţa cuvenită şi-l urmai. După mine venea Fred. Coborîşul se desfăşura mult mai repede decît ne-am fi aşteptat. Din fericire, frînghia rezista, iar oamenii de sus o manevrau în ritmul cuvenit.

Fireşte că se prăvăliră în adînc nu puţine pietricele şi sfărîmături de stîncă. Noaptea, pe întuneric, nici nu se putea altfel. Probabil că una din pietre lovi un copil, căci îl auzirăm ţipînd. Cît ai clipi, apăru prin deschizătură capul unui indian. Auzind cum se rostogolesc pietrele, îşi întoarse privirea în sus şi răcni lung, în semn de alarmă.

— Hai, repede! îl îndemnai pe Winnetou. Altminteri se duce de rîpă totul!

Ai noştri, observînd de sus ce se întîmplă, sloboziră funia cu şi mai mare viteză. În vreo treizeci de secunde atinserăm fundul craterului, dar în aceeaşi clipă cîteva gloanţe fulgerară prin deschizătura pomenită mai sus şi Winnetou se prăbuşi! Iar eu împietrii de groază.

— Winnetou, frate, te-au lovit? strigai.

— Winnetou va muri! răspunse el.

O mînie surdă, nemăsurată, mă potopi atunci. Fred Walker mă ajunse din urmă.

— Moare Winnetou! îl anunţai. Pe ei!

Nici nu mai scosei pistolul de la brîu. Cu pumnii goi mă năpustii asupra celor cinci indieni care ieşiseră din tunel. Cel din faţa era însăşi căpetenia. Îl recunoscui imediat.

— Ko-it-se, te zdrobesc! urlai nebuneşte şi-i repezii un pumn năprasnic în tîmplă.

Indianul căzu ca un butuc. Străjerul de alături tocmai ridicase tomahawkul asupră-mi, dar un mănunchi de raze venind de la focurile noastre îmi lumină o clipă faţa... şi omul scăpa din mînă unealta ucigătoare.

Kà-ut-skamasti – pumnul care omoară! exclamă el îngrozit.

— După cum vezi: Old Shatterhand. Piei, fiară! tunai eu.

Nu mai reuşeam sa mă ţiu în frîu. Îl culcai la pămînt şi pe acesta.

Kà-ut-skamasti! Urlau indienii speriaţi, năuciţi.

— Old Shatterhand! se miră la rîndul lui Fred Walker. Va să zică din ăştia-mi eşti, Charlie! Acuma înţeleg totul. Am cîştigat partida! Dăm iama în ei!

O lamă de cuţit mă fripse în umăr, dar nu-mi păsa. Alţi doi ogellallaşi căzură împuşcaţi de Fred, iar pe un al treilea îl lichidai eu. Între timp coborîră pe frînghie destui oameni de-ai noştri. Restul indienilor puteam să-i las în seama lor.

Alergai repede la Winnetou şi îngenuncheai lîngă el.

— Unde te-au rănit, frate?

Ntsàge-tche – aici, în piept, răspunse Winnetou cu glasul stins, ducîndu-şi mîna spre partea dreaptă a pieptului.

Şi mîna se înroşi de sînge.

Scosei cuţitul şi-i despicai haina. Glonţul îi pătrunsese în plămîn. Toată fiinţa mea se cutremura de o durere nemaiştiută pînă atunci.

— Mai e nădejde, dragul meu, căutai să-l consolez.

— Fratele Şarli să mă ridice lîngă pieptul lui ca să pot urmări lupta, se rugă el.

Îi împlinii dorinţa. Astfel, Winnetou putu să vadă cu ochii lui cum ogellallaşii, de îndată ce apăreau prin deschizătură, cădeau sub loviturile oamenilor noştri, ce coborau din ce în ce mai mulţi pe frînghie. Coloniştii prizonieri fură dezlegaţi. Se auzeau exclamaţii de bucurie, cuvinte de recunoştinţă. Dar toate acestea nu-mi spuneau nimic. Nu-l vedeam decît pe Winnetou, pe prietenul muribund. Rana încetă să mai sîngereze. Bănuiam că se produsese o hemoragie internă.

— Are fratele meu vreo dorinţă? îl întrebai.

Stătea tăcut, cu ochii închişi, cu capul sprijinit de pieptul meu. Iar eu nu mă încumetam să fac cea mai mică mişcare.

Bătrînul Hillmann şi ceilalţi colonişti eliberaţi puseseră şi ei mîna pe armele împrăştiate pe jos şi se pregăteau să pătrundă în tunelul cu pricina. Dar nici asta nu mă mai interesa. Priveam neputincios chipul prietenului meu, chipul lui ca de aramă, cu pleoapele grele, lăsate.

După puţin, se ivi şi Fred Walker. Sîngera şi el.

— I-am lichidat pe toţi! mă anunţă bravul grăsun. Au pierit ca muştele.

— Dar şi omul acesta va muri, spusei cu glasul sugrumat. Toţi laolaltă nu valorează cît acest suflet ce se stinge în braţele mele.

Apaşul zăcea nemişcat. Feroviarii care, trebuie spus, se purtaseră vitejeşte în luptă, precum şi bieţii colonişti se adunară în jurul nostru, tăcuţi şi adînc îndureraţi. În cele din urmă, Winnetou deschise ochii.

— Are fratele meu vreo dorinţă? repetai întrebarea de adineauri.

Dădu din cap şi rosti încet:

— Fratele meu Şarli să-i conducă pe aceşti oameni în munţii Ventre-Mari. Lîngă pîrîul Metsur ei vor da de pietrele scumpe pe care le caută. Să le stăpînească sănătoşi.

— Altceva, Winnetou?

— Fratele meu Şarli să nu-l uite pe apaş... Pot oare coloniştii să se mai urce sus, aşa chinuiţi cum sînt?

— Da, îl asigurai eu, deşi vedeam cît de mult suferiseră bieţii oameni de pe urma curelelor care le intraseră în carne.

— Winnetou îi roagă să mai spună odată cîntecul acela...

Bătrînul Hillmann nici nu mai aşteptă îndemnul meu. Făcu semn celorlalţi şi urcară cu toţii pe un braţ de stîncă înălţat deasupra noastră pentru a îndeplini ultima dorinţă a lui Winnetou. Apaşul îi urmări din ochi pînă ajunseră sus. Apoi îmi cuprinse mîinile şi ascultă...

După ce ultimul acord se stinse, Winnetou încercă să-mi spună ceva. Dar nu mai avu putere. Îmi apropiai urechea de gura lui. Atunci, cu un ultim şi suprem efort, îmi şopti:

— Şarli... Rămîi cu bine!

Un tremur îl străbătu şi un val de sînge îi ţîşni pe gură. Marele conducător al apaşilor îmi mai strînse odată mîinile, crispat, convulsiv, apoi trupul i se destinse şi strînsoarea slăbi treptat. Winnetou murise!

Ce-aş mai putea spune? Marile dureri nu încap în cuvinte. O, de-ar veni totuşi timpul cînd astfel de întîmplări tragice să nu se mai petreacă decît în legendele străvechi!

Privisem nu o dată moartea în ochi. În Vestul sălbatic trebuie să fii oricînd pregătit de moarte. Şi totuşi acum, în faţa trupului neînsufleţit al celui mai drag şi mai devotat prieten al meu, inima mi se frîngea de durere. Mă găseam într-o stare de nedescris. Ce om minunat se stinsese! Şi cît de brusc, de nemilos îl lovise moartea! Aşa se vor stinge pe rînd oamenii rasei sale! Asemenea lui, cel mai nobil fiu al indienilor!

Întreaga noapte îl vegheai tăcut, cu ochii arşi de un foc lăuntric. Zăcea şi acum în braţele mele precum murise. Ce gîndeam? Ce simţeam? Ce sens ar avea întrebarea?! Dac-ar fi fost cu putinţă, o, cît de bucuros mi-aş fi dat o jumătate din viaţă pentru el! Dar iată-l mort şi destinul nu avea întoarcere. Aşa se stinsese cîndva în braţele mele bătrînul dascăl Klekih-Petra, iar mai tîrziu, propria-i soră, frumoasa Nşo-ci.

Presimţirea nu-l înşelase. Cu lucidă şi stranie prevedere, el îmi indicase şi locul unde dorea să fie înmormîntat. Cum pe colonişti îi aşteptau acolo, în munţi, mult rîvnitele pietre, aceştia se oferiră cu dragă inimă să apuce acelaşi drum cu mine. Astfel sarcina de a-l transporta pe Winnetou la locul de veci îmi fu simţitor uşurată.

A doua zi în zori ne depărtarăm de muntele Hancock. Hoardele ogellallaşilor puteau să apară în orice clipă. Pe Winnetou, învelit în pături, îl legasem pe spinarea unui cal. Pînă la munţii Ventre-Mari nu erau decît două zile de drum. Într-acolo mergeam, avînd grijă ca indienii să nu dea de urmele noastre.

În seara zilei următoare atinserăm valea lui Metsur. Acolo îl înmormîntarăm pe minunatul meu prieten, dîndu-i toate onorurile cuvenite unui mare şi viteaz conducător. Îl îngroparăm în ţinuta de război şi călare pe mustangul lui împuşcat anume în acest scop. Iar deasupra înălţarăm un gorgan masiv pe care nu-l împodobesc, după obiceiul indienilor, scalpurile duşmanilor răpuşi – ci trei cruci de lemn.

Solul nisipos al acelei văi nu conţinea doar făgăduitele pietre, ci şi mult praf de aur, care-i răsplăti din belşug pe feroviari pentru strădania lor. Cîţiva se hotărîseră chiar să întemeieze, împreună cu coloniştii, o nouă aşezare purtînd acelaşi nume: Helldorf. Ceilalţi se întoarseră la Echo-Cannon. Între timp, banditul Haller murise de pe urma rănii. Complicii lui fuseseră judecaţi şi pedepsiţi potrivit legilor.

Micul clopot îngropat de Winnetou fu iarăşi scos la iveală de colonişti şi folosit într-o nouă capelă. Iar cînd oamenii îşi împreunară din nou glasurile într-un cîntec smerit, gîndul lor se lumina întru amintirea preanobilului şi neînfricatului conducător indian...

Capitolul XXI

TESTAMENTUL LUI WINNETOU

Winnetou mort! Aceste două cuvinte sugerează starea în care mă aflam. Părea că nu voi reuşi să mă despart de mormîntul lui. Stăteam acolo zile întregi, mut de durere şi contemplînd forfota oamenilor care lucrau la noua lor aşezare. Mă uitam, dar de fapt nu vedeam nimic. Glasurile treceau pe lîngă mine ca un zvon depărtat. Eram ca şi absent. Parcă mă lovise cineva în moalele capului şi căzusem în acea stare de semiconştientă cînd sunetele se pierd undeva departe, iar imaginile joacă stranii ca după un geam aburit. Noroc că ogellallaşii nu dăduseră între timp de urmele noastre şi că nu mai puteau descoperi acum locul unde ne aflam. Altminteri n-aş fi fost în stare să le ţin piept. Sau, mai ştii, poate că primejdia m-ar fi trezit din apatie? Poate.

Bravii oameni încercau cu stăruinţă să-mi deştepte interesul pentru munca lor, dar nu reuşeau decît în foarte mică măsură. Mi-au trebuit cîteva zile ca să-mi revin şi să le dau în sfîrşit o mînă de ajutor.

Acţiunea reconfortantă a muncii nu întîrzie să-şi arate roadele. Ce-i drept, rosteam cu greu cîte un cuvînt, totuşi vechea mea energie începu să se manifeste din nou, încît ajunsei în curînd îndrumătorul activităţii pe şantier.

Toate acestea durară două săptămîni, pînă hotărîi să curm zăbava. Testamentul lui Winnetou mă chema spre Nugget-tsil, acolo unde îi înmormîntasem pe Inciu-ciuna şi pe minunata-i fiică Nşo-ci. În plus, mă simţeam dator să trec pe la Rio Pecos şi să-i înştiinţez pe apaşi despre moartea celui mai mare şi mai vestit dintre conducătorii lor. Ştiam că în prerie asemenea veşti se răspîndesc fulgerător (poate ca apaşii vor fi aflat totul încă înainte de sosirea mea), dar mă credeam obligat să-i informez în calitate de martor ocular, să le descriu tragica întîmplare cît mai fidel şi mai amănunţit. Coloniştii se puteau dispensa acum de mine; dacă simţeau cumva nevoia să se consulte cu un westman încercat, îl aveau pe Fred Walker, care hotărîse să mai rămînă cu ei.

Plecai aşadar, după o despărţire emoţionantă. Plecai la drum călare pe murgul meu credincios şi fortificat în urma zilelor lungi de odihnă.

Poate că altădată aş fi dorit să trec prin cît mai multe aşezări omeneşti; acuma însă, nu voiam să întîlnesc pe nimeni; trebuia să-mi port durerea în singurătate.

Şi, într-adevăr, nu văzui faţă omenească pînă la Beaver-Creek, din Canadienii nordici, unde îmi răsări în cale cruntul şi primejdiosul To-kei-hun, căpetenia comanşilor, din mîinile căruia scăpasem cîndva cu multă abilitate. Pe cînd noi ne băteam cu siucşii, la sud comanşii dezgropaseră din nou securea războiului şi To-kei-hun pornise împreună cu şaptezeci de supuşi spre sacrul Makik-Natum, muntele galben, unde se află mormintele căpeteniilor lor, ca să oficieze acolo dansul războiului şi să consulte „vracii". În drum ei capturaseră cîţiva albi şi hotărîseră să-i omoare la stîlpul torturii. Apariţia mea îi salvă pe aceşti oameni din ghearele morţii. Trec însă peste această întîmplare, ea neavînd legătură cu Winnetou. Am s-o povestesc cu altă ocazie. Pe albii eliberaţi îi călăuzii pînă la frontiera cu New Mexico, unde se aflau în siguranţă. De acolo m-aş fi putut duce direct spre Rio Pecos. Dar mă interesa în primul rînd testamentul lui Winnetou; trebuia să lămuresc totul cît mai repede. Mă îndreptai deci spre sud-est, către Nugget-tsil.

Drumul era primejdios, trecînd prin teritoriul ostil al comanşilor şi prin cel al kiowaşilor de care trebuia să mă feresc cu toată atenţia. Întîlnii şi o seamă de urme, dar, ţinîndu-mă cît mai departe de ele, sosii neobservat pînă în preajma lui Canadian-River. Acolo descoperii nişte urme de copite înşirîndu-se exact pe direcţia în care înaintam eu. Ca să nu mă pomenesc cu niscai indieni şi nici cu albi, ar fi trebuit să fac un ocol mare, ceea ce nu-mi prea convenea, în afară de asta, voiam să ştiu cine erau călăreţii din faţă: indieni sau albi. De aceea îmi continuai drumul în aceeaşi direcţie. Urmele nu erau mai vechi de o oră.

Curînd constatai că e vorba de trei călăreţi; întîlnii apoi şi locul unde se opriseră pentru un scurt popas. Unul descălecase, probabil pentru a mai strînge chinga şeii. Era încălţat cu cizme. Aşadar, un alb. Şi cum nu vedeam de ce un alb s-ar fi însoţit cu doi indieni, ajunsei la concluzia că tustrei călăreţii trebuie să fie albi.

Nici nu-mi trecea prin gînd să-mi schimb itinerarul din cauza lor. Îmi văzui mai departe de drum. De altfel, chiar dacă îi întîlneam, nimic nu mă obliga să rămîn cu ei. Călăreţii – era vizibil – se deplasau fără grabă. Astfel îi ajunsei din urmă în numai două ore. Nu departe se zăreau nişte coline printre care şerpuia în vale Canadian-River.

Era în asfinţit şi intenţionam să poposesc pe malul apei. Nu vedeam de ce prezenţa celor trei străini din faţa mea m-ar fi făcut să renunţ la acest plan. Chiar dacă-şi puseseră şi ei în gînd să poposească aici, nu eram deloc obligat să le ţin companie. După puţin, călăreţii dispărură în desişul ce acoperea colinele, iar cînd ajunsei şi eu acolo, îi văzui lîngă rîu ocupaţi cu priponirea cailor. Păreau să aibă cai şi arme bune. Dar înfăţişarea lor nu-mi inspira nici o încredere.

Zărindu-mă aşa, dintr-o dată, se speriară mai întîi, apoi însă se liniştiră şi-mi răspunseră la salut. Mă oprisem la oarecare distanţă de ei.

— Omule, ne-ai băgat în sperieţi! vorbi unul apropiindu-se de mine.

— Aveţi cumva conştiinţa încărcată ca să tresăriţi din te miri ce? îl întrebai.

Pshaw! Cît despre asta, dormim liniştiţi! Fiindcă altcum, vei fi ştiind şi dumneata că o conştiinţă încărcată nu prea e pernă moale. Dar ţine cont, domnule, că aici, în Vestul plin de primejdii neaşteptate, apariţia unui străin te cam îndeamnă să pui mîna pe cuţit. Dar îmi dai voie să te întreb de unde vii?

— Dinspre Beaver-Fork.

— Şi încotro?

— Spre Rio Pecos.

— Atunci ai drum lung de făcut. Noi mergem numai pînă la Mugworthills.

Ciulii urechile. Mugworthills făcea parte din acelaşi lanţ de munţi pe care Winnetou şi tatăl său îl numeau Nugget-tsil. Ce interese vor fi avînd acolo aceşti trei oameni? Trebuia să le aflu intenţiile.

— Mugworthills? Unde vine asta? Întrebai, făcînd-o pe neştiutorul.

— E o regiune foarte frumoasă. Creşte acolo un soi de peliniţă căreia i se spune "mugwort", de unde şi denumirea regiunii. Dar se mai găseşte şi altceva.

— Ce?

— Hm. Dac-ai şti!...Dar nu-ţi spun nimic. Altminteri te-ai grăbi să mergi şi dumneata cu noi.

— Gură-spartă! interveni mînios unul din ceilalţi doi călăreţi. Ce tot îndrugi acolo?

Pshaw! Nu ştii că gîndurile plăcute îţi gîdilă limba? Dar, în definitiv, dumneata, domnule, cine eşti?

Fireşte ca aluzia ce-i scăpase de pe buze îmi stîrni interesul. Era, desigur, vorba de Nugget-tsil. Văzusem şi eu cu altă ocazie peliniţa ce creşte acolo pe întinderi mari. Cuvintele acestea învăluite în mister mă îndemnau să mă alătur grupului, fără a-mi declara însă identitatea. De aceea îmi dădui o meserie inventată ad-hoc.

— Sînt puitor de capcane, dacă n-aveţi nimic împotrivă.

— Nu ne deranjează. Şi numele? Sau preferi să ţi-l ascunzi?

— Ba de loc. Mă cheamă Jones.

— Rar nume, foarte rar, n-am ce zice! se veseli el. Mă întreb dacă o să-l pot reţine... Şi capcanele unde le-ai lăsat?

— Mi le-au luat comanşii împreună cu toată agoniseala mea de două luni.

— Ghinion!

— Da, mare ghinion. Dar sînt bucuros că am scăpat teafăr.

— Te cred. Indivizii ăştia nu cruţă nici un alb, mai cu seamă acum.

— Parcă kiowaşii nu sînt la fel de răi?!

— Ba da.

— Şi cu toate astea, v-aţi încumetat prin teritoriul lor.

— Cu noi e altceva. Noi sîntem aici în siguranţă. Avem nişte recomandaţii clasa întîi. Mister Santer e prieten cu Tangua, şeful lor.

Santer! Vă puteţi imagina şocul ce-l produse asupra mea acest nume. Cu mare greu izbutii să mă prefac indiferent şi calm. Deci oamenii aceştia îl cunoşteau pe Santer! Acum eram hotărît să mă alătur grupului lor. Doar nu putea fi vorba de un alt Santer decît de banditul care ne scăpase de atîtea ori din mîini. Ştiam că e prieten cu Tangua, căpetenia kiowaşilor.

— Şi Santer al dumneavoastră e un om atît de influent? întrebai eu cu toată naivitatea.

— Ba bine că nu! Mai ales printre kiowaşi. Dar ia spune, dumneata n-ai de gînd să descaleci? Înserează şi-mi închipui că vrei să poposeşti aici. Uite apa, uite şi păşunea pentru cal!

— Hm, chiar dumneata spuneai adineauri că aici trebuie să fii prudent. Şi cum eu nu vă cunosc...

— Cum adică, avem noi mutre de bandiţi?

— Asta nu. Dar dumneata m-ai descusut în tot felul fără să-mi spui măcar cu cine am onoarea.

— Ţi-o spun imediat. Sîntem westmen-i şi ne îndeletnicim cînd cu una, cînd cu alta. Omul se hrăneşte pe-aici cum poate. Mie îmi zice Gates; dincoace îl vezi pe mister Clay, iar dumnealui de dincolo e mister Summer. Acum eşti mulţumit?

Yes!

— Atunci descalecă sau vezi-ţi de drum, după pofta inimii!

— Dacă-mi îngăduiţi, voi rămîne cu dumneavoastră. Pe meleagurile astea e de preferat să nu stai de unul singur.

Well! Cît eşti cu noi, să n-ai nici o grijă. Numele lui Santer ne ocroteşte pe toţi.

— Dar ce fel de om mai e şi Santer ăsta? mă interesai eu, în timp ce descălecam.

— Un gentleman în toată puterea cuvîntului. O să-i fim foarte îndatoraţi dacă lucrurile vor ieşi aşa cum ne-a făgăduit.

— Îl ştiţi de multă vreme?

— Nu. L-am cunoscut acum cîteva zile.

— Da? Unde?

— La fortul Arkansas. Dar de ce te interesează? Nu cumva îl cunoşti şi dumneata?

— Păi dacă l-aş cunoaşte, ce rost ar avea să mai întreb? Nu-i aşa, mister Gates?

— Hm, asta cam aşa-i.

— Spuneai că numele lui Santer vă asigură împotriva kiowaşilor. Or, aflîndu-mă acum printre dumneavoastră, profit şi eu ca să zic aşa, de ocrotirea lui. E căzul deci să mă interesez, nu?

Yes! Atunci ia loc lîngă noi şi fă-te comod. Ai demîncare?

— Doar o bucată de pastramă.

— Noi ne-am aprovizionat mai serios. Pofteşte şi dumneata, dacă vrei.

La început îi privisem cu suspiciune, crezînd că am de-a face cu nişte vagabonzi. Acuma însă înclinam să-i socotesc oameni de treabă, adică ceea ce – după normele specifice Vestului – s-ar putea numi oameni mai mult sau mai puţin cinstiţi.

Adusei apă limpede de la rîu şi ne aşezarăm pe frupt. Oamenii mă tot măsurau cu coada ochiului. După un răstimp Gates, care părea să vorbească şi în numele celorlalţi, mi se adresă din nou.

— Aşadar, ţi-au luat capcanele şi vînatul. Păcat! Cum ai să-ţi mai procuri demîncare?

— Dobor eu vreun animal.

— Văd că ai două puşti. Sînt bune?

— Bunicele. Asta mare e pentru gloanţe, cealaltă pentru alice.

Îmi înfăşurasem carabina într-o husă croită de mine. Dacă le pomeneam de doborîtorul de urşi şi de carabina Henry, se lămureau imediat cine sînt.

— Ciudat om! De ce să te cari cu două puşti, una pentru alice şi alta pentru gloanţe, cînd ţi-ar ajunge una singură cu două ţevi, fiecare pentru alt soi de muniţie!

— E drept, dar m-am deprins cu arma asta veche.

— Şi ce-ai de gînd la Rio Pecos, mister Jones?

— Nimic deosebit. Cică se găseşte acolo vînat bunicel.

— Dacă te laşi în nădejdea că apaşii îţi vor da voie să vînezi pe teritoriul lor, atunci nu te văd bine. Cum să-ţi treacă prin gînd aşa ceva? Deocamdată n-ai pierdut decît nişte capcane şi cîteva piei de animal. Dincolo, însă, rişti să-ţi pierzi propria piele. Ţii neapărat să te duci la Rio Pecos?

— Nu. În fond, nu mă obligă nimeni şi nimic.

— Atunci hai cu noi!

— Cu dumneavoastră?! mă prefăcui eu mirat.

— De ce nu?

— Păi, ziceaţi că vă duceţi la Mugworthills!

— Ei da.

— Şi ce să caut eu acolo?

— Hm, ştiu eu dacă să-ţi spun sau nu? Voi ce părere aveţi, Clay, Summer?

Ceilalţi doi se priviră o clipă întrebător, apoi Clay răspunse:

— E o chestiune cam delicată. Ştii doar că mister Santer ne-a obligat să tăcem. Dar, pe de altă parte, tot dînsul spunea că ar mai fi nevoie de cîţiva oameni potriviţi. Aşa că procedează cum crezi.

Well! se hotărî Gates. Dacă mister Santer mai angajează oameni, de ce nu l-am lua pe Jones cu noi? Va să zică, n-ai nici o altă obligaţie?

— N-am nimic, îl asigurai eu.

— Înseamnă că dispui de timp?

— Berechet.

— Ai vrea să te apuci de o treabă care ne-ar aduce bani serioşi?

— De ce nu? Orice om vrea să cîştige bani. Şi dacă afacerea promite, nu văd de ce aş sta pe gînduri. Fireşte că trebuie să aflu mai întîi despre ce e vorba.

— Păi altminteri cum! De fapt e un secret, dar dumitale am să ţi-l spun. Ai o mutră atît de cinstită şi sinceră, încît nu cred să ne tragi pe sfoară.

— Ei, în ce priveşte cinstea, te rog să n-ai îndoieli.

— Nici nu am. Ei bine, mergem la Mugworthills după nuggeţi.

— Nuggeţi! exclamai eu mirat. Se găseşte aur acolo?

— Nu ţipa aşa! Spune dacă te trage inima, că nuggeţi sînt, slavă Domnului!

— De unde ştiţi?

— Păi, de la mister Santer.

— I-a văzut el?

— Asta nu. Altminteri de ce ne-ar mai lua şi pe noi? Ar pune singur mîna pe comoară.

— Va să zică nu i-a văzut? E numai o presupunere. Hm!

— Ba nu e presupunere. E sigur. Omul cunoaşte regiunea, numai locul nu-l ştie precis.

— Pare cam ciudat.

— Pare, nu zic nu. Dar ăsta-i adevărul. Să-ţi spun exact cum stau lucrurile, cum ni le-a înfăţişat el. Ai auzit vreodată de Winnetou?

— Căpetenia apaşilor? Da, ştiu.

— Poate că vei fi auzit şi de un anume Old Shatterhand?

— Parcă.

— Bun. Află că ăştia doi, care sînt prieteni la cataramă, au urcat cîndva la Mugworthills, împreună cu tatăl lui Winnetou, cu o fată roşie şi cu încă un alb. Mister Santer îi spionase şi surprinsese tocmai momentul cînd Winnetou se sfătuia cu tatăl lui cînd şi cum să urce pînă sus şi să aducă nuggeţi. Era deci limpede. Însemna că nuggeţii zac pe-acolo cu grămada, nu?!

— Probabil.

— Ascultă mai departe: mister Santer a pîndit ce-a pîndit ca să vadă încotro apucă cei doi apaşi şi să afle unde anume e situat zăcămîntul. De fapt nu e nimic rău în asta. Şi aşa sălbaticii n-au ce face cu aurul. Nu-i cunosc valoarea, nu se pricep.

— Şi a reuşit mister Santer?

— Din păcate, nu prea. S-a luat după ei (urcase şi sora lui Winnetou), dar trebuind să tot cerceteze urmele, a pierdut o mulţime de timp şi a ajuns prea tîrziu. Apaşii terminaseră treaba şi coborau de pe munte. Ghinion, ce zici?

— Nu văd.

— Cum adică, nu vezi? Explică-mi şi mie.

— Apaşii n-aveau decît să coboare. Mister Santer putea să urce apoi liniştit, orientîndu-se după urmele lor. Acestea l-ar fi condus exact la nuggeţi.

— Formidabil! Văd că-ţi lucrează bine mintea. Poţi să ne fii într-adevăr de ajutor. Numai vezi că lucrurile s-au desfăşurat altfel. Santer, crezînd pe bună dreptate că apaşii se întorc cu pungile doldora, a tras în ei ca să le ia nuggeţii.

— Şi? I-a ucis?

— Doar pe bătrîn şi pe fată. Mormintele lor sînt chiar acolo sus. L-ar fi împuşcat el şi pe Winnetou, dar n-a mai fost chip pentru că apăruse ca din pămînt Old Shatterhand, care s-a năpustit să-l prindă şi l-a tot fugărit împreună cu nişte cete de apaşi pînă ce cu mare greu omul a reuşit să se refugieze la tribul kiowaşilor, cu a cărui căpetenie a legat prietenie. Pe urmă, s-a mai urcat el la Mugworthills în repetate rînduri şi a căutat peste tot, dar degeaba. Abia acum i-a venit ideea să-şi ia nişte oameni de ajutor. Mai multe perechi de ochi văd mai bine decît una singură. Ei şi oamenii aceia sîntem noi, trei la număr. Dacă vrei, poţi fi al patrulea.

— Şi credeţi că avem şanse de succes?

— Sută-n sută! Apaşii au coborît atunci atît de repede de la ascunzătoare, încît aceasta nu putea fi prea departe de locul unde i-a întîlnit apoi mister Santer. Nu vom avea deci de explorat decît o mică porţiune de teren. Numai dracu ne-ar putea încurca socotelile, că de timp nu ducem lipsă. Stăm oricît de mult, cîteva săptămîni sau chiar luni, pînă găsim aurul. Nu e nici ţipenie de om acolo. Ei, ce părere ai?

— Ca să fiu sincer, povestea nu-mi prea place.

— De ce, omule?

— Păi, s-a vărsat sînge, au fost victime omeneşti...

— Ia lasă prostiile! L-am vărsat eu sau dumneata? Ce vină avem? Nici una. Vrei să-i jelim acum pe indieni? În fond, asta e soarta lor: vor pieri cu toţii. Ce-a fost, nu ne priveşte. Noi să găsim aurul. Ne luăm fiecare partea şi huzurim ca domnul Astor sau ca alţi milionari.

Îmi dădui în sfîrşit seama cu cine am de-a face. Nu erau ce-i drept chiar lepădături de ultimă speţă, cum întîlnisem atîtea în peregrinările mele; totuşi viaţa unui indian nu preţuia în ochii lor mai mult decît aceea a unui vînat oarecare. Nici nu prea erau oameni încercaţi şi prevăzători. Altminteri nu s-ar fi încrezut atît de lesne în înfăţişarea mea onestă, iniţiindu-mă nitam-nisam în secretul lor, ba propunîndu-mi chiar participarea la acţiune.

De prisos să mai spun cît de mult îmi convenea această întîlnire. Iată că mă găseam din nou în preajma lui Santer. De astă dată, nu – cu siguranţă că nu avea să-mi mai scape din mîini. Mă arătam încă destul de indiferent şi sceptic în legătură cu propunerea lor.

— Mi-ar conveni, nu zic, nişte nuggeţi. Dar şi în cazul că i-am găsi, încă nu-mi vine să cred că vor fi ai noştri.

— Ce idee! Păi, dacă-i găsim, nu ne rămîn nouă?

— Da? Şi pentru cît timp?

— Pentru oricît. Doar n-o să-i aruncăm la păsări.

— Şi dacă ni-i ia cineva?!

— Cine?

— Santer. La el mă gîndesc.

— Măi, dumneata parcă n-ai fi în toate minţile!

— Parcă voi îl cunoaşteţi ca lumea?...

— În privinţa asta, da!

— Abia de curînd l-aţi întîlnit pentru întîia oară..

— Ascultă ce-ţi spun: e un om cinstit. Cine-l vede nu se mai îndoieşte de cinstea lui. Mai adaugă că, interesîndu-ne la fort în legătură cu persoana sa, nu ne-a fost dat să auzim decît laude.

— Unde-i acum?

— Ne-am despărţit ieri, urmînd ca noi s-o luam de-a dreptul spre Mugworthills, iar el să tragă o raită pînă pe Red River, unde se află Tangua cu kiovaşii lui.

— Şi ce caută acolo?

— Îi duce lui Tangua o veste foarte bună: a murit Winnetou.

— Cum? Zici că a murit?

— Păi da. L-au împuşcat siucşii. Tangua şi Winnetou erau duşmani de moarte. Îţi închipui ce bucurie va fi pe kiowaş. Tocmai de aceea mister Santer s-a grăbit să-i ducă vestea. Rămîne să ne întîlnim din nou la Mugworthills. Un gentleman Santer ăsta! Ţine să ne pricopsească, zău aşa. Îţi garantez că o să îţi placă şi dumitale.

-— Sper. Dar e bine să fim precauţi.

— În legătură cu el?

— Da.

— Eu te asigur ca nu e nici un motiv de bănuială.

— Iar eu ţi-o spun de pe-acuma că, deşi sînt hotărît să vă însoţesc, am să fiu cu ochii-n patru. Un ins care de dragul nuggeţilor omoară doi oameni paşnici e capabil să ne împuşte şi pe noi, după ce vom fi găsit aurul, ca să-l păstreze numai pentru el.

— Mister Jones, ce tot spui...

Se întrerupse şi mă fixă cam descumpănit. Clay şi Summer păreau de-a dreptul consternaţi.

— Da, da, continuai eu, nu e numai posibil, ci chiar probabil că v-a angajat ca să scotociţi peste tot, să găsiţi comoara şi apoi să vă măture din drum.

— Vorbeşti ca să te afli-n treabă!

— Ba nicidecum! Dacă veţi cumpăni lucrurile în mod serios şi fără nici o idee preconcepută, atunci cu siguranţă că-mi veţi da dreptate. Gîndiţi-vă mai întîi ca omul acesta e prieten cu Tangua, unul din cei mai fioroşi duşmani ai albilor. Cum de-a ajuns să lege prietenie tocmai cu el?

— Asta n-o ştiu.

— Nici nu-i nevoie să ştii. Poţi să judeci, e cît se poate de simplu.

— Nu înţeleg, mister Jones!

— Ca să te împrieteneşti cu un asemenea mîncător de albi, trebuie să-i fi dovedit cumva că nici ţie nu-ţi pasă de soarta lor. Iată de ce trebuie să ne păzim de Santer. Just sau nu?

— S-ar părea că nu e chiar greşit. Ai şi alte argumente?

— Da, cel de adineauri.

— Că i-a împuşcat pe roşii aceia?

— Nu ajunge?

— Cît despre asta, repet că nu ţi-o iau în nume de rău. Nu e un motiv de suspiciune.

— Nu-ţi dai seama, mister Gates, că te pui şi dumneata într-o lumină proastă?

— Eh, indienii sînt nişte sălbatici! Trebuiesc distruşi.

— Ba înainte de toate sînt oameni, au şi ei drepturile lor. Iar noi avem datoria să le respectăm.

— Ceea ce spui sună cît se poate de frumos. Dar şi aşa stînd lucrurile, încă nu văd de ce împuşcarea a doi indieni ar fi un act atît de reprobabil.

— Într-adevăr, nu vezi...?

— Deloc. Să luăm lucrurile pe partea lor practică. Poate înţelegi şi dumneata că, de fapt, indienii sînt sortiţi pieirii...?

— Din păcate da, înţeleg.

— Ei, dacă tot trebuie să dispară, atunci ce importanţă are că unul sau altul o sfîrşeşte cu un ceas mai devreme?! Acesta-i punctul de vedere practic pe care-l susţin eu. Iar daca-i aşa, atunci omul care-i lichidează nu c de fapt un ucigaş. El nu face decît să anticipeze deznodămîntul.

— Curioasă teorie de „morală" practică!

— Poate. Însă nu ţi-ar strica nici dumitale dacă ţi-ai însuşi-o.

Well, să judec şi eu niţel din punctul dumitale de vedere. Va să zică, mister Santer nu e de condamnat.

— Sigur că nu.

— Ba este. Dumneata susţii că, împuşcîndu-l pe bătrînul şef al apaşilor şi pe fata acestuia, Santer n-ar fi comis nici o crimă; să presupunem pentru moment că aş fi de aceeaşi părere. Urmează însă întrebarea practică: de ce i-a ucis?

— Ca să afle unde au ascuns aurul.

— Nu, nu ăsta e motivul!

— Nu! Atunci care?

— Ca să afle ascunzătoarea nu era nevoie să-i ucidă. Să-i fi lăsat să treacă şi apoi urmele lor l-ar fi dus direct la ţintă. Singur ţi-a spus că s-au întors foarte repede. Nici nu şi-au permis răgazul să şteargă urmele. Dar nici nu găseau necesar să fie atît de prevăzători, fiindcă erau convinşi că nu mai era nimeni la Mugworthills. Urmele lăsate de apaşi l-ar fi condus cu siguranţă la locul dorit. Am mai spus acest lucru.

— Mă rog, n-are a face. Nu văd ce legătură au toate astea cu părerile mele, mister Jones.

— Hai să judecăm, mister Gates. Va să zică Santer nu i-a împuşcat ca să descopere ascunzătoarea, ci ca să-i jefuiască de nuggeţii pe care-i aveau asupra lor.

— Ceea ce nu schimbă nimic.

— Pentru victime şi pentru asasin e într-adevăr totuna. Nu însă şi pentru noi.

— De ce?

— Ia spune, cît aur crezi că era acolo sus? Puţin?

— Ba mult, foarte mult. N-am nici o dovadă sigură, dar e uşor de presupus.

— Eu, însă, ţi-o pot dovedi.

— Dumneata.

— Fireşte, cu un pic de raţiune. Chiar şi necunoscînd regiunea, îţi poţi lesne închipui că la Mugworthills nu există aur. Aşadar, nuggeţii trebuie să fi fost aduşi din altă parte. Or, dacă indienii au făcut acolo un depozit, înseamnă că nu era vorba de un pumn de grăunţe.

— Într-adevăr.

— Ei şi din depozitul acela de aur Winnetou şi tatăl său n-ar fi putut lua cu ei decît o parte foarte mică. Nu-i aşa?

— De acord.

— Şi iată că pentru o bagatelă mister Santer a ucis doi oameni!.

— Hm, da! E un om practic. Voia să pună mîna şi pe punguliţele lor.

— Tot nu-ţi dai seama ce vreau să spun? Omul dumitale atît de practic poate constitui o mare primejdie pentru noi.

— Cum aşa?

— Păi gîndeşte, mister Gates: să zicem că am ajuns sus şi am dibuit depozitul. Şi pe urmă...

— Împărţim nuggeţii între noi, se grăbi el să completeze.

— Da, îi împărţim. Cam cît crezi că ne-ar reveni de căciulă?

— Cine să ştie? Ar trebui să aflăm mai întîi cît aur e în depozit.

— Chiar şi aşa, tot n-am putea să prevedem cîştigul nostru. Santer va da să-şi oprească partea leului şi nouă să ne arunce cîte un mizilic.

— Nu, asta n-are s-o facă. Te înşeli.

— Nu mă înşel, poţi să fii sigur.

— Ba da. Împărţeala va fi cinstită, toţi în mod egal.

— Nici chiar Santer n-o să apuce mai mult?

— Nici el.

— V-a promis că aşa o să facă?

— Nu ca a promis, a şi bătut palma cu noi.

— Şi v-a făcut impresia unui suflet generos?

— Fireşte. E un model de cinste şi nobleţe.

— Iar dumneavoastră, tustrei, sînteţi modele de naivitate!

— Cum aşa?

— Dacă-i daţi crezare!

— De ce nu i-am da?

— Vreţi să v-o spun deschis?

— Spune.

— Ei bine, un ins care nu se sfieşte să ucidă doi oameni de dragul cîtorva nuggeţi e un ahtiat nemaipomenit după avere. Nici prin gînd nu i-ar trece să împartă aurul cu voi.

— Dar atunci era vorba doar de nişte indieni.

— Totuşi erau oameni care nu-i făcuseră nimic. Şi nici cu albii nu s-ar fi purtat mai frumos.

— Hm! Mormăi el neîncrezător.

— Ascultaţi ce vă spun! Santer v-a promis să împartă aurul în părţi egale, iar eu susţin...

— Nici o grijă, se va ţine de cuvînt, mă întrerupse el.

— S-ar putea, pentru că ştie c-o să-l ia înapoi.

— Să ne ia înapoi aurul?

— Da, da. Partea noastră, a fiecăruia, va fi în orice caz însutit mai mare decît ceea ce duceau cu ei Inciu-Ciuna şi Winnetou. Şi totuşi Santer i-a omorît. Ei bine, pot să jur că din clipa cînd primim aurul nu mai sîntem siguri de viaţa noastră.

— Să vedem, mister Jones, să aşteptăm.

— Eu oricum aştept.

— Chiar dac-ai avea dreptate în general, totuşi greşeşti în cazul de faţă. Mister Santer e un gentleman în toată puterea cuvîntului.

— M-ar bucura să nu aveţi deziluzii.

— Sînt sigur pe ceea ce spun, mister Jones. Mai întii să-l cunoşti şi pe urmă să vorbeşti. Din prima clipă se vede că e un om integru.

Well! Sînt curios să-l văd.

— Dumneata eşti plin de bănuieli ca balta de broaşte. Dacă te temi într-adevăr, n-ai decît să eviţi primejdia, să renunţi.

— Adică, să nu merg cu voi la Mugworthills?

— Păi! Doar nu te sileşte nimeni. Şi în fond nici nu ştiu dacă mister Santer va fi mulţumit de dumneata. Credeam că-ţi facem un hatîr...

De data asta Gates îmi vorbi aproape cu scîrbă. Îl iritase neîncrederea mea. De aceea căutai s-o dreg.

— Îmi faceţi într-adevăr un bine. Vă sînt sincer îndatorat.

— Atunci arată-ţi recunoştinţa în alt chip, nu ponegrindu-l pe un om în necunoştinţă de cauză. Hai să lăsăm ciorovăiala! Vom trăi şi vom vedea.

Cu aceasta epuizarăm subiectul şi discuţia luă alt curs. Pînă la urmă izbutii să şterg proasta impresie ce le-o făcusem datorită neîncrederii mele.

Cîtă dreptate mi-ar fi dat oamenii aceştia dacă le-aş fi dezvăluit adevărul! Dar nu puteam să risc. Erau nişte gură-cască, nişte ageamii care, aflînd cine e Santer, mi-ar fi adus mai multă pagubă decît folos.

Între timp se făcuse destul de tîrziu şi urma să ne culcăm. Dar pînă atunci, deşi după părerea mea ne aflam într-un loc sigur, cercetai totuşi împrejurimile. Neobservînd nimic suspect, renunţai la ideea de a organiza straja. Cît priveşte pe naivii mei fîrtaţi, aceştia nici nu-şi puneau asemenea probleme.

Dimineaţa pornirăm tuspatru spre Mugworthills. Gates şi ai lui nici nu bănuiau că aceasta fusese de fapt dintru început şi ţinta mea.

Toată ziua mi-o petrecui în nelinişte şi încordare. Ceilalţi nu-şi făceau nici un fel de griji. Erau siguri că, la o eventuală întîlnire cu kiowaşii, simpla referire la Santer ar fi făcut să fie trataţi cu prietenie. Pe mine însă, kiowaşii m-ar fi recunoscut imediat. În timp ce Gates şi ai lui nici nu se gîndeau la vreo măsură de prevedere, eu – deşi într-o cu totul altă situaţie – trebuia să accept această nepăsare ca să nu le trezesc neîncrederea sau antipatia. Noroc că nimeni, absolut nimeni nu ne ieşi în drum.

Seara poposirăm în preria deschisă. Ceilalţi ar fi vrut să aprindă un foc de tabără, dar n-aveau cu ce – lucru de care mă bucuram în sinea mea. De altminteri, focul n-ar fi avut nici un rost: vremea era destul de caldă, iar de fript nu aveam ce frige.

În zori, pînă a porni iar la drum, împărţirăm între noi ultima ciosvîrtă de pastramă. Trebuia, deci, să mai vînăm cîte ceva. În privinţa asta, Gates făcu o observaţie de natură să mă amuze.

— Vei fi fiind dumneata puitor de capcane, îmi spuse el, dar nu şi vînător, chiar dacă, precum ziceai, ştii să tragi cu puşca. Mie, unul, dă-mi voie să mă îndoiesc de priceperea dumitale. Ia spune, nimereşti de la o sută de paşi un iepure de prerie care trece prin faţa dumitale?

— O sută de paşi? Hm, cam mult, făcui eu.

— Te cred. Mai mult ca sigur că dai pe-alături. De altfel, nu ştiu de ce te cari cu bombarda aia cît toate zilele, că tot nu-ţi serveşte la nimic. Cu asemenea armă poţi să dărîmi o turlă de biserică, dar la vînat nu face două parale. În sfîrşit, las' că avem noi grijă şi de dumneata.

— Aveţi experienţă, nu-i aşa?

— Păi cum! Doar sîntem vînători de prerie, westmen-i. Înţelegeţi?

— Asta n-ajunge.

— Zău? Şi ce-ar mai trebui?

— Un fleac, adică să ai ce vîna! Degeaba toată măiestria, cînd n-ai în ce trage! O să cam înghiţim în sec.

— N-avea dumneata grijă! Găsim noi cîte ceva.

— Aici, în savană? Poate nişte antilope, dar astea sînt grozav de prudente, nu le poţi nimeri.

— Că deştept vorbeşti! Adică, de fapt, mi se pare că ai oarecum dreptate. În schimb, sus, la Mugworthills, e pădure, deci şi vînat mult. Ne-a spus mister Santer.

— Cînd credeţi că ajungem sus?

— Poate către prînz, dacă mînăm bine şi ne ţinem vîrtos în şa.

Nimeni nu ştia mai sigur ca mine că, mînînd binişor caii, puteam ajunge la Nugget-tsil încă înainte de prînz. De fapt, eu îi conduceam pe domnii aceştia fără ca ei să-şi dea seama. Nu eu îi urmam pe ei, ci ei pe mine.

Nici nu se ridicase încă soarele în zenit, că şi apărură la sud nişte culmi împădurite, dominînd maiestuos cîmpia.

— Te pomeneşti că e Mugworthills? rosti Clay.

— Păi, sigur, confirmă Gates fără ezitare. Mister Santer ne-a descris foarte clar peisajul ce se oferă ochilor cînd vii dinspre nord. Priveliştea corespunde precis. Mai avem o jumătate de oră pînă la ţintă.

— Ba nicidecum! îl contrazise Summer.

— Ce vrei să spui?

— Ai uitat că pe munţii aceştia nu te poţi sui călare venind dinspre nord? E imposibil să treci dincolo.

— Las' că ştiu. Voiam doar să spun că într-o jumătate de oră atingem munţii. Apoi ocolim pe la sud pînă dăm în vîlcea.

Santer le descrisese deci foarte precis terenul. Pentru a mă lămuri totuşi cît de departe a mers banditul cu această descriere, întrebai:

— Şi în vîlceaua, aceea v-aţi dat întîlnire, mister Gates?

— Ba nu. Ne întîlnim sus.

— Şi urcăm călare?

— Da.

— E vreo potecă?

— Nu e nici una, dar e o albie de rîu. Fireşte că pe-acolo n-o să ne legănam toată vremea în şa. Mai mergem şi pe jos, ducem caii de căpăstru.

— La ce bun atîta trudă? E neapărat nevoie să ne căţărăm pînă sus? N-am putea rămîne în vale?

— Păi, nuggeţii sînt sus. Acolo trebuiesc căutaţi.

— Atunci să lăsăm măcar caii jos. Ne-am uşura urcuşul!

— Absurd! Se vede că nu eşti decît puitor de capcane. S-ar putea să treacă săptămîni de zile pînă să dăm de nuggeţi. Cum să laşi caii atîta vreme singuri? Ar trebui să stea cineva cu ei, să-i păzească. Sus, însă, îi avem sub ochii noştri. Pricepi?

— Acuma pricep. Cînd nu cunoşti locul, e normal să-ţi răsară în minte asemenea întrebări.

— De altfel, cum ţi-am mai spus, avem şi cîte ceva de admirat: sus, pe creastă, se află mormîntul căpeteniei apaşilor, precum şi al fiicei sale.

— Şi chiar acolo, la morminte, să ne instalam tabăra?

— Exact.

— Şi noaptea ce ne facem?

Întrebarea îşi avea tîlcul ei. După cum se ştie, eu trebuia să sap la mormîntul lui Inciu-ciuna ca să dau de testamentul lui Winnetou. Or, pentru asta nu aveam nevoie de martori şi nu-mi convenea deloc să stăm toată vremea împreună. Poate izbuteam să-i sperii, să nu stea noaptea lîngă morminte; mi-aş fi asigurat astfel libertatea de acţiune măcar pentru cîteva ceasuri. Şi chiar aşa, încă mi-ar fi fost greu. Pe întuneric nu te poţi orienta şi riscul de a greşi e cu atît mai mare. Şi apoi, chiar dacă lucrurile ar fi mers bine, cum să astup la loc groapa, aşa, orbecăind, fără să se observe nimic a doua zi?

— Şi ce-i cu noaptea? zîmbi ironic Gates. De ce te interesează?

— Hm, să dormi lîngă nişte morminte... nu prea convine orişicui.

— A, ţi-e frică!

— Asta nu.

— Ba ţi-e frică. Auziţi, Clay, Summer! Mister Jones se teme de morţi! Te pomeneşti că se vor scula noaptea din somn şi-i vor sări în spate, ha-ha-ha-ha!

Rîdea cu poftă şi ceilalţi îi ţineau hangul. Eu tăceam. Doar asta îmi fusese intenţia: să-i conving că mi-e frică de morţi. Altminteri, ar fi putut crede că am alte planuri. În cele din urmă Gates vorbi în batjocură, căutînd să mă liniştească în acelaşi timp:

— Sînteţi superstiţios? Mare nerozie, zău aşa! Morţii, domnule, nu se mai întorc, iar ăştia doi se vor feri ca de dracu' să părăsească veşnicele plaiuri ale vînătoarei unde hălăduiesc fără grijă, înfulecînd carne de cerb şi de bizon. Ei şi dacă totuşi s-ar scula din mormînt, n-aveţi decît să ne chemaţi în ajutor, că-i fugărim noi să le scapere călcîiele...

Pe cînd discutam astfel, atinserăm poalele muntelui şi cîrmirăm spre vest, ocolind o bună bucată, pentru ca, după o nouă abatere la stînga, să intrăm în vîlceaua de care pomenise Gates. De aci urcarăm călare pînă într-un loc unde strunga de care am mai amintit în aceste rînduri se ramifica în două. Ne continuarăm apoi suişul pe jos, printr-o albie pietroasă, către creasta ce trebuia s-o depăşim.

Eu rămăsesem intenţionat în urmă. Gates era capul coloanei. De cîteva ori omul se opri ca să-şi amintească descrierea făcută de Santer. Avea memorie bună, se orienta repede. Luînd-o prin pădure, coborî în sfîrşit de partea cealaltă, unde copacii se răreau treptat. Acolo Gates se opri.

— Am nimerit cît se poate de precis, continuă el cu bucurie. Iată şi mormintele! Le vedeţi? De-acum nu rămîne decît să apară şi mister Santer.

Da, ne aflam la mormîntul lui Inciu-ciuna, fosta căpetenie a apaşilor, care, sub movila aceea de pămînt cu bolovani stivuiţi deasupra, odihnea pe calul său, cu toate amuletele şi armele sale, în afară de puşca de argint. Şi alături, la rădăcina copacului ce-şi înălţa coroana din vîrful piramidei de piatră, îşi dormea somnul de veci frumoasa Nşo-ci. În timpul peregrinărilor mele cu Winnetou mai trecusem nu odată pe acolo, pentru a cinsti memoria celor două fiinţe dragi. Şi iată-mă din nou – dar singur şi despărţit pentru totdeauna de bunul meu prieten! Venea şi el singur uneori, pe cînd eu cutreieram meleaguri depărtate. Ce gînduri va fi frămîntat în mintea lui, ce simţiri îi vor fi bîntuit sufletul? Santer! Dorinţa de răzbunare împotriva asasinului pusese cîndva stăpînire pe toată fiinţa nobilului apaş. Dar mai tîrziu?

Winnetou nu a reuşit să pună mîna pe făptaş şi să-l pedepsească. Acum eu stăteam aici şi-l aşteptam pe nemernic. Nu eram eu oare executorul său testamentar şi moştenitorul setei sale de răzbunare? Nu mă însoţise şi pe mine gîndul neostoit de a-l pedepsi pe Santer pentru odioasa lui crimă? Şi nu aş comite oare un păcat de neiertat dacă, prinzîndu-l în sfîrşit pe asasin, m-aş lăsa condus de milă?... Şi totuşi...

— Ce tot stai şi te uiţi la movilele alea? Mă trezi din gînduri glasul iui Gates. Ţi s-au năzărit cumva strigoii? Păi dacă tremuri de frică în miez de zi, atunci ce mai faci deseară, ca să nu zic la noapte?

Nu-i dădui nici un răspuns. Dusei calul în luminiş, îi scosei şaua şi-l lăsai să se bucure de libertate.

Apoi, după vechiul meu obicei, mă apucai să cercetez împrejurimile. Pînă să revin, Gates şi ai lui se lungiseră comod lîngă mormîntul căpeteniei, tocmai în locul unde trebuia să sap.

— Pe unde umbli? Mă luă acesta la rost. Te-ai şi apucat să cauţi comoara? Lasă-te de şotii, bre! Asta o facem împreună, ca nu cumva vreun deştept să pună mîna pe toţi nuggeţii şi să-i ascundă de ochii celorlalţi.

Tonul acesta nu-mi plăcea. E adevărat că oamenii nu ştiau cine sînt, dar nici nu le puteam îngădui să-mi vorbească pe acest ton. De aceea replica mea fu aspră, fireşte, fără a jigni.

— Mă întrebi din curiozitate, sir, sau pentru că-ţi închipui că eşti în drept să-mi comanzi? Pentru ambele cazuri, te avertizez că am ajuns la o vîrstă cînd nu îngădui să fiu muştruluit!

— Cum, muştruluit? Ce vrei să spui cu asta, mister Jones?

— Vreau să spun că mă consider stăpîn pe toate actele mele.

—- Ei vezi, tocmai aici e baiul! Din clipa cînd te-ai asociat cu noi, ai devenit parte dintr-un lanţ. Nici o verigă nu se mai poate mişca după voia ei. S-a zis cu independenţa!

— Dar nici n-am să mă las dominat de altul!

— Ba da! Unul din noi trebuie să dirijeze întregul grup.

— Şi crezi că acela eşti dumneata?

— Fără discuţie.

— Atunci află că te-nşeli. Dacă e cineva căruia îi datorăm ascultare, acela nu poate fi decît Santer.

— El nu-i aici. Între timp, conduc eu.

— Dar nu şi pe mine! Uiţi că Santer încă nu m-a angajat? Aşadar, nu sînt încă „verigă", cum spui dumneata.

— Atunci nu te mai foi peste tot, pentru că nici n-ai dreptul, de vreme ce te consideri în afara grupului nostru.

— Să lăsăm cearta, sir! Am dreptul să mă mişc cum vreau. Adineauri m-am dus să văd dacă nu e vreo primejdie. Sînteţi doar westmen-i, parcă aşa v-aţi lăudat! Atunci, ar trebui să ştiţi că nu e bine să stai în pădure fără să-ţi iei mai întîi măsuri de siguranţă. Or, pentru că dumneavoastră aţi neglijat acest lucru, m-am dus eu să văd cum stăm. În consecinţă, aş merita mai curînd laudă decît răstelile dumitale.

— Aha! Te-ai dus să cauţi niscai urme?

— Exact.

— Te pricepi în socotelile astea?

— Probabil.

— Credeam că umbli după nuggeţi.

— N-oi fi chiar atît de prost!

— Adică, de ce trebuie să fii prost pentru aşa ceva?

— Ştiu eu unde să-i caut? Singurul care ar putea să ştie ceva e Santer. Asta, presupunînd că se găseşte într-adevăr aur pe-aici. Pentru că eu, ca să fiu sincer, mă cam îndoiesc.

— Păi da, dumneata parcă eşti plămădit numai din bănuială şi neîncredere! Mai bine te lăsam să-ţi vezi de drum.

— Aşa? Aflaţi că eu aş fi singurul în măsură să descopăr nuggeţii, dac-ar mai fi aici. Dar nu mai sînt.

— Cum nu sînt? Cine ţi-a spus?

— Eu însumi mi-o spun.

— Ce tot vorbeşti! De unde să ştii dumneata că a dispărut aurul?

— E la mintea oricui şi mă miră că dumneavoastră nişte westmen-i încercaţi, nu v-aţi dat încă seama de realitate.

— Nu ne mai suci, omule! Vorbeşte pe şleau! A fost aici aur sau nu?

— A fost.

— Şi cine să-l fi luat?

— Winnetou.

— Ia te uită. Cum de ţi-a venit asemenea idee.

— Iar eu aş întreba cum de nu ţi-a venit dumitale şi celorlalţi. Din cîte ştiu, Winnetou nu era numai cel mai viteaz dintre indieni, dar şi cel mai inteligent.

— Asta se ştie.

— Mă rog, atunci judecă niţel! Winnetou a urcat încoace după nuggeţi. Fiind atacat şi-a dat numaidecît seama că cineva caută să descopere depozitul. Era imposibil ca bănuiala lui să nu cadă pe Santer, care mai încercase odată să pună mîna pe nuggeţi. Ce-ai fi făcut dumneata, mister Gates, în locul apaşului? Ai fi lăsat aurul tot acolo?

— Ei, drace! făcu cel întrebat.

— Lasă-l pe dracu. Mai bine răspunde.

— E o părere, să zicem, dar nenorocită şi urîtă.

— Dacă socotiţi că Winnetou era un idiot, atunci poftim de căutaţi nuggeţii! Mie să nu-mi reproşaţi însă că aş umbla să-i iau fără ştirea voastră. Să nu-mi atribuiţi asemenea gugumanii.

— Şi crezi că n-o să găsim nimic?

— Sînt convins de asta.

— Păi atunci de ce-ai mai venit cu noi?

Fireşte că nu puteam să-i spun adevărul. De aceea minţii.

— Pentru că ideea mi-a venit abia acum.

— Aha! Va să zică pînă adineauri erai tîmpit ca şi noi. Să admitem că judecata dumitale nu e chiar de lepădat. Se pot găsi însă tot atîtea argumente împotrivă.

— Care anume?

— Să-ţi spun numai unul: poate ca aurul e atît de bine ascuns, încît Winnetou nu se temea deloc că va fi descoperit. Posibil?

— Da.

— Bine. Aş mai avea şi altele, dar pînă una alta e suficient. Să-l aşteptăm pe mister Santer şi si auzim ce spune.

— Cînd credeţi că va fi aici?

— Azi nu. Mîine, însă, cu siguranţă.

— Mîine? Nu se poate. Cunosc întîmplător Salt-fork-ul, unde ziceai că se află Santer. Chiar dac-ar călări cu toată viteza, încă n-ar ajunge aici decît poimîine seara. Mă întreb ce facem pînă atunci...

— Vînăm. Doar avem nevoie de hrană.

— Hm, credeţi că e cazul să merg şi eu la vînătoare? Pusesem întrebarea cu alt scop: nădăjduiam ca tustrei să plece la vînătoare şi să mă lase singur. Din păcate, răspunsul lui Gates nu mă satisfăcu.

— Mai bine nu. Ne-ai strica tot rostul. O să mergem numai eu şi Clay. Să sperăm că nu ne întoarcem cu mîinile goale. Iar dumneata rămîi cu Summer.

Cei doi îşi luară armele şi plecară. Nu cumva Gates căuta să mă ţină sub supraveghere? În cazul acesta, mă socotea într-adevăr un guguman. Pe de altă parte, dacă într-adevăr se temea să nu-i stric vînătoarea, înseamnă că mă lua drept un ageamiu sută-n sută, fără să-şi dea seama ce greşeală comite astfel. Rostea „puitor de capcane" cu un vădit dispreţ, dovedind cît de puţin cunoaşte faptul că tocmai un puitor de capcane trebuie să fie şi bun ţintaş şi, în general, bun westman.

Cutreierînd toată pădurea, cei doi vînători emeriţi nu se aleseră decît cu un iepure mic şi prăpădit, din care ar fi trebuit să se sature patru guri.

A doua zi dimineaţă Gates îşi luă tovarăş de vînătoare pe Summer. Toată recolta se rezumă la cîţiva porumbei sălbatici, cu carnea bătrînă şi tare ca pielea de bocanc.

— Avem ghinion, mare ghinion! se scuză el. Nu răsare nici un vînat ca lumea.

— Bine măcar că ghinionul dumneavoastră nu se poate frige şi consuma, îi luai eu peste picior, că altminteri v-aţi aştepta şi la felicitări. Porumbeii ăştia sînt de pe vremea lui Matusalem. Au pierit de tineri, săracii!

— Ia ascultă, domnule, ne iei în băşcălie?

— Nicidecum. Cu stomacul gol nu-ţi arde de glume.

— Atunci poftim, arată dumneata ce poţi!

Well, vă aduc eu o fripturică.

— Pe dracu ai să aduci!

— Vreun iepure sau porumbel de dinaintea potopului tot am să găsesc.

Îmi luai ambele puşti şi pornii spre pădure. În urma mea se auzi rîsul lui Gates:

— Ha-ha-ha, uitaţi-vă la el! Cu tunul ăla te pomeneşti că doboară niscai copaci, că de vînat, nici vorbă!

Restul nu mai auzii. Din păcate, nu-mi veni în gînd să mă opresc o clipă şi să trag cu urechea. Pentru că aş fi auzit şi alte vorbe, de mare importanţă pentru mine. După cum aveam să aflu mai tîrziu, oamenii erau sincer convinşi că n-am să vînez nimic. De aceea hotărîră să-şi mai încerce o dată norocul şi să-mi arate mie la întoarcere ce pot ci şi ce tîrîie-brîu sînt eu. Aveau poftă să-şi rîdă de mine. O luară deci şi ei spre pădure. Dac-aş fi ştiut de plecarea lor, m-aş fi putut întoarce să sap în linişte la mormîntul lui Inciu-ciuna. Astfel, găsind testamentul lui Winnetou, l-aş fi putut ascunde frumos în buzunar, rămînîndu-mi şi timp ca să vînez vreo sălbăticiune. Dar n-a fost să fie aşa.

Cum pînă atunci bravii mei vînători apucaseră în două rînduri spre sud, speriind, desigur, din calea lor vînatul, hotărîi s-o iau spre nord, să cobor povîrnişul şi să trec pajiştea în care altădată îi ademenisem pe kiowaşi, îngrămădindu-i la strunga ce se deschidea în faţă. Pe aici fără îndoială că nu mai călcase de ani de zile picior de om şi se putea nădăjdui într-un vînat serios. Dar era către prînz, cel mai prost timp de vînătoare. De aceea mare îmi fu bucuria cînd, după vreun ceas de pîndă, mă alesei cu două curci grase, de toată frumuseţea. Drept care, făcui calea-ntoarsă spre locul nostru de popas.

Acolo însă – nimeni! Unde se vîrîseră oamenii? Să se fi ascuns undeva ca să mă pîndească, să vadă ce-am adus? Ori au plecat iar la vînătoare? Îi strigai pe nume. Nici un răspuns.

Ah, de-ar fi cît mai departe! Trebuia însă să fiu prudent. Îi căinai peste tot. Da, lipseau într-adevăr. Aşadar, la lucru! Repede!

Scosei cuţitul şi tăiai afară o brazdă de pămînt cu iarbă de pe marginea dinspre apus a mormîntului, ca să am cu ce masca locul după ce voi fi terminat de săpat. Îngrămădeam ţărîna pe o pătură întinsă alături. După plecarea mea, de acolo nu trebuia să se vadă nici un semn, nici un fir răscolit; groapa trebuia astupată la loc.

Lucram cu o grabă febrilă, căci Gates şi ai săi puteau să revină din moment în moment. Trăgeam mereu cu urechea ca să desluşesc la timp paşii sau vocile lor. Dar agitat cum eram, fireşte că auzul nu-mi funcţiona chiar atît de perfect ca în condiţii de calm.

Groapa se adîncea treptat. La peste un cot adîncime vîrful cuţitului se întîlni scrîşnind cu o piatră. O scosei repede afară, apoi dădui de încă una dedesubt şi, în fine, văzui un lăcaş pătrat, îngrădit cu pietre lucioase, netede. Pe fundul lui, o bucată de piele groasă, împăturită! Da, acesta era testamentul lui Winnetou! Îl băgai în buzunar şi, cu o viteză nebună, mă apucai să astup iarăşi groapa.

Treaba asta mergea mult mai repede decît săpatul. Răsturnai ţărîna la loc în groapă, o îndesai tare cu pumnii şi potrivii, tocmai bine deasupra brazda verde pe care o scosesem la început. Nimeni, oricît de ager la vedere, n-ar fi putut să descopere vreo urmă.

Slavă Domnului, izbutisem! Cel puţin aşa mi se părea. Ascultai atent; nu se auzea nicăieri nici un zgomot. Aveam deci tot timpul să desfac pielea îndoită în formă de plic. Înăuntru mai era încă un asemenea plic cusut pe margini cu coarde de cerb. Tăiai cusăturile. Testamentul lui Winnetou apăru sub ochii mei: cîteva foi de hîrtie scrise des şi mărunt.

Să-l ascund sau să-l citesc chiar acum? Mă întrebam în sinea mea. Adică de ce nu l-aş citi? Nu vedeam nici un motiv. Dacă Gates şi ai săi se întorc şi mă văd citind, cu ce-ar putea să-mi căşuneze? Doar nu ştiau despre ce e vorba. O scrisoare, nişte însemnări, atîta tot. În fond, cu ce drept şi-ar fi vîrît nasul în intimităţile mele?! Şi chiar dacă mi-ar fi cerut o lămurire, îi puteam îmbrobodi după plac.

Mă hotărî! Deci să citesc, mai bine spus să sorb din ochi rîndurile scrise de Winnetou. Căci el cu mîna lui trebuie să le fi aşternut. Klekih-petra îl învăţase să scrie, după cum îl instruise în atîtea alte domenii. Numai că viteazul apaş nu prea avusese ocazia să se folosească de condei sau creion. Îi cunoşteam totuşi scrisul după nişte însemnări ce le făcuse în carnetul meu. Nu era un scris frumos, nici prea sigur, dar purta o amprentă personală. La prima vedere semăna cu caligrafia unui şcolar încă stîngaci.

Momentul mă copleşea. Mă aşezai şi despăturii foile. Da, nu încăpea îndoială, era scrisul lui. Literele aşternute cu grijă, la aceeaşi înălţime, păreau mai degrabă desenate. Cînd şi unde înşirase el toate aceste rînduri dese? Cît timp va fi închinat oare acestei migăloase munci? Ochii mei se împăienjeniră de lacrimi cînd începui să citesc:

„Dragul meu frate!

Tu trăieşti în timp ce Winnetou, care te-a iubit atît de mult, e mort. Dar sufletul lui se află acum în palma ta, pentru că e scris în aceste foi, Păstrează-le la piept, lîngă inimă.

Vei şti ultima dorinţă a fratelui tău roşu şi vei afla şi multe altele pe care nu trebuie să le uiţi. Dar mai întîi să-ţi spun ce-i mai însemnat. În faţa ochilor tăi nu se află singurul testament al lui Winnetou. El a mai lăsat unul în urechile şi în gîndul războinicilor săi. Acesta însă e numai pentru tine.

Vei găsi foarte mult aur şi vei face cu el ceea ce spiritul meu îţi porunceşte. Aurul a stat ascuns în Nugget-tsil, dar ucigaşul de Santer umbla să pună mîna pe el. De aceea Winnetou l-a luat de acolo şi l-a dus la Deklit-to, la apa întunecată, pe unde am trecut cîndva amîndoi. Caută de găseşte locul acela. Mergi călare prin Indelcecil, prin pădurea de brazi, pînă la Te-şoş, la stînca ursului, unde apa se prăvale de sus. Acolo descaleci şi te urci..."

Pînă aici ajunsei cu lectura cînd, deodată, un glas răsună în spatele meu.

Good-day, mister Shatterhand! Faci exerciţii de silabisire?

Mă întorsei şi-mi dădui imediat seama că făcusem cea mai mare prostie din viaţa mea. La vreo zece paşi înapoia mea îmi lepădasem neglijent puştile şi cele două curci. Şedeam sprijinit de mormînt, cu spatele către drumul ce urca din vale, poziţie cu totul neavantajoasă şi explicabilă numai prin tulburarea ce mă cuprinse gîndindu-mă la ultima dorinţă a lui Winnetou. Astfel nu observasem cum individul ce mi se adresa pusese mai întîi stăpînire pe armele mele, la care eu nici gînd să mai pot ajunge, cu atît mai mult cu cît noul venit stătea cu mîna pe trăgaci. Şi omul acesta nu era altul decît... Santer!

Dintr-un gest reflex îmi dusei repede mîinile la centură. Ei da, n-ar fi stricat să găsesc pistoalele la locul lor! Dar îngenunchind ca să sap groapa, mă despovărasem şi de centură şi de celelalte lucruri care ar fi putut să mă stingherească. Procedasem cu multă uşurinţă. Acum centura şi cuţitul odihneau alături în iarbă. Pentru moment, eram complet lipsit de apărare. Santer, observînd gestul meu inutil, rîse ironic şi mă avertiză:

— Nici un pas, domnule şi lasă armele în pace dacă nu vrei să te împuşc imediat! Vorbesc foarte serios!

Ochii lui mă fixau cu atîta turbare, încît nu mă îndoiam că era gata să tragă în mine.

Deşi foarte surprins la început, redevenii totuşi stăpîn pe fiinţa mea. Şedeam nemişcat şi îl priveam în ochi cu sînge rece.

— În sfîrşit, eşti al meu! rosti Santer cu satisfacţie. Mă vezi cum stau cu degetul pe trăgaci? O scurtă apăsare şi-ţi zboară creierii! În privinţa asta n-ai ce te îndoi. Prin urmare, să nu minţi, că altminteri te expediez la naiba! Cu tine nu merge să te slăbească omul din ochi. Mă aşteptai, nu-i aşa?

— Deloc! răspunsei calm.

— Ei da, credeai că am sa vin abia mîine seară. Ai calculat greşit.

Ştia de calculul meu, deci vorbise între timp cu Gates şi ceilalţi. Dar unde întîrziau ei?... Oricum, nu erau nişte ucigaşi, iar prezenţa lor mi-ar fi fost de folos, căci Santer – chiar dacă l-aş fi provocat – n-ar fi îndrăznit să mă lichideze de faţa cu ei. Şedeam deci ţeapăn, în timp ce banditul mă lămurea pe un ton de batjocură şi ură:

— Mă duceam la Saltfork ca să-l informez pe Tangua în legătură cu pieirea cîinelui de Winnetou; dar întîlnind întîmplător o ceată de kiowaşi am luat-o mai repede încoace. Jos îl văd pe Gates şi aflu despre un anume Jones care ar fi venit cu el. Cică are două puşti. Una mare cît toate zilele şi alta mică. Asta m-a făcut să intru la bănuieli. I-am cerut să mi-l descrie exact pe individul cu pricina şi am înţeles imediat. O făcuseşi, ce-i drept, pe prostul cu el, jucaseşi teatru, dar am mirosit eu că „prostul" se cheamă Old Shatterhand. Am urcat încoace cu intenţia să mă ascund pînă te întorci de la vînătoare. Cînd colo, te găsesc aici. Straşnic mai săpai, stimabile! Te-am admirat cu toţii. Ce-i cu hîrtiile din mîna ta?

— O notă de plată a croitorului.

— Cîine, îţi permiţi să glumeşti cu mine?! Ce-i cu hîrtiile?

— Ţi-am mai spus: o notă de plată a croitorului. Vino şi vezi!

— Ţi-ar conveni! Dar las' că te fac eu inofensiv! Ce vrei aici, la Mugworthills sau Nugget-tsil, cum îi spun apaşii? Ce cauţi?

— Caut şi eu nişte comori.

— Aha, mi-am închipuit.

— Din păcate, însă, n-am găsit decît nota croitorului.

— O s-o cercetez. Dracu te pune să-ţi vîrî mereu nasul unde nu-ţi fierbe oala! Dar de data asta s-a terminat cu tine, s-a zis!

— Sau cu dumneata. Căci unul din noi tot trebuie s-o păţească. Asta e sigur.

— Potaie obraznică! Te pîndeşte moartea şi tot mai mîrîi? Dar degeaba îţi arăţi colţii. Ţi-o repet: S-a zis cu tine! Iar aurul după care umbli va fi al nostru!

— N-aveţi decît să-l luaţi şi să-l roadeţi pînă vi se tocesc dinţii.

— Nu-ţi bate joc! Spuneai tu că aurul nu mai e aici, dar hîrtiile astea or să ne informeze exact.

— Poftim, ia-le!

— Las' că le iau, n-ai grijă! Dar bagă la cap ce-ţi spun: cum te mişti într-aiurea sau încerci sa mi te opui, trag! Cu altul m-aş opri la ameninţări. Tu, însă, eşti un afurisit; am să te împuşc fără ezitare.

— Nu e nevoie s-o subliniez! Sînt oricum convins.

— Bine că-ţi dai seama. Hei, voi de colo, veniţi şi legaţi-l!

Gates, Clay şi Summer se iviră de după nişte arbori unde stătuseră ascunşi pînă atunci. Se apropiară încet de mine. Scoţînd o curea din buzunar, Gates mi se adresă în chip de scuză:

— Spre surprinderea noastră, am aflat, sir, că nu vă cheamă Jones, ci Old Shatterhand. De ce ne-aţi minţit? Aţi vrut să ne trageţi pe sfoară. Acum trebuie să vă legăm. Mai bine nu vă opuneţi, că tot nu ajută la nimic. Mister Santer vă împuşcă pe loc, nu încape îndoială.

— Nu mai trăncăniţi! strigă Santer. Iar tu lasă hîrtiile jos şi întinde mîinile!

Eram convins că mă aflu la cheremul lui. Nici nu-i trecea prin gînd că de fapt eu îi sînt stăpînul. Trebuia doar să profit cît mai abil şi energic de situaţie.

— Ei, ce faci? Executarea, că de nu, te împuşc! tună Santer. Aruncă hîrtiile!

Le lăsai să cadă.

— Întinde mîinile!

Aparent docil, întinsei mîinile către Gates, dar aşa fel, încît să-l oblig să se posteze între Santer şi mine.

— Dă-te la o parte, Gates! îi strigă banditul. Ce-mi stai în dreptul puştii?! Dacă...

Dar nu continuă, deoarece îi tăiai vorba într-un mod foarte nedelicat. În loc să mă lege Gates pe mine, îl apucai eu de mijloc, îl ridicai de jos şi-l zvîrlii cu toată puterea asupra lui Santer. Acesta dădu să se ferească, dar era prea tîrziu. Îl izbii atît de tare, încît căzu la pămînt şi puşca îi zbură din mînă. Cît ai clipi, mă şi aflam lîngă el; îi proptii genunchiul în piept şi dintr-un pumn îl ameţii bine de tot. Apoi, sărind în picioare, mă răstii la ceilalţi trei:

— Iată dovada că sînt într-adevăr Old Shatterhand! Va să zică, aţi vrut să mă legaţi? Jos armele, că vă împuşc! Aruncaţi-le! Vorbesc şi eu cît se poate de serios!

Îi smulsesem lui Santer pistolul de la brîu şi-l ţineam întins spre cei trei vajnici „westmen-i". Drept care oamenii se executară.

— Aşezaţi-vă colo, la mormîntul fiicei lui Inciu-ciuna! Hai, pas alergător!

Se duseră şi se aşezară repede la locul indicat, îi trimisesem tocmai acolo, ca să stea departe de armele lor.

— Staţi liniştiţi! N-am să mă ating de voi, pentru că ştiu că aţi fost înşelaţi. Dar să n-o luaţi la picior, nici să vă daţi cumva la mine, că atunci e rău!

— Măi, ce nenorocire, ce năpastă! se tînguia Gates, frecîndu-şi mădularele lovite. Nici nu ştiu cînd şi cum m-am trezit zburînd ca o minge! Cred că mi-am frînt oasele.

— Nu-i decît vina dumitale. În orice caz, fii atent să n-o păţeşti şi mai rău. De unde ai cureaua?

— De la mister Santer.

— Mai ai şi altele?

Yes.

— Dă-le-ncoace!

Îşi deşertă buzunarul şi mi le dădu, iar eu îl legai pe Santer de picioare şi cu mîinile la spate.

— Aşa, cu ăsta am rezolvat. Doriţi să vă leg şi pe voi?

— Nu, sir, mulţumesc, răspunse Gates plin de umilinţă. Mi-ajunge. Stau aici cît vă place. Nu mă mişc.

— Foarte înţelept, căci eu, după cum vezi, nu prea ştiu de glumă.

— Glumă? Ce să mai vorbim! Şi noi care vă credeam puitor de capcane...

— Nu v-aţi înşelat prea mult. Un vînător adevărat trebuie să se priceapă în toate cele. Dar cu vînătoarea de adineauri cum staţi? Aţi împuşcat ceva?

— Nici n-am tras măcar odată!

— Ia uitaţi-vă la curcile mele! Dacă staţi cuminţi, pînă la urmă le frigeţi şi le mîncaţi. Sper să vă convingeţi în curînd că acest Santer nu e omul cumsecade pe care l-aţi crezut, ci un ticălos fără pereche. O să vedeţi. Mi se pare că-şi revine.

Santer începu să dea semne de trezie. Se dezmetici şi deschise ochii. Stăteam în faţa lui şi-mi strîngeam catarama de la centură. Cînd îi văzu şi pe cei trei tovarăşi ai lui şezînd dezarmaţi lîngă mormîntul lui Nşo-ci, banditul exclamă speriat:

— Ce-i asta? Eu... Va să zică sînt legat!

— Întocmai! îl asigurai eu. Situaţia s-a schimbat spre mulţumirea dumitale. Cred că n-ai nimic împotrivă.

— Cîine! urlă el ca ieşit din minţi.

— Pst, nu-ţi agrava soarta.

— Lua-te-ar dracii, bestie!

— Te mai previn odată. Adineauri te-am lăsat să mă tutuieşti; aşa era situaţia, trebuia să înghit. Acum însă ai face foarte bine să te porţi mai politicos.

Santer se uită întrebător la oamenii lui şi le strigă de departe:

— Doar n-oţi fi pălăvrăgit?!

— Nu, răspunse Gates.

— Vă sfătuiesc să n-o faceţi nici de-aici înainte.

— Ce s-a întîmplat? Despre ce anume le interzici să pălăvrăgească? Mă interesai eu.

— Despre nimic.

— Oho! Vorbeşte, că de nu, îţi deschid eu gura! Deci?

— E vorba de nişte aur, făcu el ca şi cînd mi-ar mărturisi-o silit de împrejurări.

— Aşa. Şi?

— Adică de locul unde cred eu că se află nişte aur. Le-am spus-o şi lor şi mă temeam să nu fi pălăvrăgit.

— Aşa e? îl întrebai pe Gates.

— Da, răspunse acesta.

— Şi de altceva nu-i vorba?

— Nu.

— Fii sincer! Vă atrag atenţia la tustrei că tot voi o să ieşiţi în pagubă dacă încercaţi să mă duceţi de nas.

Gates şovăi cîteva clipe, apoi mă asigură pe un ton convingător:

— Puteţi să mă credeţi, sir. Nu-i nici o minciună. De aur e vorba.

— Şi totuşi nu te cred. Dumneata te prefaci doar că eşti sincer, iar Santer e perfidia întruchipată. Ei bine, n-o să vă meargă aşa! Te invit din nou să-mi spui adevărul, mister Gates. V-a pomenit Santer jos, cînd v-aţi întîlnit cu el, despre kiowaşi?

— Da.

— Era singur?

— Absolut singur.

— Zicea că s-a întîlnit pe drum cu kiowaşii?

— Da.

— Şi de aceea nu s-a mai dus la Saltfork?

— Exact, nu s-a mai dus.

— Kiowaşii erau mulţi?

— Şaizeci.

— Sub conducerea cui?

— A lui Pida, fiul căpeteniei Tangua.

— Acum unde se află?

— Acasă, la corturile lor.

— Nu minţi?

— Deloc, sir!

— Bine, mister Gates, fă cum vrei! Voinţa îl poate duce pe om la fericire sau îl poate nenoroci. Dacă mă minţi, vei regreta amarnic mai tîrziu. În ce priveşte aurul, degeaba v-aţi ostenit pînă aici. N-o să găsiţi nici un bob. Aurul s-a dus şi nu mai e.

Ridicai de jos testamentul, îl împăturii la loc în cele două plicuri de piele şi-l băgai în buzunar.

— Se pare că mister Santer ştie mai bine ca dumneavoastră unde se află aurul, mi se adresă Gates.

— Ştie mai mult decît nimic.

— Dar dumneavoastră ştiţi unde-i acum?

— Poate.

— Atunci spuneţi-ne şi nouă.

— Asta nu.

— Vedeţi, sir? Nu ne doriţi folosul, ci paguba.

— Doar aurul nu e al vostru!

— O să fie. Mister Santer ne arată locul şi ne luăm fiecare partea noastră.

— Cine să vi-l arate?! Păi Santer e în mîna mea!

— Ce-i puteţi face? O să fie din nou liber.

— Cam greu. Va plăti curînd pentru toate crimele lui.

La acestea, Santer izbucni într-un rîs impertinent, îmi întorsei faţa la el.

— Are să-ţi treacă pofta de rîs! Ce crezi c-am să fac cu dumneata?

— Nimic! rînji el.

— Ce mă poate împiedica să-ţi zbor creierii?

— Dumneata însuţi. Toată lumea ştie că Old Shatterhand nu ucide pe nimeni. Se teme.

— Mă feresc să ucid. Dumneata însă ai merita să te împuşc pe loc şi pot să-ţi spun că, dacă te întîlneam acum cîteva săptămîni, îţi astupam imediat gura. Dar între timp Winnetou a murit şi odată cu el am îngropat şi dorul de răzbunare.

— Lasă vorbele meşteşugite! Nu poţi să-mi faci nimic, asta e!

Ce neruşinat! Nu-mi explicam atitudinea lui decît prin tupeul care îi era propriu. Căci nu bănuiam ceea ce ştia el. Drept care, i-o întorsei cu tonul cel mai calm din lume:

— Vorbeşte, provoacă-mă cît îţi place! Unul ca dumneata nu mă poate scoate din fire. Spuneam că răzbunarea a fost înmormîntată odată cu Winnetou; dar una e răzbunarea şi alta pedeapsa... Fiecare crimă trebuie ispăşită. N-am să mă răzbun pe dumneata, dar de pedeapsă nu scapi.

Pshaw! Zi-i pedeapsă ori răzbunare, tot un drac! Căci nu vrei să te răzbuni, dar mă pedepseşti, adică mă ucizi pesemne. Păi omorul e omor, ce te joci cu cuvintele!

— Uite că greşeşti. Eu n-am să mă ating de viaţa dumitale. Te duc pînă la fortul cel mai apropiat şi te dau pe mîna judecătorilor.

— Zău? Vorbeşti serios?

— Foarte serios.

— Şi, mă rog, stimate domn, cum veţi face asta?

— Treaba mea.

— Ba e şi a mea, fiindcă îmi închipui că va trebui să ajung şi eu acolo. Cred însă că lucrurile se vor petrece invers. Am să te duc eu pe dumneata, nu dumneata pe mine. Or, eu sînt mai puţin evlavios, să ştii. Nici nu mă gîndesc să renunţ la răzbunare. Aha, uite-i! Au şi venit!

Banditul nu mai putea de bucurie. Şi nu fără motiv. Căci în clipa aceea un urlet asurzitor năvăli din toate părţile. O mulţime de kiowaşi cu feţele vopsite în culorile războiului veneau tîrîş ca şerpii, împresurîndu-mă.

Deci Gates mă minţise. Santer îi chemase pe kiowaşi la Nugget-tsil. Aflînd de moartea lui Winnetou, ei hotărîseră să prăznuiască fericitul eveniment chiar la mormintele tatălui şi surorii sale Nşo-ci. Astfel datina indienilor se împletise cu lăcomia şi cruzimea acestui neom, care mai avea şi satisfacţia de a-l prinde tocmai aici, la Mugworthills, pe cel mai bun prieten al lui Winnetou şi legatarul testamentului său.

Deşi lucrurile se întîmplaseră atît de neaşteptat, totuşi nu-mi pierdui cumpătul în nici un fel. La început, hotărît să mă apăr, scosei pistolul; apoi însă, văzîndu-mă înconjurat de şaizeci de inşi, renunţai şi-l băgai la loc. Să fug era imposibil; să opun rezistenţă ar fi fost în van. Puteam cel mult să-mi înrăutăţesc situaţia. Nu făcui decît să-i împing pe kiovaşii ce tăbărîseră asupra mea şi să strig cu glas tare:

— Old Shatterhand e gata să se predea războinicilor kiowaşi! Unde-i tînărul vostru şef? Vreau să mă predau lui de bună voie!

Roşii îmi dădură drumul căutîndu-l din ochi pe Pida, care încă nu se apropiase şi stătea după un copac.

— De bună voie? făcu ironic Santer. Individul care se făleşte cu porecla Old Shatterhand n-are ce vorbi despre o aşa-zisă predare de bună voie. E obligat să se predea, pentru că altminteri îl ia dracu. Pe el, băieţi!

Singur însă se feri să se apropie de mine, în timp ce kiowaşii, dîndu-i ascultare, se repeziră asupra mea cu mîinile goale, fără arme, voind să mă prindă de viu. Rezistai din răsputeri. Cu cîţiva din ei măturai chiar pămîntul. Dar pînă la urmă n-aş fi fost în stare să ţin piept atîtor oameni dacă nu intervenea Pida cu glas poruncitor.

— Lăsaţi-l în pace! Omul doreşte să mi se predea. N-are rost să-l loviţi!

Kiowaşii se dădură la o parte. Santer, însă, izbucni mînios.

— De ce să-l cruţe? Ba să-i care la pumni cît or putea! Pe el! Vă poruncesc!

Tînăra căpetenie se apropie atunci de bandit şi, cu un gest nu prea curtenitor, îl puse la respect.

— Te-ai apucat să ordoni aici? Ştii cine e căpetenia acestor războinici?

— Tu.

— Şi tu cine eşti?

— Sînt prietenul kiowaşilor: dorinţa mea se cade să fie luată în seamă.

— Prieten? Cine te socoate astfel?

— Tatăl tău.

— Nu-i adevărat. Tangua, căpetenia kiowaşilor, nu s-a împrietenit niciodată cu tine. Eşti doar un alb căruia i-am îngăduit să stea în mijlocul nostru.

Aş fi putut să profit de prilejul ce mi-l oferea acest schimb de cuvinte ca sa mă strecor din îngrămădeală şi să fug; probabil c-aş fi reuşit chiar să scap, căci indienii erau cu toţii atenţi la discuţia dintre Santer şi Pida; aproape că nici nu mă mai luau în seamă. Dar asta ar fi însemnat să-mi las armele acolo, ceea ce nu-mi convenea deloc. În fine, Pida veni spre mine şi rosti:

— Old Shatterhand vrea să-l iau prizonier. Se va preda el în bună pace şi va lepăda toate lucrurile?

— Da.

— Şi se va lăsa legat?

— Şi asta.

— Bine. Atunci să-mi dea armele!

Întrebările lui nu-mi displăceau. Însemna că-i e frică de mine. Îi dădui pistoalele şi cuţitul. Santer voi să ridice de jos carabina Henry şi doborîtorul meu de urşi. Interveni însă Pida.

— De ce iei armele? Lasă-le jos !

— Nici gînd să le las! Astea sînt ale mele.

— Ba ale mele!

— Ba nu, se îndărătnici Santer.

— Old Shatterhand e prizonierul meu, deci armele lui trec asupra mea.

— Şi cum l-ai prins, dacă nu datorită mie?! Doar era în mîinile mele! Nu renunţ nici la el, nici la carabina Henry!

Atunci Pida ridică ameninţător dreapta şi porunci:

— Lasă armele jos dacă-ţi spun!

— Ba nu le las!

— Luaţi-le! ordonă kiowaşul oamenilor săi.

— Va să zică săriţi la mine?... făcu Santer, luînd poziţie de apărare.

— Hai repede! îi îndemnă Pida pe kiowaşi. Văzîndu-se încolţit, Santer lepădă puştile.

— Poftim! Doar n-o să stea la voi pînă la sfîrşitul lumii! Am să mă plîng lui Tangua.

— N-ai decît, rosti Pida cu vădit dispreţ.

I se aduseră puştile. Kiowaşii tocmai se apucaseră să-mi lege mîinile, cînd Santer se apropie şi se făcu din nou auzit.

— Mă rog, armele păstraţi-le naibii, dar celelalte lucruri sînt ale mele. Uite astea, din buzunar...

Şi întinse mîna spre buzunarul în care păstram testamentul lui Winnetou.

— Înapoi! îl repezii eu.

Probabil că tonul meu îl cam sperie pe bandit. Se dădu înapoi. Dar imediat se reculese şi rînji.

— Obrăznicătura dracului! E prizonier, îşi vede moartea cu ochii şi tot mai latră ca dulăul legat de lanţ. Dar n-o să-ţi ajute, stimabile! Mie să-mi spui ce ai dezgropat adineauri şi ce-ai citit!

— Încearcă de-mi ia hîrtiile!

— Fireşte că am s-o fac. Şi ai să crapi de ciudă cînd voi pune mîna pe comoara aceea. Dar va trebui să te resemnezi.

Se apropie din nou şi dădu să-mi scoată testamentul din buzunar. Kiowaşii încă nu-mi legaseră de tot mîinile; abia de-mi petrecuseră cureaua în jurul uneia din încheieturi. Smucindu-mă fulgerător, îl apucai pe Santer de piept şi, repezindu-i un pumn în cap, îl făcui una cu pămîntul. Arăta ca şi cînd n-ar mai fi avut suflare în el.

— Iuf! Iuf! Iuf! se mirară indienii din jur.

— Hai, legaţi-mă! îi îndemnai cu, întinzînd amîndouă mîinile.

— Old Shatterhand îşi merită într-adevăr numele, mă lăudă Pida, tînărul şef. Ce voia Santer de la tine?

— O hîrtie, îi explicai, fără să dau alte amănunte.

— Parcă vorbea despre o comoară?

Pshaw! Habar n-are ce scrie în hîrtia mea. Dar, la urma urmei, al cui prizonier sînt eu: al tău sau al lui?

— Păi, al meu.

— Atunci de ce-i dai voie să se atingă de mine şi să-mi ia lucrurile?

— Războinicii roşii nu-ţi iau decît armele. Cu celelalte n-au ce face.

— Şi asta înseamnă că lucrurile mele să încapă pe mîna unui mişel? Dar cine-i Old Shatterhand? Un băieţaş căruia orice haimana are dreptul să-i umble prin buzunare? Eu nu m-am predat decît lui Pida, cinstindu-l astfel ca pe un războinic şi conducător viteaz. Cu Santer n-aş face decît să-i dau un picior în dos!

Indianul preţuieşte curajul şi hotărîrea chiar dacă e vorba de cel mai înverşunat duşman al său. Or, eu nu aveam deloc reputaţia unui laş, iar cînd – pentru a-l salva pe Sam – fusesem nevoit să-l răpesc pe tînărul Pida, îl tratasem cu toate menajamentele. Acum contam pe această amintire a lui şi se dovedi imediat că nu mă înşelam. Privindu-mă fără pic de duşmănie, Pida vorbi:

— Old Shatterhand e cel mai viteaz dintre vînătorii albi. În schimb ăsta, pe care l-ai doborît, are două limbi în gură şi cu fiecare spune într-alt fel; are şi două feţe schimbătoare. De aceea n-am să-i îngădui să-ţi umble prin buzunare.

— Mulţumesc. Se vede că meriţi într-adevăr rangul de căpetenie şi că vei ajunge cîndva printre cei mai străluciţi războinici ai kiowaşilor. Un luptător cinstit îşi ucide duşmanul, dar nu-l umileşte.

Vorbele mele îl umplură de mîndrie şi o undă de regret îi învălui glasul.

— Da, îl ucide... Old Shatterhand va trebui să moară. Va fi legat la stîlpul caznelor.

— Chinuiţi-mă, omorîţi-mă! Nu voi scoate nici un geamăt. Dar pe ticălosul acesta să-l ţineţi departe de mine!

După ce-mi legară mîinile, trebui să mă întind la pămînt ca să-mi lege şi picioarele. Între timp, Santer îşi reveni şi, sculîndu-se de jos, mă izbi cu vîrful cizmei strigînd:

— M-ai lovit, cîine! Ai să mi-o plăteşti! Te sugrum!

Şi se aplecă să mă strîngă de gît.

— Nu te atinge de el! interveni Pida răspicat. Îţi poruncesc!

N-ai ce să-mi porunceşti! Cîinele ăsta e duşmanul meu de moarte şi a cutezat să mă lovească. Las' că-l învăţ eu...

Nu apucă însă să-şi termine fraza, căci pe neaşteptate îmi încordai genunchii şi-l izbii în piept cu amîndouă picioarele. Lovitura fu atît de puternică, încît banditul se dădu peste cap şi rămase lat la pămînt. Se dezmetici totuşi repede şi, de furie, începu să urle ca o fiară; încercă să se ridice şi să se arunce asupra mea, dar nu izbuti: nu-l ţineau picioarele. Pînă la urmă, într-un efort îndîrjit, se sculă, scoase pistolul şi îl îndreptă asupra mea.

— Ţi-a sunat ceasul! În iad cu tine, cîine! Kiowaşul care se afla lîngă el îl apucă brusc de mînă şi glonţul scăpat din ţeava nimeri în gol.

— De ce te bagi? se răsti Santer la indian. Eu fac ce vreau! Cîinele ăsta m-a lovit şi m-a călcat în picioare. Trebuie să-l ucid!

— Nu, n-ai să faci ce vrei, interveni Pida apropiindu-se şi prinzîndu-l vîrtos de braţ. Old Shatterhand e prizonierul meu. Nimeni n-are vreun drept să se amestece. Eu şi numai eu îi hotărăsc soarta.

— Dar şi eu am o răfuială cu el. Şi încă una veche de tot.

— Asta nu mă priveşte. I-ai făcut unele servicii tatălui meu, pentru care ţi-a îngăduit să rămîi printre noi. Asta-i totul. Bagă-ţi deci minţile în cap şi nu te atinge de Old Shatterhand, că altminteri te omor cu mîna mea! Înţelegi?

— Păi, atunci ce facem cu el? întrebă Santer intimidat.

— Ne vom sfătui şi vom vedea.

— Ce mai e de sfătuit? Totul e limpede.

— Cum adică limpede?

— Trebuie ucis.

— Îl vom ucide.

— Şi cînd? Doar aţi venit încoace ca să sărbătoriţi moartea lui Winnetou, cel mai aprig duşman al vostru! Nici că s-ar putea sărbătoare mai frumoasă decît chinuindu-l şi omorîndu-l chiar aici pe Old Shatterhand, care i-a fost cel mai apropiat prieten!

—- Asta n-o putem face.

— De ce?

— Trebuie să-l ducem la corturile noastre.

— Nu văd ce nevoie ar fi.

— Trebuie să-l înfăţişăm lui Tangua, părintele meu. Old Shatterhand i-a sfărîmat cîndva genunchii. Numai Tangua poate hotărî în ce fel să moară.

— Prostie! Să vă căraţi cu el pînă la corturi... Mare prostie!

— Taci! Pida, căpetenia kiowaşilor, nu spune prostii!

— Dar nu pricepi că...?

— N-am ce pricepe!

— Nu ştii că acest Old Shatterhand a mai fost prins în multe rînduri şi de fiecare dată a scăpat prin şiretlic? Dacă-l căraţi pînă la corturi, scapă din nou.

— Lasă, n-ai grijă! O să-i dăm cinstea ce se cuvine unui războinic încercat, dar nu-l vom slăbi din ochi. Degeaba s-ar gîndi la fugă!

— Fir-ar al naibii! Să-l mai şi trataţi ca şi cînd ar fi ceva de capul lui! Rămîne doar să-i împletiţi cununi de laur şi să-i agăţaţi medalii de piept!

— Nu înţeleg ce spui. Nu ştiu ce-s alea cununi de laur şi medalii. Dar Pida, căpetenia kiowaşilor, ştie un lucru: cu Old Shatterhand se cade să ne purtăm altfel decît ne-am purta cu tine dac-ai fi prizonier.

— Frumos! M-am lămurit. Deşi am drepturi mari asupra lui, totuşi eram gata să renunţ. Ziceam că vi-l las, să-l pedepsiţi voi. Dar se schimbă socoteala. Dacă aveţi de gînd să vă purtaţi cu el ca şi cum ar fi cogeamite om de seama, atunci lăsaţi că-i fac eu zile fripte! Pe voi poate să vă înşele şi să scape. Eu, însă, am să veghez şi am să i-o plătesc cu vîrf şi îndesat. Merg şi eu pînă la corturi.

— N-am să te opresc, dar îţi mai spun odată: nu te atinge de el, că mori de mîna mea. Şi acum, gata! E timpul să ne sfătuim şi să hotărîm ce-i de făcut.

— Nu e nevoie de sfat. Vă spun eu ce să faceţi.

— Păstrează părerile pentru tine. Doar nu te-a ridicat nimeni în sfatul bătrînilor şi al înţelepţilor.

Şi Pida îi întoarse spatele. Alese pe cîţiva dintre războinicii mai în vîrstă şi se aşeză cu ei la sfat. Ceilalţi stăteau în jurul meu şi discutau în şoaptă. Păreau bucuroşi şi mîndri că mă predasem în mîinile lor. Schingiuirea şi omorîrea lui Old Shatterhand ar fi fost pentru ei un titlu de glorie invidiat de toate celelalte triburi.

Mă prefăceam că nu-i iau în seamă, căutînd să citesc însă pe chipurile lor cum mă apreciază şi ce sentimente au faţă de mine. Ceea ce constatam nu aducea deloc a duşmănie, a ură pătimaşă. Altădată, pe cînd nu eram încă atît de vestit şi-l schilodisem pe Tangua pentru tot restul zilelor, ura lor trebuie să fi fost fără margini. Dar de atunci trecuseră ani. Îndîrjirea lor se potolise treptat, iar eu ajunsesem celebru, dovedind în repetate rînduri că ştiu să preţuiesc oamenii în mod egal, fie ei albi, fie roşii. Poate doar Tangua să-mi fi păstrat o ură neîmpăcată – lucru firesc, judecînd după nenorocirea ce-i provocasem. Că vina era numai a lui, asta n-ar fi recunoscut-o, desigur, nici în ruptul capului.

Faptul că odinioară, capturîndu-l pe Pida, mă purtasem cu el – deşi duşman – cu deosebită blîndeţe, nu prea se putea să nu atîrne în judecata lor. Ei mă priveau nu ca pe un alb oarecare, ce a îndrăznit să-l schilodească pe Tangua, ci ca pe vestitul Old Shatterhand. S-ar putea spune că mă priveau deci cu mult respect. Totuşi, nu trebuia să-mi fac iluzii în ce priveşte soarta mea. Stima rămîne stimă; la îndurare însă nu mă puteam aştepta. Ba mai curînd l-ar fi iertat pe oricare altul în locul meu; pentru că prinderea şi osîndirea lui Old Shatterhand avea să-i înalţe mult în ochii celorlalte seminţii indiene. Eram hărăzit unei morţi la stîlpul caznelor. Şi precum albii se duc plini de aşteptare la teatru spre a face cunoştinţă cu opera unui dramaturg sau compozitor, tot astfel – chiar cu mai multă curiozitate – aşteptau kiowaşii să vadă cum va îndura Old Shatterhand caznele la care va fi supus.

Deşi conştient de acest adevăr, nu eram stăpînit nici de frică, nici de îngrijorare. Din cîte situaţii aparent fără ieşire nu scăpasem pînă atunci! De ce să mă fi lăsat tocmai acum pradă deznădejdii, socotindu-mă iremediabil pierdut? Omul trebuie să spere pînă în ultimul ceas, acţionînd, fireşte, cu toată energia de care e capabil pentru a-şi împlini propria speranţă. Doar cine nu posedă această forţă se poate considera într-adevăr răpus.

Santer se aşeză lîngă Gates şi ai săi, vorbindu-le cu glas scăzut şi stăruitor. Bănuiam despre ce e vorba. Oamenii mai auziseră de mine, ştiau deci că nu sînt un nemernic. În consecinţă, purtarea lui Santer faţă de mine îi cam revolta. Probabil că se adăugau şi mustrările de conştiinţă căci – urmîndu-l docil pe Santer – ei mă minţiseră grav şi-mi tăinuiseră apariţia kiowaşilor. Erau deci direct vinovaţi că ajunsesem să mă predau şi, nefiind totuşi nişte oameni fără scrupule, regretau acum gestul lor infam. De aceea Santer se ostenea să prezinte lucrurile în aşa fel încît el să apară în ochii lor basma curată.

Sfatul kiowaşilor nu dură mult. Participanţii se ridicară toţi în picioare, iar Pida se adresă cu glas tare oamenilor săi:

— Războinicii kiowaşi nu vor rămîne aici. Mîncăm şi pornim de îndată spre corturile noastre. Pregătiţi-vă deci de drum!

Eu mă aşteptasem la această hotărîre, nu însă şi Santer, care cunoştea prea puţin obiceiurile şi mentalitatea indienilor. Banditul sări de la locul lui şi se adresă lui Pida:

— Cum vine asta? Vreţi să plecaţi? Doar ne-am înţeles să mai stăm cîteva zile!

— Parcă odată se întîmplă să te înţelegi într-un fel şi pe urmă să se schimbe lucrurile? făcu tînărul şef.

— Păi, cum rămîne cu sărbătorirea morţii lui Winnetou?

— O sărbătorim noi altă dată.

— Cînd?

— Va hotărî Tangua.

— Nu înţeleg de ce aţi dat totul peste cap...

— Şi crezi c-ar trebui să-ţi dau socoteală?! Dar hai să-ţi spun, ca să audă şi Old Shatterhand.

Şi, întors mai mult spre mine decît spre Santer, continuă:

— Cînd veneam încoace ca să ne bucurăm de moartea lui Winnetou, mai-marele peste cîinii de apaşi, atunci noi nu ştiam că prietenul şi fratele său Old Shatterhand va cădea în mîinile noastre. Căzînd el, izbînda noastră e şi mai mare. Winnetou ne-a fost fără îndoială, duşman, dar să nu uităm că era totuşi din neamul nostru, pe cînd Old Shatterhand e şi duşman şi din neamul albilor! Moartea lui ne va bucura chiar mai mult decît aceea a lui Winnetou. Fiii şi fiicele kiowaşilor vor avea deci prilejul să prăznuiască în acelaşi timp două sărbători. Aici însă nu se află decît puţini războinici, iar eu sînt prea tînăr ca să hotărăsc de capul meu cînd şi în ce fel va muri Old Shatterhand. Va trebui ca pentru asta să se adune toţi kiowaşii şi Tangua, cel mai mare şi mai bătrîn dintre conducători, să-şi spună cuvîntul, să hotărască ce avem de făcut. De aceea plecăm de îndată spre corturi. Fraţii şi surorile noastre trebuie să afle cît mai degrabă ce s-a întîmplat.

— Dar nicăieri nu e un loc mai potrivit ca aici ca să-l supunem pe Old Shatterhand la chinurile morţii. L-aţi ucide chiar la mormîntul acelora pentru care v-a purtat atîta duşmănie.

— Înţeleg. Dar am hotărît noi oare ca să-l ucidem într-alt loc? Parcă nu putem să ne întoarcem?

— N-o să puteţi. Tangua va trebui să fie de faţă. Or, el nu-i în stare să se ţină pe cal.

— O să-l aducem cu o pereche de cai. Ştie el ce şi cum. Iar Old Shatterhand va fi îngropat aici.

— Chiar dacă-l vom ucide la Saltfork?

— Da.

— Şi-o să-l căraţi încoace?

— Desigur.

— Şi cine-o să facă treaba asta?

— Eu.

— Nu înţeleg nimic. Ce-i nevoie ca un războinic întreg la minte să se ostenească atîta cu hoitul unui cîine alb?

— Am să-ţi răspund, nu de alta, dar pentru că nu strică să-l cunoşti mai bine pe Pida, şeful cel tînăr al kiowaşilor. Şi Old Shatterhand să asculte şi să afle cu acest prilej cîtă recunoştinţă îi port pentru faptul că nu m-a omorît mai demult, ci m-a lăsat liber în schimbul unui prizonier alb.

Şi adresîndu-se din nou, mai curînd mie decît lui Santer, urmă:

— Old Shatterhand ne duşmăneşte într-adevăr, dar e un duşman cu inima bună. La Rio Pecos el ar fi putut să-l ucidă pe Tangua şi nu l-a ucis. I-a zdrobit numai genunchii. Aşa s-a purtat întotdeauna. De aceea oamenii roşii se cade să-l cinstească. El va muri, desigur, dar nu oricum, ci ca un mare viteaz. Îndurînd cele mai grele chinuri ce i-au fost date cîndva unui om să îndure, dînsul nu va geme şi nu se va tîngui. Apoi, după ce va muri, trupul lui nu va fi mîncat de peşti, nici de vulturi sau de lupi. O căpetenie ca dînsul trebuie să-şi aibă lăcaşul său de veci spre cinstea celor care l-au înfrînt. Şi unde va trebui să fie mormîntul? Ştiu din auzite că Nşo-ci, frumoasa fiică a apaşilor, i-a dăruit cîndva inima ei înflăcărată. De aceea trupul lui va fi să odihnească lîngă al ei, pentru ca şi spiritele lor să-şi fie aproape în veşnicile plaiuri ale vînătoarei. Astfel îi mulţumeşte Pida celui care l-a cruţat cîndva. Fraţii mei roşii mi-au ascultat cuvintele. Oare sîntem cu toţii într-un acelaşi gînd, sau nu?

Îşi plimbă privirea întrebător peste chipurile kiowaşilor.

Howgh! Howgh! Howgh! Veni aprobarea din toate gurile.

Fără îndoiala că acest Pida era un tînăr neobişnuit şi, ţinînd seama de mediul în care trăia, chiar un caracter nobil. Că vorbea cu atîta siguranţă despre moartea mea, aceasta nu mă impresiona prea mult; dar că-mi rezerva un sfîrşit atît de sublim, menit să-mi sporească faima de erou, aceasta mă obliga într-adevăr la recunoştinţă. Iar grija lui de a mă aşeza după moarte lîngă Inciu-ciuna şi Nşo-ci vădea un suflet sensibil, duios, bineînţeles în raport cu felul de a fi al altor băştinaşi.

În timp ce războinicii îşi exprimau zgomotos aprobarea, Santer izbucni în rîs şi mă apostrofă:

— Felicitările mele, stimabile! Ce poate fi mai plăcut decît să te însori în veşnicele plaiuri ale vînătoarei cu o frumuseţe indiană! Zău că m-aş bucura barem cu o invitaţie, dacă nu mi-e dat să-i fiu eu mire. Mă pofteşti, ce zici?

Măgarul nu merita nici o replică. Ţinut totuşi să-l avertizez.

— De invitaţie nu va fi nevoie: vei fi acolo înaintea mea.

— Ba nu zău! Ţi-ai pus în gînd să fugi? Bine că mi-o spui pe şleau. Voi avea eu grijă de tine, te asigur.

Indienii se ridicară apoi îndreptîndu-se spre caii ce staţionau în vale. Mie îmi sloboziră picioarele şi mă legară în schimb de doi indieni care mă flancau. Aşa trebuia să merg pînă jos. Pida îşi agăţă de umeri amîndouă puştile mele. În urma lui veneau banditul de Santer împreună cu ceilalţi trei albi care-şi duceau caii de dîrlogi; pe al meu îl ducea un kiowaş.

Jos, poposirăm din nou. Indienii aprinseră un foc şi se apucară să frigă nişte vînat. În sacii lor de merinde aveau şi pastramă. Îmi oferiră şi mie ditamai porţia, pe care cu greu o putui dovedi. O înghiţii însă toată pentru că trebuia să-mi păstrez forţa fizică. Pe timpul mesei kiowaşii îmi scoaseră legăturile de la mîini; în schimb, mă păzeau cu atît mai vîrtos. Nici vorbă nu putea fi de o evadare. Apoi, după ce toată lumea termină de mîncat, mă legară strîns pe calul meu. Şi astfel pornirăm la drum spre corturile kiowaşilor.

Ajunşi în cîmp, aruncai o ultimă privire spre Nugget-tsil. Oare aveam să mai revăd totuşi mormintele bravului Inciu-ciuna şi al gingaşei Nşo-ci? Speram. Trebuia să sper în viaţă. Căci mort degeaba m-ar mai fi adus Pida încoace. Morţii nu mai pot vedea.

Drumul spre Saltfork, lîngă Red River, e cunoscut cititorului. Nu e nevoie deci să-l mai descriu. De altfel, nici vreo întîmplare mai aparte n-aş avea de relevat. Kiovaşii mă păzeau cu toată sîrguinţa. Şi chiar dacă n-ar fi făcut-o, încă n-aş fi putut evada din cauza lui Santer care – aşa cum făgăduise îmi purta de grijă fără răgaz, căutînd cu un zel diabolic să-mi împovăreze drumul, să mă calce pe nervi, să mă umilească. Eforturile sale erau însă cu totul zadarnice. Eu nu dădeam nici o atenţie persecuţiilor şi provocărilor sale. Dimpotrivă, eram de un calm imperturbabil şi nu-i răspundeam la nimic în nici un fel. Iar Pida, la rîndul lui, nu permitea să mi se îngreuneze situaţia mai mult decît era necesar.

Gates, Clay şi Summer aproape că nici nu erau luaţi în scamă de indieni; se ţineau de Santer şi atît. Vedeam însă c-ar fi dorit să stea de vorbă cu mine, ceea ce Pida nu le-ar fi refuzat. În schimb Santer căuta să împiedice orice contact dintre noi. Făcea el cum făcea ca oamenii să nu se apropie de mine şi să nu am prilejul de a-i lămuri asupra persoanei mele. De altfel, nici nu-i trata ca pe nişte camarazi. Era clar că, după ce l-ar fi ajutat să descopere comoara, banditul s-ar fi descotorosit de ei. Nu s-ar fi sfiit de loc să mai lichideze trei oameni! Acum însă situaţia se schimbase. Banditul ştia desigur chiar din gura lor că Winnetou – după afirmaţiile mele – şi-a mutat nuggeţii în altă parte. Iar hîrtiile pe care le văzuse la mine păreau să-i confirme acest lucru. Or, dacă aurul nu mai era acolo, ce rost ar fi avut să-l mai caute? Prin urmare, nici de ajutorul celor trei inşi nu mai avea nevoie. Gates, Clay şi Summer deveniseră, aşadar, o povară de care s-ar fi descotorosit fără nici un regret. Dar cum? Să-i expedieze pur şi simplu? Nu. Vrînd-nevrînd, trebuia să mai tolereze prezenţa lor pînă se ivea un prilej nimerit.

E lesne de înţeles că toată atenţia îi era concentrată asupra testamentului. Nu avea altă dorinţă mai mare decît să intre în posesia lui. Să-mi ia hîrtiile cu forţa? S-ar fi opus Pida. Nu avea deci decît una din două căi de ales: ori să mi le fure în timpul somnului, ori, ajungînd la kiowaşi, să-l determine pe Tangua să mi le ia. Nu i-ar fi fost de loc greu să-şi ajungă scopul pe una din aceste căi. Testamentul era tot în buzunarul meu. În ce alt loc l-aş fi putut ascunde? Poate în căptuşeală. Dar pentru asta ar fi trebuit să fiu singur şi cu mîinile libere. Cît priveşte cealaltă cale, Santer îi făcuse destule servicii lui Tangua pentru că bătrînul şef să-i fie îndatorat. Acesta s-ar lăsa deci uşor convins să-mi ia hîrtiile şi să i le cedeze banditului. De fapt, problema testamentului era singura ce-mi dădea dureri de cap. Nu mă preocupau nici persoana, nici viaţa mea. Toate gîndurile mele roiau în jurul acestor hîrtii lăsate de bunul meu prieten Winnetou.

Corturile kiowaşilor se aflau în locul ştiut, adică la întîlnirea dintre Saltfork şi Red River. Îl traversărăm pe acesta din urmă într-un punct unde apa era mai scăzută. Apoi, cînd mai rămăseseră doar puţine ore de mers, Pida expedie doi curieri care să anunţe sosirea noastră. Cîtă zarvă şi bucurie trebuie să fi stîrnit printre kiowaşi vestea că Old Shatterhand fusese făcut prizonier!

Ne aflam încă în plină prerie şi încă nu se zărea pădurea răspîndită pe malurile celor două rîuri, cînd ne şi întîmpinară călăreţi, venind valvîrtej cîte doi, cîte trei, după cum apucaseră să-şi mîie caii. Goneau nebuneşte, fiecare dorind să-l vadă cel dintîi pe faimosul Old Shatterhand.

Călăreţii, cum ajungeau în dreptul meu, scoteau cîte un strigăt ascuţit în semn de salut şi, după ce mă priveau o clipă, se orînduiau în urma coloanei noastre. Nimeni nu se înghesuia să mă vadă de aproape, să mă pipăie, cum ar face curioşii din lumea civilizată. Nu. Indienii sînt mult prea sobri pentru a-şi manifesta astfel interesul sau emoţia de care sînt cuprinşi.

În felul acesta eşalonul nostru creştea într-una, fără ca eu să fiu cîtuşi de puţin incomodat. Iar cînd în cele din urmă zărirăm pădurea care aici, pe malul lui Saltfork, nu alcătuia decît o fîşie îngustă, eram însoţiţi de aproape patru sute de indieni, toţi bărbaţi, în puterea vîrstei. În ce priveşte satul kiowaşilor, acesta mai crescuse în ultimul timp şi ca întindere şi ca număr de locuitori.

Printre copaci se înălţau sumedenie de corturi în care desigur că nu era nimeni în acea clipă. Toată lumea ieşise afară să ne vadă. Femei bătrîne şi tinere, adolescenţi, fete, copii – toţi căscau ochii la noi. Nefiind obligaţi să păstreze rezerva gravă şi tăcută a războinicilor, aceştia făceau o asemenea larmă asurzitoare încît, dacă n-aş fi fost cu mîinile legate, mi-aş fi astupat numaidecît urechile. Ţipau, chiuiau, urlau, rîdeau zgomotos, pe scurt, făceau un tărăboi grozav, demonstrînd cît de mult îi bucură apariţia mea ca prizonier.

La un moment dat Pida, care călărea în faţă, ridică un braţ şi făcu semn de linişte. Larma încetă imediat. La un al doilea semn călăreţii alcătuiră din mers un semicerc. Eu veneam legat pe cal şi flancat de cîte un kiowaş. Santer, înghesuit în mulţimea călăreţilor, se ostenea să-şi taie drum spre noi. Pida însă nu-i acorda nici un fel de atenţie.

Ne apropiarăm astfel de un cort mare, împodobit cu pene în vîrf. La intrare şedea cam într-o rînă, chinuit şi chircit, însuşi Tangua. Îmbătrînise mult. Ajunsese ca un schelet şi parul îi albise de tot. Numai ochii scufundaţi în orbite fulgerară la vederea mea ca două pumnale reci. Mocnea în ei o veche şi năprasnică ură.

Pida sări de pe cal şi războinicii, descălecînd la rîndul lor, se adunară ca să audă primirea ce mi-o face bătrînul şef. Coborîndu-mă de pe cal, îmi dezlegară numai picioarele, ca să pot sta drept. Eram şi eu destul de curios să aud primul cuvînt al lui Tangua, dar acesta nu se grăbi deloc.

Mai întîi mă măsură îndelung şi de repetate ori cu nişte ochi crînceni care, mărturisesc, m-ar fi speriat într-adevăr dacă n-aş fi fost pregătit să-i înfrunt. Apoi îşi plecă pleoapele. Nimeni nu suflă un cuvînt. Se lăsase o liniştea grea, întreruptă doar din cînd în cînd de fornăitul cailor. Ca să spun drept, nu mă prea simţeam în apele mele. Îmi venea să sparg eu tăcerea aceasta cruntă, chinuitoare. Dar în cele din urmă Tangua, fără să deschidă ochii, rosti apăsat şi solemn:

— Floarea tînjeşte după rouă. Tot aşteptînd-o zadarnic, se apleacă şi se ofileşte, gata-gata să moară, cînd iată că roua se arată în sfîrşit!

Tăcu apoi un răstimp pînă să reia.

— Bivolul scormoneşte zăpada sub care nu se arată nici un fir de iarbă. Mugeşte flămînd şi cheamă primăvara, dar în zadar; slăbeşte apoi şi cocoaşa i se moaie, puterile îi scad, aproape să-şi dea sufletul. Şi iată că adie un vînt călduţ: se apropie primăvara.

Urmă o nouă pauză.

Ce făptură ciudată mai e şi omul! Indianul acesta m-a umilit şi m-a batjocorit ca nimeni altul, m-a urmărit cu ura lui feroce, căutînd să mă ucidă. Care a fost răspunsul meu? L-am tratat cu îngăduinţă. În loc să-l omor, i-am zdrobit numai genunchii. Şi asta silit de împrejurări! Şi iată-l acum în faţa mea, o ruină, numai piele şi os, cu glasul stins, hîrîit, venind parcă din adîncul unei hrube. Şi ce simţeam de astă dată? Îl compătimeam, regretam sincer întîmplarea care m-a făcut să-l schilodesc, deşi îmi era clar că bătrînul arde de patima răzbunării. Stătea cu ochii închişi ca într-un extaz. Îl covîrşea clipa aceasta în care i-a fost dat în sfîrşit să-şi potolească setea de sînge. Da, omul e într-adevăr o fiinţă plină de ciudăţenii...

Ghemuit, cu faţa încremenită şi abia mişcîndu-şi buzele, bătrînul şef vorbi din nou.

— Tangua era floarea, era bivolul flămînd. El a dorit şi a chemat răzbunarea. Şi ea nu venea. Şi Tangua se stingea din lună-n lună, din săptămînă-n săptămînă, din zi în zi. Şi răzbunarea zăbovea mereu. Şi Tangua îmbătrînea şi moartea îl pîndea din ce în ce mai lacomă. Şi iată că ceasul răzbunării a sosit!

Şi spunînd acestea, bătrînul deschise ochii mari, se ridică pe cît îi îngăduia şubrezenia picioarelor, întinse amîndouă mîinile spre mine cu cîteşicinci degetele răşchirate şi strigă ca ieşit din minţi:

— Da, ceasul a sosit! E aici! Ochii mei văd răzbunarea! Eh, cum ai să piei, cîine! Cum ai să crapi!

Se prăbuşi apoi epuizat şi închise din nou ochii. Nimeni nu se încumeta să spargă tăcerea. Nici măcar Pida, fiul său. Abia după un răstimp destul de lung bătrînul îşi înălţă iarăşi pleoapele şi întrebă:

— Cum de-a căzut în mîinile voastre acest broscoi împuţit? Povestiţi-mi!

Santer nu lăsă să-i scape ocazia. Căutînd s-o ia înaintea lui Pida, deşi acesta era singurul în drept să vorbească, banditul se oferi grăbit:

— Eu ştiu cel mai bine. Să spun?

— Vorbeşte!

Santer începu să povestească, arogîndu-şi cu neruşinare tot meritul. Nimeni nu protestă. Pida era prea mîndru ca s-o facă, iar mie puţin îmi păsa de lăudăroşenia banditului. La sfîrşit, Santer adăugă în chip de concluzie:

— Aşadar, numai datorită mie vă puteţi răzbuna în sfîrşit de acest nemernic. Recunoşti?

— Da, încuviinţă bătrînul.

— Atunci îmi împlineşti o dorinţă?

— Dacă pot.

— Sigur că poţi.

— Ce anume?

— Am nevoie de nişte hîrtii pe care le ţine Old Shatterhand în buzunar.

— Le-a luat de la tine?

— Nu.

— Atunci ale cui sînt?

— Oricum, nu sînt ale lui. Eu m-am dus să le caut la Mugworthills, dar din păcate le-a găsit el mai înainte.

— Bine, ale tale să fie! Scoate-i-le din buzunar.

Santer, fericit că obţinuse această hotărîre, se apropie de mine. Eu stăteam liniştit, nu mă mişcăm. Doar cu ochii îl fixam ameninţător. Banditul se cam sperie.

— Aţi auzit, sir, ordinul căpeteniei? mi se adresă el.

De astă dată nu mă mai tutuia, ba îmi spunea chiar sir, eu însă nu-i dădui nici un răspuns.

— Mister Shatterhand, stărui el, cel mai bun lucru ar fi să nu vă împotriviţi. Staţi cuminte să vă caut în buzunar.

Se apropie şi mai mult şi întinse mîna. Atunci, deşi cu mîinile legate, îi repezii amîndoi pumnii sub bărbie, încît banditul zbură cît colo şi căzu icnind la pămînt.

— Iuf! exclamară cîţiva indieni cu o nuanţă de bucurie în glas.

Dar Tangua era de altă părere. El strigă foc de mînios:

— Legat şi tot se împotriveşte, cîinele! Ia faceţi să nu se mai poată mişca deloc şi scoateţi-i hîrtia din buzunar!

De data asta Pida îşi ieşi din muţenie:

— Părintele meu, marea căpetenie a kiowaşilor, e înţelept şi judecă cu dreptate, dar să asculte şi glasul fiului său.

Dacă pînă atunci bătrînul vorbise parcă întors către sine, ca într-o stare de transă, acum – îndreptîndu-şi ochii spre fiul său – chipul i se lumină ca prin farmec şi glasul i se limpezi.

— De ce vorbeşte fiul meu astfel? Oare Santer nu cere pe drept ceea ce cere?

— Nu.

— De ce?

— Nu Santer, ci noi l-am luat prizonier pe Old Shatterhand, care nici nu s-a împotrivit măcar şi n-a lovit pe nimeni. S-a predat de bună voie. Mie mi s-a predat. Şi atunci al cui prizonier e dînsul?

— Al tău.

— Ale cui trebuie să fie deci calul şi armele lui şi toate celelalte lucruri?

— Ale tale.

— Într-adevăr, aşa e drept. A mea e toată prada. Şi atunci, cum vine Santer să ceară pentru el acele hîrtii?

— Fiindcă sînt ale lui.

— Cum ale lui? S-o dovedească!

— Păi, cică a fost la Mugworthills ca să le caute acolo, dar Old Shatterhand i-a luat-o înainte.

— Dacă s-a dus să le caute înseamnă că ştia şi ce scrie în ele. E adevărat, tată?

— Adevărat.

— Să spună atunci Santer ce scrie în hîrtiile acelea!

— Bine, să-l ascultăm. Dacă va şti, înseamnă că sînt ale lui.

Cererea aceasta îl puse pe Santer în mare încurcătură. Îşi putea uşor imagina că e vorba de aurul care fusese ascuns la Nugget-tsil. Dar dacă totuşi hîrtiile se refereau la altceva? Atunci s-ar fi dat de gol. Şi apoi, parcă-i convenea să divulge adevărul adevărat? Taina cu aurul trebuia să rămînă numai a lui. De aceea căută să ameţească lucrurile.

— Ceea ce scrie acolo n-are însemnătate pentru nimeni afară de mine. Iar hîrtiile sînt ale mele, asta o vedeţi chiar din faptul că m-am dus să le iau de la Mugworthills. Numai întîmplarea a făcut ca Old Shatterhand să le găsească înaintea mea.

— Ai vorbit cu înţelepciune, hotărî Tangua. Vei primi hîrtiile; sînt ale tale.

Sosise şi pentru mine momentul să intervin, mai ales că Pida părea resemnat. Rostii calm şi cu hotărîre:

— Într-adevăr, a vorbit cu înţelepciune Santer, numai că a minţit. Nu pentru aceste hîrtii a urcat el la Mugworthills.

La auzul glasului meu, bătrînul tresări ca în faţa unei primejdii neaşteptate, apoi şuieră printre dinţi:

— Cîinele împuţit s-a pornit să latre, dar n-o să-i ajute la nimic!

— Pida, tînărul şi viteazul tău fiu, spunea adineauri că eşti înţelept şi judeci cu dreptate, continuai eu. Asta înseamnă că nu părtineşti pe nimeni.

— Aşa este.

— Atunci spune deschis: te aştepţi oare ca din gura mea să iasă vreo minciună?

— Nu. Old Shatterhand e cel mai primejdios dintre albi şi cel mai înverşunat duşman al meu, dar el nu vorbeşte niciodată cu două limbi.

— Ei, află că eu sînt singurul om care putea şti unde se găsesc hîrtiile şi ce scrie în ele. Santer habar n-avea de nimic. Nu i-am luat-o eu înainte ci dînsul le-a zărit din întîmplare, după ce le-am găsit. Sper că mă crezi.

— Tangua bănuieşte că Old Shatterhand nu spune minciuni. Dar şi Santer zice ca a spus adevărul. Cum vreţi atunci să judec cu dreptate?

— Judecata dreaptă merge mînă-n mînă cu înţelepciunea. Santer a mai fost în cîteva rînduri la Mugworthills. Voia să dea de aur, însă n-a găsit nimic. Asta o ştie şi Tangua, pentru că a făcut-o cu îngăduinţa lui. Or, acum tot după aur s-a dus!

— Minciună! exclamă Santer.

— Ba e adevărul adevărat, susţinui eu. Tangua n-are decît să întrebe pe ceilalţi trei albi, care trebuiau să-l ajute pe Santer la găsirea aurului.

Bătrînul îmi dădu ascultare. Iar Gates, Clay şi Summer n-avură încotro şi confirmară spusele mele. Atunci Santer mai făcu o ultimă tentativă.

— Şi totuşi m-am dus pentru hîrtii! E adevărat că şi aurul mă ispitea şi de aceea mi i-am luat de ajutor pe oamenii aceştia. Lor nu le-am spus nimic despre hîrtii. Astea mă priveau numai pe mine personal.

Bătrîna căpetenie îşi ieşi din fire şi exclamă:

— Acuma iar au dreptate amîndoi! Ce vreţi la urma urmei?

— Nimic decît o judecată dreaptă. Să spună Santer dacă hîrtiile au vreo valoare pentru el.

— Fireşte că au, răspunse banditul, chiar foarte mare. Altminteri n-aş stărui atît.

— Bine! Cîte foi sînt?

— Mai multe, se grăbi el să răspundă, căci le văzuse doar pe cînd le citeam lîngă mormînt.

— Cîte? Două, trei, patru, cinci?

Tăcu. Dacă nu reuşea să ghicească, se dădea de gol.

— Vedeţi că tace?! Nu ştie.

— Nu mai ţin minte. Cine stă să le numere exact?

— Dacă hîrtiile au atîta valoare pentru el, atunci ar trebui să ştie şi cîte foi sînt. Dar hai să ne spună măcar dacă sînt scrise cu cerneală sau cu creionul. Sînt convins că o să tacă şi acum.

Vorbisem dinadins pe un ton foarte ironic pentru a-l provoca la un răspuns imediat. Mă aşteptam să nu ghicească, avînd în vedere faptul că în Vest cerneala e lucru rar, se găseşte doar prin forturi, iar oamenii scriu îndeobşte cu creionul. Calculasem fără greş, căci banditul se grăbi să-mi pareze ironia printr-o afirmaţie pe cît de hotărîtă pe atît de necugetată:

— Fireşte că ştiu. Asta nu se uită. Sînt scrise cu creionul!

— Nu cumva te înşeli? stăruii eu ca să-l fac să mai repete odată.

— Nici gînd să mă-nşel: sînt scrise cu creionul, nu cu cerneală.

— Bun. E vreun războinic de faţă care ştie să deosebească cerneala de creion? Unul care a mai văzut hîrtii din acestea care grăiesc?

Cîţiva inşi se încumetară să-şi arate cunoştinţele. De altfel, mai erau de faţă şi Gates cu ai săi. Mă adresai atunci lui Pida:

— Tînăra căpetenie a kiowaşilor să scoată hîrtiile din buzunarul meu şi să le arate acestor războinici. Dar aşa fel încît Santer să nu le poată vedea.

Tînărul se învoi numaidecît, iar eu avui grijă ca ceilalţi trei albi să vadă şi ei în treacăt testamentul fără să-l poată citi. Toţi constatară că e scris cu cerneală, iar Tangua şi Pida, deşi nu pricepeau mare lucru, se declarară de acord cu ei.

— Dobitocilor! se răsti atunci Santer la Gates. Cine m-a pus să mă întovărăşesc cu voi? Nici nu ştiţi să deosebiţi cerneala de creion!

— Ei, chiar atît de proşti n-om fi noi, dom'le Santer! E cerneală toată ziua.

— Da? Şi aţi căzut acum ca musca în călimară! N-o să mai ieşiţi de-acolo uşor.

Bineînţeles că Santer nu îndrăznea să le spună de la obraz că ar fi trebuit să mintă.

În timpul acesta Pida, împăturind la loc testamentul în cele două plicuri de piele, se adresă tatălui său:

— Old Shatterhand a biruit. Părintele meu va hotărî acum dacă Santer are vreun drept asupra hîrtiilor.

— N-are nici un drept. Sînt ale lui Old Shatterhand, vorbi bătrînul.

— Atunci le iau eu, pentru că Old Shatterhand mi s-a predat mie. De vreme ce oamenii se ceartă atîta pentru ele, înseamnă că au un mare preţ. Am să le ţin în punga cu „medicamente".

Le ascunse într-adevăr în punga agăţată de gît. Lucrul era aproape funest pentru mine. Şi totuşi dintr-un anume punct de vedere îmi convenea. Desigur că aş fi dat orice ca testamentul sa rămînă în buzunarul meu. Aşa, cum aş fi putut sa mai ajung în posesia lui în cazul unei evadări? Pe de altă parte însă, dacă hîrtiile ar fi rămas la mine, foarte probabil că Santer ar fi încercat să mi le ia, fie pe ascuns în timpul somnului, fie chiar făţiş, cu forţa. Fiind legat, mă aflam la discreţia lui, nu mă puteam împotrivi în nici un fel. Judecînd din acest punct de vedere, era mai convenabil ca testamentul să stea în păstrarea tînărului kiowaş de care Santer n-ar fi avut curajul să se atingă. De altfel, banditul renunţă imediat la stăruinţele sale şi se prefăcu că, în fond, nu-i prea pasă de hîrtii.

— Poftim, păstrează-le, că tot n-ai sa înţelegi nimic! Doar nu ştii să citeşti. Pentru mine, ce să zic, erau într-adevăr de preţ şi aş fi vrut să fie în mîna mea. Dar la urma urmei mă pot lipsi. Bine că ştiu ce scrie în ele. Haideţi, domnilor! Nu mai avem nici o treabă aici. Să ne căutam un adăpost.

Şi se depărtă împreună cu Gates, Clay şi Summer. Nimeni nu-l reţinu. Problema cu hîrtiile era deci rezolvată. Aşteptam ca Tangua să se ocupe, acum de mine. Şi, într-adevăr, bătrînul îl întrebă pe fiul său:

— Dacă Old Shatterhand mai avea asupra lui hîrtiile acelea care grăiesc, înseamnă că nu i-aţi golit buzunarele, nu-i aşa?

— Nu, nu i le-am golit, răspunse Pida. El e un mare războinic. Îi vom lua viaţa, însă fără să-l jignim umblîndu-i prin buzunare. Destul că i-am luat armele. Celelalte lucruri şi aşa ne rămîn noua după ce-l omorîm.

Mă aşteptam ca bătrînul să fie de altă părere, dar mă înşelam. El îşi privi fiul cu mîndrie şi dragoste.

— Pida, tînăra căpetenie a kiowaşilor, e un războinic cu suflet mare şi cald. El îi cruţă pînă şi pe cei mai temuţi duşmani ai săi; îi ucide, dar nu-i jigneşte şi nu-i face de ocară. Numele lui va fi odată şi mai vestit decît al lui Winnetou, cîinele acela de apaş. Drept răsplată pentru vitejia lui am să-i îngădui să-şi moaie cuţitul în inima lui Old Shatterhand cînd, după toate caznele, acesta va fi să-şi dea sufletul. A lui să fie slava de a-l fi răpus cu propria mîna pe cel mai tare şi mai vestit dintre albi. Şi acum să vină bătrînii la sfat, să vedem ce fel de moarte îi hotărîm acestui cîine cu faţa palidă. Pînă atunci, agăţaţi-l de arborele morţii.

Ce fel de arbore era acesta? Explicaţia mi se oferi neîntîrziat. Fusei dus pînă la un pin cu diametrul de vreo două picioare, înconjurat de nişte stîlpi înfipţi în pămînt patru cîte patru, de al căror rost aveam să mă dumiresc abia seara. Pinului acesta kiowaşii îi ziceau „arborele morţii" pentru că de el erau legaţi prizonierii condamnaţi la moarte prin tortură. Jos, de trunchi erau fixate curelele. Aici mă legară exact după sistemul aplicat cîndva lui Winnetou şi tatălui său cînd aceştia căzuseră în mîinile noastre şi ale kiowaşilor. Doi războinici înarmaţi mă străjuiau în dreapta şi în stînga. În faţa cortului căpeteniei se adunaseră în semicerc bătrînii tribului pentru a-mi hotărî sfîrşitul, mai bine zis felul cum aveam să mor, pentru că, de fapt, condamnarea la moarte era de mult hotărîtă. Înainte de a începe dezbaterea, Pida se apropie de mine şi-mi controlă legăturile. Erau cumplit de strînse. Tînărul le mai slobozi puţin şi rosti către străjeri:

— Fiţi cu ochii-n patru, dar nu cumva să-l umiliţi. E o mare căpetenie a vînătorilor albi şi niciodată nu s-a atins din senin de vreun războinic roşu.

Apoi se depărtă ca să participe la sfat.

Stăteam drept în picioare, legat cu spatele de copac şi pe dinaintea mea treceau mereu o mulţime curioasă de femei, fete şi copii. Războinicii, în schimb, se ţineau deoparte. Ba chiar şi băieţii mai răsăriţi, mîndri şi retraşi, căutau să-şi ascundă curiozitatea. Ură nu citeam în ochii nimănui, ci mai curînd respect şi aşteptare ca în ajunul unei sărbători. Îi interesa într-adevăr acest vînător alb despre care auziseră multe şi a cărui moarte avea să le ofere un spectacol nemaipomenit de crud şi pasionant.

Printre femei zării la un moment dat o tînără care părea să nu fie încă squaw, adică nevastă. Întîlnindu-mi privirile, fata se desprinse de cercul celorlalte şi se opri apoi în loc, examinîndu-mă pe furiş. Parcă i-ar fi fost ruşine să se amestece şi ea în grămada de gură-cască. Nu era o frumuseţe fără cusur, dar nicidecum urîtă. Trăsăturile ei delicate atrăgeau atenţia, ca şi ochii ei mari cu profunzimi sincere şi grave. Îmi amintea de Nşo-ci, deşi nu semăna deloc cu sora apaşului. Dintr-un imbold de o clipă, îi făcui un semn prietenesc din cap. Fata se roşi ca focul, îmi întoarse spatele şi-şi văzu repede de drum. Dar după puţin se opri din nou şi, după ce mă privi încă odată, dispăru într-unul din corturile cele mai arătoase.

— Cine e tînăra fiică a kiowaşilor care a stat acolo singură şi apoi a plecat? îl întrebai pe unul din paznicii mei.

Neavînd consemn să refuze discuţia cu mine, străjerul îmi răspunse:

— E Kaho-oto – "Păr-negru", fiica lui Sus-ho-maşa – „Pană-de-vultur" – care încă de copil şi-a cucerit dreptul să poarte o pană în creştetul capului. Îţi place fata?

— Îmi place, confirmai eu, deşi în situaţia dată întrebarea indianului suna cel puţin ciudat.

— E soră cu nevasta lui Pida, completă el.

— Cu nevasta lui Pida?

— Da.

— Va să zică, e rudă cu tînăra voastră căpetenie.

— Desigur. Uite-l şi pe tatăl ei, colo la sfat, cu o pană mare în chică.

 Scurta noastră convorbire se încheie aici; dar avea să aibă urmări nebănuite.

Sfatul bătrînilor dură mult, aproape două ceasuri, după care fui dezlegat şi adus în faţa lor ca să aflu soarta ce mă aşteaptă. A trebuit să ascult mai întîi lungi cuvîntări despre crimele albilor în general şi despre ale mele în particular. Tangua istorisi pînă în cele mai mici amănunte înfruntarea noastră de odinioară care se încheiase cu betegirea lui. Nu omise nici faptul că l-am eliberat pe Sam Hawkens capturîndu-l pe Pida. Într-un cuvînt, îmi fu dat să ascult un rechizitoriu cu atîtea capete de acuzare încît orice indulgenţă părea a fi exclusă. Dar şi mai lungă fu înşirarea chinurilor ce mă aşteptau. Cred că nici un alb osîndit de indieni nu fusese supus vreodată la atîtea rafinate şi sălbatice torturi. Puteam fi într-adevăr mîndru de o asemenea distincţie – cea mai concretă manifestare a stimei şi respectului de care se bucură cineva în ochii acestor oameni atît de îndatoritori! Singura-mi consolare consta în faptul că mi se acordase un termen de graţie pînă la revenirea din deplasare a unui detaşament de kiowaşi plecat nu ştiu unde. Nu se cădea ca războinicii absenţi să piardă marele prilej de a asista la moartea lui Old Shatterhand.

În faţa sentinţei mă comportai ca un om căruia nu-i pasă că va muri, dar fără să rămîn dator în ce priveşte răspunsul. Vorbii scurt, cuprinzător, ferindu-mă să fac vreo afirmaţie prin care să-i jignesc pe judecătorii mei.

Atitudinea mea era foarte neobişnuită în asemenea cazuri cînd, spre a-şi dovedi neînfricarea, cel osîndit căuta cu tot dinadinsul să mai pună paie pe foc, copleşindu-i pe judecători cu blesteme şi injurii. Eu însă renunţai la acest joc de dragul lui Pida, care se purtase cu mine atît de prietenos şi chiar de dragul celorlalţi kiowaşi care nu-mi arătau nici un fel de ură. Mă bucurasem în fond de o primire foarte bună la ei, dacă ţineam seama de firea şi de obiceiurile lor, ca şi de duşmănia ce le-o purtau apaşilor. Că această atitudine a mea putea să fie interpretată ca un semn de laşitate? Nu, de asta eu unul, cu toate antecedentele mele, nu trebuia să mă tem.

Condus înapoi la „arborele morţii", trecui pe lîngă cortul ce aparţinea bătrînului Pană-de-vultur. Fiica lui stătea în faţa intrării. Fără vreun gînd anume, mă oprii şi o întrebai:

— Tînăra mea soră se bucură, desigur, că Old Shatterhand cel hain a fost în cele din urmă prins?

Fata se înroşi iar ca focul şi răspunse abia după un timp:

— Old Shatterhand nu e hain.

— De unde ştii?

— Toată lumea ştie.

— Atunci de ce-mi pregătiţi moartea?

— Fiindcă l-ai schilodit pe Tangua şi fiindcă nu mai eşti faţă palidă, ci apaş.

— Ba nu sînt apaş. Am fost şi rămîn alb.

— Inciu-ciuna te-a primit printre apaşi şi te-a făcut chiar căpetenie. N-ai băut tu din sîngele lui Winnetou şi el dintr-al tău?

— Asta-i adevărat. Dar în afară de cazul cînd am fost silit, ce rău le-am făcut eu vreodată kiowaşilor? Oare sora mea Kaho-oto uită cum m-am purtat?

— Cum, Old Shatterhand mă ştie pe nume?

— Am căutat să-ţi aflu numele fiindcă eşti fiica unui mare şi preţuit războinic. Fie ca să apuci multe ocoluri ale soarelui, mai multe decît mi-au rămas mie ceasuri de trăit!

Acestea zise, îmi continuai drumul. Străjerii nu interveniseră deloc în acest schimb de cuvinte. Alt prizonier ar fi fost tratat desigur cu mai puţine menajamente. Purtarea lor binevoitoare nu se datora numai atitudinii lui Pida, ci şi faptului că însuşi Tangua se schimbase mult. Şi la rîndul ei această schimbare nu se datora doar împrejurării că bătrîneţea te face mai îngăduitor sau îţi slăbeşte energia, ci serioasei înrîuriri pe care fiul o exercita asupra tatălui său. Un vlăstar mlădiu, viguros, împrumută şi bătrînului trunchi forţe noi.

După ce fusei iarăşi legat la „arborele morţii", se retraseră chiar şi femeile şi copiii. Părea că se dăduse ordin în această privinţă, ceea ce mă bucura într-un fel; nu-mi făcea nici o plăcere să se uite lumea la mine ca la urs, chiar dacă era vorba de copii.

Ceva mai tîrziu o văzui pe tînăra indiană ieşind din cortul ei. Venea spre mine ducînd un vas de lut.

— Tata mi-a îngăduit să-ţi aduc ceva demîncare. Primeşti? Mă întrebă ea cînd ajunse în dreptul meu.

— Cu plăcere, făcui eu prietenos. Dar nu mă pot servi de mîini. Mi-s legate.

— N-ai nevoie de mîini. Voi fi slujnica ta.

Îmi adusese carne de bizon friptă şi tăiată bucăţi. Luînd cîte o bucată în vîrful cuţitului, mi-o ducea cu gingăşie la gură. Frumos, nu-i aşa? Old Shatterhand hrănit ca un prunc de o indiană! Cu toată situaţia mea deloc veselă, îmi venea să pufnesc în rîs. De ruşinat nu mă ruşinam, căci fata ce mă servea cu atîta graţie nu era o lady năzuroasă sau o signorina plină de fumuri, ci o indiană-kiowa, pentru care gestul acesta va fi fost cît se poate de firesc.

Cele două străji ne priveau fără să-şi mişte nici o cută a feţei, deşi cred că scena îi amuza. După ce terminai de mîncat, unul din ei, cam palavragiu, crezu de cuviinţa să-i facă fetei o surpriză plăcută.

— Old Shatterhand zicea că Păr-negru îi place mult.

Tînăra mă privi cu ochi mari şi cred că de astă dată mă roşii eu la faţă. Apoi dădu să plece. Dar se întoarse iar spre mine şi mă întrebă:

— E adevărat ce spune războinicul roşu?

— Dînsul voia să ştie dacă-mi placi şi i-am spus că da.

De astă dată fata plecă numaidecît.

Tîrziu după-amiază, zărindu-l pe Gates cum se plimbă printre corturi, mă adresai unuia dintre paznicii mei:

— S-ar putea să vorbesc cu această faţă palidă?

— Da, încuviinţă el. Dar să nu vorbeşti cumva despre fugă!

— Nicidecum. În privinţa asta fratele meu roşu poate fi liniştit.

Îl strigai pe Gates, care se apropie cu paşi înceţi, nesiguri, ca unul care nu prea ştie ce are de făcut.

— Stai, nu te sfii! îl îndemnai eu. Ori n-ai voie să vorbeşti cu mine?

— Mister Santer s-ar necăji, răspunse el.

— Ţi-a atras el atenţia să nu-mi vorbeşti?

— Da.

— Cred şi eu! Se teme să nu ţi-l descriu în adevărata lui lumină.

— Mi se pare şi acum că vă înşelaţi în ce-l priveşte, mister Shatterhand.

— Nu eu mă înşel, ci dumneata.

— E un gentleman.

— Cu ce-mi dovedeşti? Eu însă pot să-ţi demonstrez contrariul, cu fapte, concret şi temeinic.

— Nu mă interesează, de vreme ce ştiu că-l duşmăniţi.

— Asta da. Îl duşmănesc în aşa măsură, încît ar face bine să se păzească de mine.

— De dumneavoastră? Hm! Nu vă supăraţi, sir, dar nu văd cui şi cum i-aţi mai putea face vreun rău.

— Pentru că sînt condamnat la moarte?

— Păi?!

— Între dorinţă şi realizare e o serioasă distanţă. Eu am mai stat nu o dată pe muchia prăpastiei şi uite că n-am căzut în ea. Dar hai să vedem: crezi dumneata că Old Shatterhand e într-adevăr un ticălos abject cum susţine Santer?

— Cred şi nu cred. Adevărul e că vă duşmăniţi. De aceea nu mă interesează cine are dreptate.

— Atunci cel puţin să nu mă fi minţit!

— Cînd am făcut eu asta?

— Sus, la Mugworthills, cînd mi-ai ascuns faptul că kiowaşii sînt în apropiere. Dacă te-ai fi purtat cinstit cu mine, nu aş fi ajuns prizonier.

— Nu cumva aţi fost dumneavoastră mai sincer?

— Dar ce, v-am înşelat cu ceva?

— Fireşte.

— Cînd? Cum?

— Cînd v-aţi dat drept Jones.

— Asta numeşti dumneata înşelătorie?

— Fireşte!

— Înşelătoria presupune intenţia de a obţine un avantaj asupra altuia pe căi necinstite. În cazul meu nu era vorba de aşa ceva. Faptul că mi-am tăinuit numele şi am folosit altul, nu poate fi considerat nici măcar un şiretlic, ci doar o necesitate. Santer e un ucigaş notoriu, un escroc fără pereche, un ins extrem de periculos. A vrut să mă omoare şi pe mine. Cînd voi îl slujeaţi pe acest nemernic, cum era să vă spun că mă numesc Old Shatterhand şi că ţinta mea e Mugworthills?

— Hm! mormăi el.

— Iartă-mă, mister Gates, dar dacă tot te mai îndoieşti de mine, dă-mi voie să nu te înţeleg.

— Ar fi trebuit totuşi să ne spuneţi adevărul. Era de datoria dumneavoastră.

— Nu eram cu nimic obligat, înţelegi? Sînteţi nişte oameni lipsiţi de experienţă. Da, nişte uşuratici, cel puţin în comparaţie cu mine care ştiu ce înseamnă Vestul sălbatic. De aceea trebuia să fiu cu băgare de seamă.

— Dacă ne spuneaţi adevărul, v-am fi dat crezare.

— Nu mi-aţi fi dat.

— Ba da.

— Ba eu îţi dovedesc că nu.

— Cu ce?

— Păi acum, cînd ştii cine sînt, parcă-mi dai crezare?

— Acum e altceva... După ce ne-aţi indus odată în eroare, sigur că...

— Asta se cheamă pretext. Doar ştii acum şi cine sînt şi ce motive m-au determinat să-mi ascund numele. Şi ceea ce-i mai important, ai fost personal de faţă la maşinaţiile lui Santer împotriva mea.

— Nu v-a pus nici un gînd rău.

— Cine spune asta?

— El însuşi... A repetat-o chiar adineauri.

— Nu face decît să vă arunce praf în ochi. De fapt, ţelul lui e să mă omoare.

— Vă înşelaţi. Omul acesta nu minte.

— Uite că şi acuma ţii cu el. Cu atît mai inutil ar fi fost să vă împărtăşesc adevărul la Mugworthills. N-am căutat eu în zadar să vă conving acolo de faptul că Santer umblă cu gînduri ascunse? Iată că nici acuma n-o crezi, deşi datoria voastră ar fi să-mi luaţi apărarea, să mă ajutaţi, să mă scăpaţi de o moarte cumplită.

— Santer însuşi vrea să vă salveze. O ştiu de la el.

— Minte! Minte cu neruşinare! În sfîrşit, se vede că nu te laşi convins. V-a îmbrobodit serios banditul, n-am ce spune. N-o să vă dezmeticiţi decît prea tîrziu. Şi are să vă coste.

— Pe noi? Ce să ne coste? Cu dumneavoastră e altceva; l-aţi urmărit, îl ameninţaţi. Cu noi, însă, omul se poartă omeneşte.

— Va să zică, tot mai speraţi să găsiţi aurul?

— Păi cum!

— La Mugworthills n-o să găsiţi nici un bob.

— Atunci îl găsim în altă parte.

— Unde?

— Deocamdată nu ştim. O să aflăm.

— De la cine o să aflaţi?

— Santer va lămuri totul.

— Dar în ce fel? V-a spus?

— Nu.

— Vezi că nu e sincer cu voi?

— Cum să ne spună ceea ce nici el nu ştie încă?!

— Ba ştie! Ştie foarte bine cum poate afla locul unde sînt depozitaţi nuggeţii.

— Dacă vorbiţi astfel, înseamnă că ştiţi şi dumneavoastră.

— Desigur.

— Îmi spuneţi şi mie?

— Nu, asta nu.

— Aha! Unde-i sinceritatea? Şi mai pretindeţi să vă dăm ajutor!

— Aş vorbi foarte deschis cu voi dacă mi-aţi inspira încredere. Dar aşa, datorită atitudinii voastre, sînt silit să-mi păstrez secretul. Ia spune, unde v-aţi adăpostit?

— Stăm într-un cort ales de Santer.

— E şi dînsul acolo?

— Da.

— Şi unde-i cortul acesta?

— Lîngă cel al lui Pida.

— Ciudat. Zici că l-a ales chiar Santer?

— Chiar el. Tangua i-a îngăduit să locuiască unde-i place mai mult.

— Şi s-a stabilit tocmai lîngă Pida care, în nici un caz nu-i poartă simpatia ce i-o poartă bătrînul? Băgaţi de seamă! Se poate întîmpla ca Santer să dispară subit şi să vă lase de izbelişte! Şi atunci atitudinea kiowaşilor faţă de voi s-ar schimba radical.

— Nu înţeleg.

— Acum vă tolerează; atunci însă vă vor trata ca duşmani. Şi e destul de problematic ca eu să vă pot salva.

— Dumneavoastră... pe... pe noi?! se bîlbîi Gates. Vorbiţi de parc-aţi fi liber şi v-aţi bucura de prietenia kiowaşilor!

— Am şi eu nişte temeiuri, pentru că...

— Aoleu! mă întrerupse el deodată. Ne-a şi văzut stînd de vorbă!

 Tocmai apăruse Santer dintre corturi. Se apropia repede de noi..

— Rău mai tremuri de frica individului ăstuia! îl ironizai eu pe Gates.

— Nu că mi-e frică, dar dumnealui doreşte să nu stau de vorbă cu dumneavoastră.

— Atunci fugi, mister Gates, aruncă-te la picioarele lui şi cere-i îndurare, biet păcătos ce eşti!

— Ce faci aici, Gates? se răsti Santer încă de departe. Cine te-a trimis să vorbeşti cu acest om?

— Treceam din întîmplare şi dînsul a început vorba, se scuză Gates smerit.

— Aici n-ai ce căuta din întîmplare. Hai cu mine!

— Mister Santer, doar nu sînt copil şi...

— Ţine-ţi gura şi mişcă-te!

Banditul îl apucă de braţ şi-l trase după sine. Ce naiba le-o fi îndrugat el acestor gură-cască de-i îngăduiau să-i trateze astfel?

Paznicii mei fuseseră aleşi dintre kiowaşii care o rupeau niţel pe englezeşte. Înţeleseseră aşadar toată discuţia şi, drept dovadă că mă bucuram în ochii lor de mai multă stimă decît Santer, unul din ei – cel care-mi vorbise adineauri – făcu următoarea observaţie:

— Ăştia parc-ar fi nişte oi blege care se iau după lup. Cînd l-o apuca foamea, îi înghite pe tustrei. De ce nu l-or fi ascultînd pe Old Shatterhand care le vrea binele?

După puţin sosi şi Pida pentru a-mi controla legăturile, dar şi pentru a se convinge de starea mea. Arătă spre stîlpii aceia înşiraţi cîte patru.

— Old Shatterhand o fi obosit de atîta stat în picioare. Noaptea va putea să se culce aici, între pari. Sau doreşte cumva să se culce de pe-acum?

— Nu. Mai stau aşa.

— Atunci după masa de seară. Are vînătorul alb vreo dorinţă?.

— Da.

— Vorbească! O îndeplinesc cu plăcere ducă pot.

— Vreau numai să te previn împotriva lui Santer.

— Faţă de Pida, fiul căpeteniei kiowaşilor, Santer nu-i decît un păduche!

— Foarte adevărat. Dar şi de păduche trebuie să te scapi cînd ţi se vîră sub cămaşă. Am auzit că Santer locuieşte chiar lîngă tine.

 — Da. Cortul acela era liber.

— Atunci bagă de seamă să nu pătrundă în cortul tau! Se pare că asta urmăreşte.

— Îl dau afară!

— Fireşte, dac-ar intra sub ochii tăi. Ce te faci însă dacă vine pe furiş, fără să-l vezi?

— Îl văd eu!

— Chiar dacă eşti plecat?

— Atunci îl vede nevasta şi-l alungă.

— Să ştii că el vrea să pună mîna pe hîrtiile ce mi le-ai luat.

— N-am să i le dau.

— Ştiu că n-ai să i le dai. Însă fii atent să nu ţi le fure!

— Chiar dac-ar intra pe ascuns în cortul meu, tot nu le-ar găsi. Le păstrez la loc sigur.

— Să sperăm. Dar mie mi-ai îngădui să le mai văd odată?

— Păi le-ai văzut şi le-ai citit.

— Nu în întregime.

— Atunci ai să le vezi, dar nu acum cînd înserează. Ţi le aduc mîine în zori.

— Îţi mulţumesc. Şi încă ceva: Santer nu umbla numai după hîrtiile, ci şi după armele mele. Sînt nişte puşti fără seamăn de bune şi tare ar vrea să-i încapă pe mîini. Unde le ţii?

— La mine.

— Te sfătuiesc să le păzeşti.

— N-avea grijă. Chiar dac-ar intra în cort ziua-n amiaza-mare şi tot nu le-ar vedea. Le-am învelit în două pături şi le-am ascuns sub aşternut ca să nu prindă umezeală. De-acuma numai eu mă voi sluji de ele. Cu carabina Henry va însemna că sînt urmaşul lui Old Shatterhand. Dă-mi voie să te rog un lucru.

— Poftim, te ascult cu dragă inimă.

— Am cercetat armele cu de-amănuntul. La doborîtorul de urşi mă pricep, dar cu carabina nu ştiu să trag şi pace. Ai vrea, pînă nu mori, să-mi arăţi şi mie cum trebuie mînuită, cum se încarcă şi cum se trage cu ea?

— Sigur că-ţi arăt.

— Îţi mulţumesc. Nimeni nu te sileşte să-mi spui taina. Şi dacă nu mi-o spui, atunci carabina nu-mi foloseşte la nimic. Văd însă că vrei să mă ajuţi. De aceea şi eu am să-ţi port de grijă pînă vor începe caznele: ai să primeşti tot ce-ţi pofteşte inima.

Şi Pida se depărtă fără să ştie ce nădejdi trezise în sufletul meu.

Ca să fiu sincer, crezusem la început că m-aş putea alege cu vreun folos de pe urma prezenţei lui Gates, a lui Clay şi Summer. Chiar dacă nu-mi erau cu adevărat prieteni, încă ar fi avut datoria – ca albi – să intervină pe cît posibil în favoarea mea. Cu oarecare bunăvoinţă ar fi găsit chiar un prilej să mă elibereze de acest păcătos „arbore al morţii". Să-mi fi tăiat numai legăturile de la mîini, că pe urmă m-aş fi descurcat şi singur. Din păcate însă trebuia să renunţ la acest gînd. Comportarea lui Gates îmi dovedea că nu pot nădăjdui în ajutorul lui, nici în al celorlalţi doi papă-lapte.

Nu mă puteam bizui decît pe propriile mele puteri. Dar şi aşa nu mă încerca desperarea. Trebuia, trebuia negreşit să găsesc un mijloc care să mă scape de tortură şi de moarte. Cîteva clipe doar să fi avut o mînă liberă şi un cuţit la dispoziţie! În fond lucrul nu era imposibil şi nici măcar atît de greu de realizat. Pînă atunci nu-mi trecuse prin gînd să cer ajutorul tinerei indiene, dar acum ideea aceasta mă obseda. Fata părea să nutrească sentimente de milă şi simpatie faţă de mine... Fie ce-o fi, trebuia să scap, să fug, să evadez, chiar recurgînd în ultima clipă la vreun act desperat!

Şi Pida! Vrea să-i explic mecanismul carabinei! Ce mi-aş putea dori mai mult? Ca să-i arăt cum se încarcă arma şi cum se manipulează, trebuie să mi se dezlege mîinile. Atunci aş putea să-i smulg cuţitul de la brîu şi să-mi tai curelele din jurul gleznelor. Ei şi pe urmă aş fi stăpîn şi pe mine şi pe carabina mea cu repetiţie! Ar fi, desigur, o lovitură foarte riscantă, dar în fond ce pot pierde decît viaţa, care şi altminteri e pierdută? Fireşte, ar fi mai bine dacă s-ar ivi prilejul să scap cu ajutorul unui şiretlic, fără să mă expun armelor pieilor-roşii. Deocamdată nu găseam nici o idee salvatoare, dar putea să-mi vină ulterior; timp era berechet.

Aşadar, noaptea voi sta culcat între parii aceştia, şaisprezece la număr, înfipţi în grupuri de cîte patru în jurul copacului. Sînt deci ţarcuri pregătite pentru patru prizonieri şi, după dispoziţia parilor, se vede cam în ce fel te poţi simţi acolo, culcat la mijloc, cu membrele legate fiecare de cîte un par. Nici gînd să adormi răstignit astfel la orizontală. Iar şansa de a evada e inexistentă.

Pe cînd mă frămîntam cu aceste gînduri, seara coborî de-a binelea. La corturi se aprinseră focurile, iar femeile se apucară să gătească de cină. Din nou Păr-negru îmi aduse de mîncare şi de băut. Obţinuse, probabil, prin intermediul tatălui ei permisiunea lui Tangua de a se îngriji de mine. De astă dată nu schimbarăm nici un cuvînt. Îi mulţumii doar la plecare. Între timp, cei doi gardieni fură schimbaţi de alţi doi care se arătau nu mai puţin prietenoşi faţă de prizonierul lor. Întrebîndu-i cînd aveam să mă culc în ţarcul meu, îmi explicară că aceasta se va petrece în prezenţa lui Pida.

Dar pînă să apară tînăra căpetenie se apropie de mine cu paşi rari şi solemni altcineva – şi anume Pană-de-vultur, tatăl fetei care mă îngrijea. Se opri, mă măsură în tăcere preţ de un minut, după care ordonă străjilor:

— Fraţii mei să stea mai deoparte pînă îi chem din nou! Am ceva de vorbit cu acest alb.

Cei doi se retraseră imediat, ceea ce dovedea că Pană-de-vultur, chiar fără a fi căpetenie, se bucura de o trecere deosebită. După ce străjerii se depărtară, bătrînul se aşeză în faţa mea. Trecu din nou un răstimp pînă să înceapă vorba. Glasul lui avea în el ceva sărbătoresc.

— Feţele palide locuiesc dincolo de apa cea mare şi au pămînt destul. Totuşi au venit încoace sa ne răpească munţii şi plaiurile strămoşeşti.

Tăcu. Cunoscîndu-i pe indieni, mă aşteptam ca aceasta să nu fie decît o introducere. Pesemne că bătrînul voia să discute cu mine o problemă de mare importanţă. Dar ce anume? Aproape că ghiceam. Pană-de-vultur făcuse, desigur, pauza sperînd într-un răspuns. Dar văzînd că eu tac, reluă:

— Albii au fost primiţi cu bunăvoinţă de către oamenii roşii, dar ei ne-au răsplătit prin jaf şi omor.

Altă pauză.

— Chiar şi astăzi feţele palide folosesc tot soiul de vicleşuguri ca să ne asuprească, iar cînd nu le merge în felul ăsta, vin peste noi cu puterea armelor.

Din nou pauză.

— Cînd un om roşu vede în faţa lui un alb, poate fi sigur că acesta îi e duşman de moarte. Vor fi fiind oare şi feţe palide care nu ne duşmănesc?

Înţelegeam unde vrea să ajungă; de fapt, gîndurile lui mă vizau pe mine. Şi cum eu încă nu mă hotărîsem să răspund, omul atacă mai direct chestiunea ce-l interesa.

— Văd că Old Shatterhand nu-mi răspunde. Oare nu s-au purtat albii faţă de noi aşa cum spun eu?

— Ba da, recunoscui. Pană-de-vultur are dreptate.

— Si nu sînt ei duşmanii noştri?

— Sînt.

— Vor fi fiind totuşi printre albi şi unii care ne duşmănesc mai puţin?

— Sînt şi din aceştia.

— Să-mi numească Old Shatterhand măcar unul dintre aceşti albi.

— Aş putea să-ţi dau destule nume, dar n-o fac. Dacă ai ochi de văzut, atunci vei recunoaşte că un asemenea alb stă acum în faţa ta!

— Nu-l văd decît pe Old Shatterhand.

— Păi da, la mine mă gîndesc.

— Va să zică pretinzi că te-ai purtat cu noi mai puţin duşmănos decît fraţii tăi?

— Nu, nu pretind.

— Nuuu?! se miră Pană-de-vultur. Negaţia mea îi cam încurca şirul gîndurilor.

— Fratele meu roşu a rostit cuvinte nelalocul lor.

— Ce cuvinte?

— Că m-aş fi purtat doar mai puţin duşmănos decît alţii. Or, eu mă port faţă de oamenii roşii fără pic de duşmănie.

— N-ai ucis, n-ai rănit pe nimeni?

— Ba da, însă numai cînd am fost silit s-o fac. Eu nu m-am purtat, cum ai spus adineauri, mai puţin duşmănos cu indienii, ci v-ara arătat numai prietenie, am nenumărate dovezi. De cîte ori mi-a stat în puteri, v-am luat partea împotriva albilor, v-am apărat de samavolnicii. Dacă judeci cu dreptate, ai să recunoşti acest adevăr.

— Eu sînt un om drept.

— Aminteşte-ţi, de pildă, de Winnetou! Am fost cei mai buni prieteni şi fraţi de sînge. Oare Winnetou nu era indian?

— Nu zic ba. Însă Winnetou era duşmanul nostru.

— Greşeşti. Numai voi l-aţi făcut să vă duşmănească. El îi iubea pe toţi indienii ca şi pe apaşii lui şi ar fi vrut să trăiască în pace şi în bună înţelegere cu toţii. Dar triburile s-au apucat să se bată şi să se sfîşie între ele. Aceasta era marea lui suferinţă, mîhnirea care nu l-a părăsit nicicînd. Şi tot aşa simţeam şi eu. Toate faptele le săvîrşeam din dragoste pentru seminţiile roşii.

Vorbisem la fel de rar şi serios ca şi dînsul. Pană-de-vultur îşi înclină capul şi se scufundă cîtva timp în tăcere. Apoi, smulgîndu-se parcă din gînduri, rosti:

— Old Shatterhand a spus adevărul. Pană-de-vultur e un om drept şi recunoaşte ce-i bun chiar şi la duşmanii săi. Dacă toţi oamenii roşii ar fi ca Winnetou şi toate feţele palide ca Old Shatterhand, atunci am trăi laolaltă ca fraţii, ne-am iubi şi ne-am ajuta la nevoie. Şi pămîntul ar fi destul pentru toţi fiii şi toate fiicele noastre. Dar e lucru primejdios să dai pilde pe care nimeni nu le urmează. Winnetou a căzut ucis de un glonţ duşman, iar Old Shatterhand va pieri în groaznice chinuri.

Discuţia se opri acum la punctul unde căuta el să ajungă. Socotii că e mai bine să tac şi să-l ascult. Pană-de-vultur reluă:

— Old Shatterhand e un viteaz; el va trebui să îndure cazne multe şi cumplite. Oare se va arăta el slab, spre bucuria judecătorilor săi?

— Nu. Dacă va fi să mor, atunci voi muri aşa fel încît să merit un mormînt pe care să-l cinstească lumea.

— Dacă va fi să mori? Adică, te mai îndoieşti! Văd că eşti foarte sincer.

— Ai vrea să te mint?

— Nicidecum. Dar îţi trebuie mult curaj ca să vorbeşti astfel.

— Old Shatterhand n-a fost niciodată un laş.

— Va să zică ţi-ai pus nădejdea în fugă?

— Da. Şi sînt sigur că am să izbutesc. Afirmaţia mea categorică îl uimi şi mai mult decît primul răspuns.

— Iuf, iuf! exclamă el ridicînd mîinile la cer. Te-ai bucurat pînă acum de blîndeţe; va trebui să ţi se arate asprime mai multă.

— Nu mă tem de nimic. Nu mă îngrozeşte nici o asprime. Sînt chiar mîndru că nu simt nevoia să ascund adevărul. Altul în locul meu n-ar face aşa.

— Old Shatterhand are dreptate. E singurul prizonier care spune deschis, răspicat, că are de gînd să fugă. Nu e vorba numai de curaj. E şi obrăznicie!

— N-ai dreptate. Obraznicul fie că nu-şi dă seama ce face, fie că nu are nimic de pierdut. Eu însă vorbesc sincer, pentru că am temeiurile mele, pentru că urmăresc un scop cu totul diferit.

— Care anume?

— Asta nu-ţi spun. Trebuie să ţi-o închipui singur.

De fapt, era vorba de următoarele: Pană-de-vultur venise fără îndoială cu intenţia de a-mi oferi mîna fiicei sale şi de a mă salva în acest fel. Consimţind la această căsătorie, n-aş mai fi fost ucis, mi-aş fi redobîndit libertatea şi, în plus, m-aş fi ales cu o nevastă tînără. Dar asta însemna să devin kiowaş lucru fireşte inacceptabil pentru mine. A respinge propunerea echivala cu a-l jigni profund pe Pană-de-vultur şi a naşte în el dorinţa răzbunării. Pentru a evita asemenea complicaţii şi pentru a-l descumpăni pe bătrîn, îi făcusem acele mărturisiri pline de cutezanţă şi tupeu. Îi dădusem astfel a înţelege că n-are rost să mi-o ofere pe fiica lui, pentru că eu aveam să-mi recapăt libertatea şi fără să ajung soţul unei indiene. Dacă mi-ar fi înţeles aluzia, ar fi evitat propria-i jignire şi, ca urmare, dorinţa de a se răzbuna împotriva mea.

Pană-de-vultur păru să cugete la cele spuse de mine, dar, din păcate, nu-mi sesiză adevărata intenţie, îmi răspunse pe tonul lui obişnuit, măsurat.

— Old Shatterhand caută doar să ne tulbure gîndurile, că de scăpat ştie şi el că nu va scăpa de aici. El nu vrea să recunoască pe faţă că a pierdut, pentru ca nu cumva să-şi piardă din faimă. Dar Pană-de-vultur nu se lasă amăgit. Degeaba orice gînd de fugă!

— Şi totuşi am să fug!

— Vei fi chinuit de moarte.

— Ba am să scap!

— Uite ce-i: dacă aş şti că poţi fugi, m-aş prinde chiar eu să te păzesc. Dar ştiu bine că nu poţi. Numai o singură scăpare ar fi, una singură...

— Care? Cum? întrebai eu, văzînd că nu-l pot scoate pe bătrîn din ale sale.

— Dacă te-aş ajuta eu.

— Nu-mi trebuie nici un ajutor!

— Eşti mai încrezut chiar decît bănuiam. Cum să respingi un ajutor care te poate scăpa de la moarte?

— De ce să nu-l resping cînd n-am nevoie de el, cînd ştiu că mă voi salva singur!

— Eşti prea mîndru şi încăpăţînat. Mai bine îţi dai viaţa decît să rămîi îndatorat faţă de cineva. Dar eu nu-ţi cer recunoştinţa. Nu vreau decît să te văd liber.

— O ştii pe Kaho-oto care ţi-a adus de mîncare?

— O ştiu.

— Mi-e fiică. Şi tare îi mai e milă de tine!

— Înseamnă că Old Shatterhand nu e viteaz, ci un biet nevolnic, o făptură demnă de plîns. Mila nu e decît jignire!

Mă foloseam anume de acest limbaj sever şi brutal; voiam să-l abat de la intenţiile lui. Dar nu reuşii nici de astă dată. Pană-de-vultur mă asigură pe un ton prietenesc:

— N-am vrut să te supăr. Pînă a te fi întîlnit aici, Kaho-oto auzise multe despre tine. Ea ştie că Old Shatterhand e cel mai mare viteaz al albilor şi gîndul ei e să te scape de la moarte.

— Asta înseamnă că Păr-negru are inimă bună. Dar ca dînsa să mă scape de aici mi se pare cu neputinţă. Nu văd deloc cum.

— Ba să ştii că se poate. Nici măcar nu e greu.

— Te înşeli!

— Eu nu spun vorbe în vînt. Cunoşti, pesemne, datinele oamenilor roşii, dar pe asta la care mă gîndesc s-ar putea să n-o ştii. Te vei supune deci acestei datini. Fiica mea îţi place, nu-i aşa? I-ai spus-o chiar tu.

— Nu-i adevărat; nu i-am spus-o eu.

— Păi de la dînsa o ştiu! Kaho-oto nu mă minte niciodată!

— E o neînţelegere la mijloc. Dînsa mi-a adus demîncare. Pe urmă unul din străjeri m-a întrebat dacă-mi place fata şi i-am răspuns că da. I-am spus-o deci străjerului.

— Asta nu schimbă nimic. Înseamnă că-ţi place. Ştii că bărbatul care ia de squaw pe o fată roşie poate fi primit în tribul ei?

— Ştiu.

— Chiar dacă pînă atunci a fost duşman sau prizonier...

— Ştiu şi asta.

— ... e dezlegat de orice vină şi trăieşte în libertate...

— Toate astea le cunosc.

— Iuf! Atunci mă vei înţelege.

— Te-am şi înţeles.

— Tu o placi şi ea te place. Vrei să-ţi fie squaw.

— Nu.

Se lăsă o tăcere lungă şi penibilă. Pană-de-vultur nu se aşteptase la un asemenea refuz. Eu, un condamnat la moarte – iar dînsa, una din fetele cele mai rîvnite ale tribului, fiică de războinic fruntaş! Şi totuşi, o refuzam! Era de necrezut!

În cele din urmă bătrînul întrebă scurt:

— De ce?

Să-i fi spus adevăratul motiv? Să-i fi explicat că un european instruit nu-şi poate distruge întreaga viaţă căsătorindu-se cu o fată de indian? Că o asemenea căsnicie nu se poate ridica la înălţimea cerinţelor sale? Că Old Shatterhand nu e un nemernic dintre aceia care iau de soţii fete indiene spre a le părăsi la prima ocazie, căutîndu-şi apoi alte victime avînd pînă la urmă cîte o nevastă în fiecare trib? Să-i fi spus toate acestea, să fi adăugat şi alte argumente pe care orizontul lui nu ar fi fost în stare să le cuprindă? Nu. Trebuia să-i dau un răspuns pe care să-l înţeleagă şi să-l găsească plauzibil.

— Fratele meu roşu spunea că vede în Old Shatterhand un mare războinic; se pare însă că nu gîndeşte chiar aşa.

— Am spus ceea ce gîndesc.

— Atunci de ce-mi ceri să mă las salvat de o femeie? Oare Pană-de-vultur aşa ar face?

— Iuf! făcu el contrariat.

Apoi tăcu. Argumentul acesta părea să-l convingă măcar în parte. După un răstimp, mă întrebă:

— Ce părere are Old Shatterhand despre Pană-de-vultur?

— Cred că e un războinic mare, viteaz, priceput, în care tribul îşi poate pune toată nădejdea şi la luptă şi la sfat.

— Ai vrea să fim prieteni?

— Din toată inima.

— Şi ce crezi despre Kaho-oto, fiica mea mezină?

— E cea mai gingaşă dintre flori şi cea mai frumoasă dintre toate fiicele kiowaşilor.

— Are ea dreptul să-şi aleagă un bărbat după placul ei?

— Oricare dintre războinicii kiowaşi ar fi fericit să i-o dai de nevastă.

— Va să zică, nu e vorba că mă dispreţuieşti pe mine sau pe fata mea?

— Departe de mine acest gînd! Doar atît că Old Shatterhand vrea şi poate să-şi apere singur viaţa. Nu se cade a fi salvat de o femeie. Asta nu!

— Iuf! Iuf! încuviinţă bătrînul.

— Vrei ca oamenii adunaţi pe lîngă focurile de tabără să strîmbe din nas la auzul numelui meu?

— Ei, cum să vreau!?

— Vrei să se spună că Old Shatterhand a scăpat de moarte ascunzîndu-se în poala unei tinere squaw?

— Nicidecum!

— Oare nu-i datoria mea să-mi apăr cinstea şi renumele chiar şi cu preţul vieţii?

— Fără îndoială.

— Atunci, îţi dai seama că nu pot primi propunerea. Dar vă mulţumesc din suflet şi ţie şi fiicei tale! Mult aş dori să vă arăt cîndva recunoştinţa-mi toată; cu fapta, nu cu vorba aş vrea să vă mulţumesc.

— Iuf! Iuf, iuf! Old Shatterhand e un om întreg. Păcat că va muri. Ceea ce am propus era singura ta cale de scăpare. Dar te înţeleg. Ca războinic viteaz şi vestit nu poţi merge pe acest drum. Îi voi spune totul fiicei mele şi dînsa n-o să-ţi poarte pică.

— Da, spune-i. Mi-ar părea tare rău dac-ar crede că din pricina ei nu m-am învoit.

— Ea te va iubi şi cinsti şi mai mult ca pînă acum; iar cînd vei îndura cumplitele chinuri şi oamenii se vor desfăta privind, ea va sta ascunsă în cel mai întunecat ungher al cortului, ascunzîndu-şi faţa şi ochii. Howgh!

După aceasta se ridică şi plecă. Abandonase probabil ideea de a mă supraveghea personal. Cei doi străjeri se întoarseră şi-şi ocupară posturile lor.

Slavă Domnului, ieşisem cu bine dintr-o situaţie gingaşă şi complicată; căci mă aflasem într-un impas în care speranţa de a mă salva era cît pe ce să naufragieze. Dacă Pană-de-vultur mi-ar fi devenit duşman, atunci vigilenţa lui ar fi fost mai primejdioasă decît toţi străjerii la un loc.

Peste puţin sosi şi Pida. Era timpul să mă culc în ţarc. Fui legat între patru pari cu braţele şi picioarele larg răşchirate. Totuşi, oamenii îmi aduseră o pătura făcută sul şi servind drept pernă, iar cu alta mă acoperiră grijuliu.

Nici nu plecă bine Pida, că primii o altă vizită, care mă bucură nespus. Era calul meu! Păscuse, sărmanul, prin apropiere, singur, izolat de ceilalţi cai. Dar acum, mîngîindu-mă uşor cu botu-i catifelat, se întinse alături de mine. Străjerii nu interveniră; doar nu era în stare calul să mă dezlege şi să mă răpească.

Bravul animal! Gestul lui devotat putea să-mi fie de mare folos. Evadarea nu era realizabilă decît în timpul nopţii; or, dacă animalul se culca în fiecare seară lîngă mine, atunci, în momentul decisiv, n-aş mai fi obligat să caut la repezeală un alt cal, poate mai puţin potrivit şi să mai pierd şi timp preţios în dificila mea acţiune.

După cum prevăzusem, era imposibil de dormit. Membrele întinse pînă la refuz începură să mă doară, apoi îmi amorţiră. Abia aţipeam, sfîrşit de oboseală, că mă şi trezeam din nou. Astfel se scurse noaptea şi zorii se înălţară deasupra-mi ca un duh mîntuitor. Kiowaşii mă scoaseră din ţarc şi mă legară din nou de trunchiul copacului.

Dacă procedeul avea să se repete cîteva nopţi la rînd, atunci în ciuda alimentaţiei consistente, aş fi ajuns la capătul puterilor. Dar trebuia să rabd şi să tac. Un Old Shatterhand să se plîngă de nesomn? Mi-aş fi pierdut toate atuurile.

Eram curios să văd cine va veni cu mîncarea. Oare Păr-negru? Puţin probabil. Doar refuzasem s-o iau de soţie! Şi totuşi veni dînsa. Nu-mi adresă nici un cuvînt; se vedea însă că nu e supărată pe mine, ci doar tristă, mai tristă ca în ajun.

Pida, care veni apoi să-mi inspecteze legăturile, mă informă că se duce la vînătoare cu un grup de războinici şi că se va întoarce abia după prînz. Mai tîrziu ieşiră într-adevăr călare apucînd drumul preriei.

Trecură apoi cîteva ore liniştite pînă ce, deodată, apăru Santer dintre copaci. Cu puşca pe umăr, venea ducînd de frîu un cal înşăuat. Venea drept spre mine. Se opri şi-mi spuse plin de emfază:

— Mă duc şi eu la vînătoare, mister Shatterhand şi consider de datoria mea să vă dau raportul. Poate să-l întîlnesc în prerie pe prietenul dumneavoastră Pida, care nu mă suferă de loc.

Părea să aştepte un răspuns, dar eu făcui pe surdomutul.

— V-aţi pierdut auzul, stimabile?

Îl ignorai şi de astă dată. Parcă nici nu exista.

— Îmi pare grozav de rău nu numai pentru dumneavoastră, ci şi pentru mine.

— Pleacă de-aici nemernicule! îl repezii în cele din urmă.

— Aha, limba se mai învîrte, doar timpanul s-a blegit. Păcat, mare păcat! Voiam să vă mai întreb cîte ceva.

Şi mă fixă cu impertinenţă drept în ochi. Avea o expresie diabolică, triumfătoare. Cocea el ceva, eram sigur de asta.

— Mda, voiam să vă mai întreb ceva, repetă el. Cred că v-ar fi interesat întrebarea, mister Shatterhand.

Şi se tot uita la mine aşteptînd un răspuns. Cum eu însă continuam să tac, banditul izbucni în rîs.

— Ha-ha-ha-ha, ce privelişte rară! Faimosul Old Shatterhand legat fedeleş de arborele morţii şi nemernicul de Santer plimbîndu-se liber! Dar ceea ce urmează e şi mai grozav, sir. Cunoaşteţi cumva o pădure, hm, de molizi...? Aţi auzit de Indelce-cil?

Denumirea aceasta mă zgudui ca un şoc electric. Winnetou se referea la ea în testamentul său. Îmi venea să-l străpung pe ticălos cu privirea.

— Ia te uită, acuma parc-ar avea săbii în loc de ochi! rîse el. Da, da, se pare că există asemenea pădure după cîte am auzit.

— Mizerabile, de unde ştii?

— Exact de-acolo de unde ştiu şi alte nume: Te-şoş. De ăsta aţi auzit cumva?

— Lua-te-ar moartea! Am să...

— Stai, nu te pripi! mă întrerupse el. Ce drăcie o mai fi şi aia Deklil-to, sau cum îi zice? Mi-ar plăcea să...

— Bestie! izbucnii aproape urlînd. Ai pus mîna pe hîrtiile care...

— Ei da! îmi rîse el în faţă batjocoritor.

— Le-ai furat de la Pida!

— Furat? Auzi ce-i în stare să-mi spună! N-am făcut decît să iau ce-mi aparţine. Asta se cheamă furt? Ei şi acum hîrtiile stau frumuşel aici cu tot cu ambalaj, se făli banditul lovindu-se cu palma de piept.

Atunci îmi ieşii complet din fire şi strigai către străjeri!

— Puneţi mîna pe el! Repede! Nu-l lăsaţi să fugă!

— Să mă oprească pe mine? rînji el sărind în şa. N-au decît să încerce!

— Nu-l lăsaţi! Săriţi! urlai eu. L-a prădat pe Pida! Nu cumva să scape... nu cumva...

Glasul mi se frînse din cauza efortului meu desperat de a mă smulge din legături. Banditul o luă la goană şi străjerii, deşi săriseră în picioare, nu făceau decît să se uite miraţi după el. Testamentul lui Winnetou, cel din urmă cuvînt al fratelui meu Winnetou fusese furat! Şi acolo, în prerie, galopa hoţul şi nimeni, absolut nimeni nu încerca măcar să-l oprească.

Îmi pierdusem complet cumpătul şi trăgeam nebuneşte de curelele de la mîini, ce mă imobilizau lîngă trunchiul copacului. Nici nu mai ţineam cont de faptul că era aproape imposibil să le rup, ca eram legat şi de picioare, încît tot nu aş fi putut fugi. Nici nu mai simţeam durerea crîncenă pe care mi-o provocam la încheieturi. Mă zbăteam năprasnic, trăgeam şi urlam într-una, pînă ce deodată mă prăbuşii la pămînt. Curelele de la mîini se rupseseră!

— Iuf, iuf! exclamară străjile. S-au desfăcut, s-au rupt!

Săriră amîndoi, încercînd să mă apuce, să mă ţină în loc.

— Lăsaţi-mă, lăsaţi-mă în pace! urlam eu. Nu vreau să fug! Vreau numai să-l prind pe Santer, tîlharul, banditul care l-a jefuit pe Pida, tînărul vostru şef!

Bineînţeles că urletele mele sculară tot satul în picioare. Toată lumea se luă după mine. Era de altfel destul de uşor să mă prindă: ei, sute de inşi, iar eu unul singur şi cu picioarele legate. Totuşi afacerea nu se soldă fără lovituri şi cucuie. În sfîrşit, reuşiră să-mi pună alte curele şi să mă lege iarăşi de copac.

Kiowaşii, deşi se aleseseră cu destui pumni din partea mea, nu păreau de loc supăraţi. Dimpotrivă, comentau cu admiraţie faptul că izbutisem să rup curelele.

— Iuf, iuf, iuf... le-a rupt... nici un bivol n-ar fi fost în stare.. Măi, ce om!...

De peste tot auzeam asemenea comentarii pline de respect, în timp ce încheieturile de la mîini mă ardeau şi mă săgetau din ce în ce mai tare: pînă a se rupe, curelele îmi sfîşiaseră carnea pînă la os.

— Ce staţi şi vă holbaţi la mine? strigai cu către mulţimea de kiowaşi. Tot n-aţi înţeles nimic? Santer l-a jefuit pe Pida. Repede, urcaţi-vă pe cai şi aduceţi-l îndărăt!

Nici o mişcare. Nimeni nu catadicsi să-mi asculte îndemnul. Îmi venea să rup cerul în două; strigam şi urlam la ei – totul degeaba. În cele din urmă se găsi totuşi cineva mai înţelegător. Era Pană-de-vultur: îşi tăie drum pînă la mine şi se interesă ce anume se întîmplase. Îi dădui repede lămuriri.

— Va să zică hîrtiile care vorbesc sînt acum ale lui Pida? întrebă el în mod inutil.

— Fireşte, fireşte! Doar ai fost şi tu de faţă cînd le-a luat în primire de la mine.

— Şi eşti sigur că Santer a fugit cu ele şi nu se mai întoarce?

— Sigur, fără nici o îndoială!

— Atunci s-auzim ce spune Tangua. El e căpetenia şi va hotărî.

— Hai, întrebaţi-l, dacă vreţi ! Dar nu mai întîrziaţi, oameni buni! Grăbiţi-vă!

Şi totuşi Pană-de-vultur nu se grăbi. Văzînd curelele rupte, răspîndite pe jos, se aplecă, le culese, le examina îndelung şi, clătinînd din cap, se adresă celorlalţi:

— Pe astea le-a rupt?

— Da.

— Iuf, iuf! Şi un asemenea om trebuie să moară! De ce n-ar fi şi el un războinic de-al nostru, un kiowaş! De ce e o faţă palidă?

Abia acum se depărtă luînd cu sine şi curelele. Kiowaşii îl urmară liniştiţi. Ramaseră numai paznicii mei.

Aşteptam cu încordare, cu neastîmpăr chinuitor, să înceapă urmărirea banditului. Dar nicăieri nici un semn! Viaţa satului se aşeză iarăşi în matca ei calmă şi tăcută. Simţeam că înnebunesc. Mă rugai de paznici să se informeze, dar aceştia n-aveau voie să părăsească postul. Îl chemară pe un alt kiowaş şi acesta le relată că Tangua nu era de acord cu urmărirea. Ce să se bată pentru nişte hîrtii pe care Pida nici nu ştia sa le citească? N-aveau nici o valoare, nu-i erau de nici un folos!

Îşi poate oricine închipui cîtă mînie clocotea în sufletul meu. Scrîşneam pur şi simplu din dinţi de ciudă. Paznicii vedeau în ce stare sînt şi mă pîndeau îngrijoraţi. Cît pe ce să mă smulg iarăşi din legături, cu toate durerile ce mi provoca orice mişcare. Eram disperat. La ce puteau folosi însă toate acestea? La absolut nimic! Nu-mi rămînea decît să mă resemnez. De aceea mă liniştii în cele din urmă, cel puţin aparent, concentrîndu-mi toate gîndurile asupra felului cum aveam să evadez din captivitate. Căci nu încăpea îndoială că trebuie să fug. Şi jurai în sinea mea că voi fugi trecînd peste orice obstacole.

După vreo trei ore de linişte auzii deodată ţipătul unei femei. Observasem eu mai înainte că Păr-negru, ieşind din cortul ei, plecase undeva, departe. Acum se întorcea fuga şi ţipa. Dispăru apoi în cort şi reveni însoţită de tatăl ei. Alergau amîndoi şi strigau cît îi ţinea gura. Kiowaşii aflaţi prin apropiere li se alăturară imediat. Se întîmplase, probabil, ceva deosebit, poate chiar în legătură cu furtul testamentului.

Nu dură mult şi Pană-de-vultur veni în mare grabă spre mine, strigînd încă de departe:

— Old Shatterhand se pricepe la multe. E şi vraci sau nu?

— Da, răspunsei eu, în speranţa că voi fi dezlegat ca să îngrijesc pe cineva.

— Ştii să alungi bolile?

— Desigur.

— Morţii ştii să-i înviezi?

— Dar ce, a murit cineva? Cine?

— Fiica mea.

— Cum? Păr-negru?

— Nu ea, ci sora ei mai mare, nevasta lui Pida. Zace jos, pe pămînt, legată, nemişcată. Vraciul nostru spune că a murit. Cică a ucis-o Santer, care a furat hîrtiile. Vrei s-o aduci din nou la viaţă?

— Duceţi-mă la ea!

Mă sloboziră de lîngă copac, dar avînd grijă sa mi lege totuşi mîinile şi picioarele – ce-i drept, mai puţin strîns, ca să pot umbla. Mergînd astfel, încet şi bine păzit, ajunsei la cortul lui Pida. Mi se oferea deci prilejul să cunosc interiorul cortului, ceea ce-mi convenea foarte mult: ştiam doar că acolo se află armele mele. În faţa cortului se adunaseră între timp o mulţime de bărbaţi, femei şi copii care, privindu-mă respectuos, îmi făcură loc să trec.

Intrai în cort împreună cu Pană-de-vultur. Înăuntru se aflau Păr-negru şi un bătrîn hidos, şezînd ghemuit pe vine lîngă presupusul cadavru: era onorabilul vraci. La intrarea mea, bătrînul se ridică în picioare. Îmi plimbai privirea jur împrejur şi iată, da, da, colo în stînga, văzui şaua şi pătura mea, iar sus, atîrnate într-un par, pistoalele şi cuţitul meu de vînătoare! Era firesc ca lucrurile să se afle aici: doar îi aparţineau acum lui Pida. Inutil să spun cîtă bucurie îmi provocă aceasta descoperire.

— Să vadă Old Shatterhand dacă fiica mea mai poate să învie din morţi, mă rugă Pană-de-vultur.

Mă lăsai în genunchi şi aşa, cu mîinile legate, o examinai atent. Abia după cîtva timp constatai că pulsul femeii bate totuşi. Tatăl şi sora ei mă priveau cu o încordare plină de teamă.

— E moartă şi nimeni n-o mai poate învia! declară sentenţios vraciul.

— Ba Old Shatterhand poate! i-o întorsei eu hotărît.

— Ai spus că poţi? Chiar poţi? întrebă radios Pană-de-vultur.

— Trezeşte-o, trezeşte-o! se rugă de mine Păr-negru, aşezîndu-mi mîinile pe umăr.

— Bine, se face. O trezesc. Dar pentru asta trebuie să mă lăsaţi singur.

— Vrei să ieşim din cort?

— Da.

— Iuf! îţi dai seama ce-mi ceri?

— Adică? făcui eu, deşi ştiam bine ce-l îngrijora.

— Aici se află armele tale. Dacă le iei şi fugi? Făgăduieşte-mi că n-ai să te atingi de ele!

Se înţelege că-mi venea greu să promit. Ce ocazie minunată! Cu ajutorul cuţitului puteam să mă eliberez din legături – apoi, înarmat cu carabina şi cu pistoalele mele, puteam să evadez fără nici un risc. Care smintit ar mai fi cutezat să-mi stea în drum?! Dar nu! S-ar fi iscat totuşi o luptă şi un tărăboi sălbatic. Şi apoi – de ce să fug folosindu-mă de leşinul unei femei?

Pe o blană, între diverse mărunţişuri de uz casnic – ace, sfredele şi alte asemenea – zării şi două-trei lame din acelea de care se servesc femeile indiene pentru a tăia tendoanele de la cusături. Aceste lame sînt de obicei foarte fine şi ascuţite. Nu-mi trebuia decît o asemenea sculă ca să-mi tai legăturile fără multă greutate şi să ajung iarăşi stăpîn pe propriile mele mişcări. De aceea îl asigurai pe Pană-de-vultur:

— N-am să mă ating de arme. Făgăduiesc. De altfel, puteţi să le luaţi cu voi.

— Nu, nu e cazul. Cînd Old Shatterhand făgăduieşte, înseamnă că se va ţine de cuvînt. Dar asta nu ajunge.

— S-ar putea să fugi şi fără arme, aşa cum ai încercat adineauri, cînd te-ai smuls de lîngă copac. Făgăduieşti că n-ai să fugi?

— Da.

— Şi că ai să te întorci la arborele morţii, ca să te legăm din nou?

— Vă promit!

— Atunci haidem afară! Old Shatterhand nu e un mincinos ca Santer; putem avea încredere în el.

După ce părăsiră ei cortul şi rămăsei doar cu femeia leşinată, prima mea grijă fu să ascund una din acele lame într-o manşetă a cămăşii. Apoi mă ocupai de aşa-zisa moartă.

Soţul ei, Pida, plecînd la vînătoare, Santer se folosise de prilej ca să pătrundă în cort. De atunci trecuse destulă vreme şi iată că femeia încă mai zăcea fără cunoştinţă. Nu se putea, deci, să fi leşinat doar datorită unui şoc psihic; cu siguranţă că fusese lovită. Îi săltai capul şi descoperii în creştet o umflătură serioasă. Apăsai şi femeia scoase un geamăt de durere. Repetînd apăsarea, o făcui să deschidă ochii. Se uită la mine mai întîi buimăcită, apoi privirea i se limpezi.

— Old Shatterhand, şopti ea.

— Mă cunoşti?

— Da, te cunosc.

— Fii tare, să nu adormi şi să mori din nou! Adu-ţi aminte ce s-a întîmplat!

Teama că va muri dacă nu-şi forţează memoria o făcu să se concentreze la maximum. Îşi duse mîna la umflătura de la cap şi spuse:

— Eram singură... A intrat şi mi-a cerut punga cu „medicamente"... I-am dat-o... Atunci m-a lovit.

— Unde-i punga? Mai este?

Privi spre un ungher unde era înfipta o prăjină şi constată speriată:

— Iuf! Nu mai e! A furat-o! M-a lovit, am căzut şi... nu mai ştiu nimic.

Atunci îmi amintii că Pida îmi spusese în ajun unde şi-a ascuns hîrtiile şi anume în punga cu „medicamente". Iar azi, înainte de a fugi, Santer se lăudase că le are cu ambalaj cu tot, în buzunarul de la piept. Furase aşadar punga în care era şi testamentul. Pentru Pida, tînărul şef, pierderea pungii echivala cu o catastrofă. Ar fi trebuit să plece imediat în urmărirea hoţului şi să-şi redobîndească amuletele.

— Poţi să te ţii aşa, trează? Te ajută puterile? Sau ai să mori iar? O întrebai pe femeie.

— Nu mai mor, mă asigură ea. M-ai adus iar la viaţă. Îţi mulţumesc.

Mă ridicai şi dădui la o parte perdeaua ce masca intrarea în cort. Afară, tatăl şi sora bolnavei, precum şi o mulţime de kiowaşi aşteptau rezultatul vrăjitoriei mele.

— Intraţi! îi poftii eu. Moarta a înviat!

Nu mai e cazul să descriu bucuria ce o răspîndiră aceste cuvinte. Toţi, în cap cu Pană-de-vultur şi fiica lui mezină, erau convinşi că săvîrşisem o minune. Iar eu nu aveam nici un interes să-i contrazic. Fireşte că nu-i recomandai pacientei decît nişte comprese reci, dînd indicaţii cum să fie pregătite şi aplicate.

Pe cît era de mare bucuria kiowaşilor în legătură cu „învierea" din morţi, pe atît de crîncenă furia lor împotriva hoţului care furase punga cu „medicamente". Desigur că faptul fu aduc la cunoştinţa lui Tangua, care ordonă imediat ca o trupă de războinici să-l urmărească pe bandit. În acelaşi timp cîţiva cercetaşi plecară să-l caute pe Pida. Iar eu, condus de Panăr-de-vultur, mă îndreptai iarăşi spre arborele morţii, de care bătrînul mă legă foarte meticulos. Era plin de laude pentru mine şi-mi arăta o recunoştinţă fără margini. Dar, fireşte, în felul său indienesc.

— Îţi vom pregăti chinuri şi mai grozave decît aveam de gînd, mă asigură el. Nimeni pe lume nu va fi pătimit cît ai să pătimeşti tu. Astfel, cînd ai să ajungi în veşnicele plaiuri ale vînătoarei, vei fi cel mai de vază şi mai cinstit dintre toţi albii care au pătruns acolo.

„Foarte plăcut, n-am ce zice", gîndii în sinea mea. Lui, însă, îi spusei cu glas tare:

— Dacă l-aţi fi urmărit pe Santer cînd v-am cerut eu, acum banditul ar fi fost în mîinile voastre. Aşa, însă, cred c-o să vă scape.

— Îl prindem noi! A lăsat urme foarte desluşite.

— Eh, dacă m-aş putea lua şi eu după el!

— Asta se poate.

— Cum? Doar sînt prizonier, sînt legat!

— Poţi să pleci călare împreună cu Pida. Numai să făgăduieşti că vii înapoi, ca să te supunem caznelor. Vrei?

— Nu. Dacă e să mor, atunci să se întîmple cît mai repede. Nu mai am răbdare să aştept.

— Eşti un mare viteaz, asta o ştie toată lumea. Numai un viteaz ca tine vorbeşte aşa. Kiowaşilor le pare foarte rău că nu eşti unul de-ai lor.

Pană-de-vultur plecă fără ca eu să-i fi mărturisit că regretul lor nu găsea de fapt nici un ecou în sufletul meu insensibil şi că nutream speranţa să-i părăsesc pe toţi aceşti admiratori ai mei chiar în noaptea următoare. Şi încă fără să-mi iau rămas bun!

Pida fu repede găsit şi se întoarse în goana mare pe calul lui înspumat. Intră mai întîi în cortul lui, apoi în cel al bătrînului. Pe urmă veni spre mine. Părea cît se poate de calm, dîndu-şi desigur multă osteneală ca să-şi ascundă tulburarea inimii.

— Old Shatterhand a trezit-o din morţi pe soţia mea dragă şi i-a dat din nou viaţă. Îţi mulţumesc. Ai aflat cu de-amănuntul cum s-au petrecut lucrurile?

— Da. Cum se simte nevastă-ta?

— O doare capul, însă apa rece îi mai domoleşte durerile. Se va face bine curînd. În schimb, sufletul meu e bolnav şi nu poate fi tămăduit pînă nu-mi recapăt punga cu „medicamente".

— De ce n-aţi ţinut seama de cuvîntul meu?

— Old Shatterhand are totdeauna dreptate. Dacă războinicii noştri l-ar fi ascultat măcar azi şi s-ar fi luat de îndată pe urmele hoţului, atunci l-am avea de mult aici.

— Pida vrea să plece şi să-l caute?

— Da. Trebuie să plec în mare grabă şi am venit să-mi iau rămas bun de la tine. Acum iarăşi va trece o bucată de timp pînă să te omorîm, deşi, după cîte mi-a spus Pană-de-vultur, ai vrea să mori cît mai curînd. Ce să-i faci, trebuie să mai rabzi pînă mă-ntorc.

— Aştept cu plăcere!

O spusesem cu toată sinceritatea. El însă se simţi dator să mă consoleze cît de cît.

— Cred că nu e prea uşor să-ţi aştepţi atîta vreme sfîrşitul, să stai mereu cu moartea în faţă. Dar am poruncit să ţi se facă aşteptarea mai plăcută. Dac-ai vrea să-mi asculţi propunerea, ţi-ar fi şi mai uşor...

— Despre ce-i vorba?

— Vino cu mine!

— Vin, cum să nu!

— Iuf! Asta-i bine. Cu ajutorul tău nu mai încape îndoială că voi pune mîna pe hoţ. Te dezleg chiar acum şi-ţi dau înapoi armele.

— Stai! Încă nu! Am şi eu o dorinţă.

— Spune.

— Merg cu tine dacă mă eliberaţi cu totul.

— Iuf! Nu se poate!

— Atunci rămîn aici.

— Te eliberăm pentru cît durează drumul. Pe urmă, însă, te întorci ca să-ţi împlineşti soarta. Nu-ţi cerem decît să ne dai cuvîntul că nu vei fugi pe drum.

— Va să zică, mă luaţi cu voi numai pentru că ştiţi că ochiul meu descoperă orice urmă? Vă mulţumesc. Mai bine rămîn pe loc. Old Shatterhand nu e un copoi, o javră pe care o foloseşti la vînat.

— Mai gîndeşte-te, totuşi.

— N-am ce mă gîndi!

— Hai, cumpăneşte bine. Fără ajutorul tău s ar putea să nu-l prindem pe hoţ. Şi atunci punga mea...

— Mie, dac-ar fi, nu mi-ar scăpa nici în gaură de şarpe. Dar nu eu sînt păgubitul, ci tu. Caută-l deci, prinde-l!

Fără să înţeleagă încotro bat, Pida dădu dezamăgit din cap şi rosti cu resemnare:

— Te-aş fi luat cu dragă inimă drept mulţumită că ai întors-o de la moarte pe soţia mea. Dar dacă nu vrei, n-am ce face.

— Mulţumeşte-mi într-alt chip. As avea, de pildă, o rugăminte.

— Te ascult.

— Bănuiesc ceva în legătură cu cei trei albi care l-au însoţit pe Santer. Unde se află acum?

— Sînt la ei în cort.

— Liberi?

— Ba nu. I-am legat. Doar sînt prieteni cu hoţul!

— Păi, ce vină au ei?

— Şi ei întreabă tot aşa. Însă Santer, fiind duşmanul nostru, înseamnă că şi prietenii lui trebuiesc socotiţi duşmani. Vor fi legaţi la arborele morţii şi vor muri o dată cu tine.

— Să ştii că ei habar n-au avut de isprava lui Santer.

— Asta nu ne priveşte. De ce nu te-au ascultat măcar pe tine? Doar i-ai sfătuit ce şi cum.

— Pida, tînărul, viteazul şi preacinstitul şef al kiowaşilor, să-şi plece urechea la cele ce-i spun: eu va trebui să mor, dar nu mă rog pentru viaţa mea. În schimb, vă cer să-i iertaţi pe aceşti oameni.

— Iuf! Şi ce să facem?

— Să le daţi drumul.

— Cum adică, să-i las să plece cu caii şi cu armele lor?

— Lasă-i, drept răsplată că ţi-am înviat soţia care zici că ţi-e dragă.

Se întoarse cu spatele la mine. Înţelegeam că se află pradă unui cumplit zbucium sufletesc. După un răstimp, mi se adresă din nou.

— Old Shatterhand nu seamănă cu celelalte feţe palide, nici cu alţi oameni. De aceea e greu să-l înţelegi. Dacă s-ar fi rugat pentru el, poate că i-am fi dat un prilej de scăpare încercîndu-l în luptă cu cei mai viteji şi mai tari războinici ai noştri. Însă el nu cere nimic pentru sine. Doar pentru alţii se roagă.

— E adevărat. Şi mă mai rog încă odată pentru ei.

— Bine, să fie liberi! Dar atunci să ne înţelegem asupra unui lucru.

— Să aud.

— Tu îţi pierzi astfel dreptul la orice îngăduinţă, ca şi la orice răsplată pentru învierea soţiei mele. Adică nu-ţi mai rămîn dator cu nimic.

— Fie şi aşa! Sîntem chit.

— Am să-i eliberez, dar de umilire n-am să-i scap. Destul că nu te-au ascultat la timpul cuvenit. Să vină deci la tine şi să-ţi mulţumească. Howgh!

Şi Pida se depărtă. Îl văzui apoi intrînd în cortul tatălui său care trebuia fireşte informat asupra discuţiei. După puţin ieşi din nou şi se pierdu printre arbori, revenind în cele din urmă cu cei trei albi care îşi purtau caii de dîrlogi. Pida întinse braţul în direcţia mea, dar fără să se apropie.

Gates, Clay şi Summer încălecară şi veniră spre mine cu nişte mutre de autentici pocăiţi.

— Mister Shatterhand, începu primul, am auzit ce s-a întîmplat. E oare atît de grav cînd dispare o biată pungă umplută cu cine ştie ce leacuri băbeşti?

— Întrebarea dumitale confirmă faptul că habar n-aveţi de datinile pieilor-roşii. Pierderea pungii cu „medicamente" e tot ce poate fi mai grav pentru un războinic indian. Măcar atîta s-ar fi cuvenit să ştiţi.

Well! Acuma pricep de ce s-a înfuriat Pida atît de tare de a pus să ne lege numaidecît. Ce-o să mai păţească Santer cînd l-or prinde!

— Nici nu merită altceva. Ei, acum recunoaşteţi că banditul plănuia să vă ducă de nas?

— Pe noi? Ce ne pasă nouă de punga aia?

— Ba ar trebui să vă pese mult de tot! Aflaţi că în pungă se află hîrtiile pe care ţinea el să le aibă.

— Şi ce ne interesează pe noi hîrtiile?

— Acolo e descris exact locul unde se află nuggeţii.

— Ei, al dracului! Vorbiţi serios?

— Cît se poate de serios.

— Şi dacă totuşi vă înşelaţi?

— Nici gînd. Doar le-am citit cu ochii mei!

— Va să zică, ştiţi şi dumneavoastră locul?

— Fireşte.

— Păi, spuneţi-ne şi nouă! O să-l ajungem din urmă pe Santer şi-i luăm aurul de sub nas!

— Nu sînteţi voi făcuţi pentru aşa ceva. Şi-apoi, dacă nu m-aţi crezut mai înainte, ce vă face să-mi daţi crezare tocmai acum? Adevărul e că Santer v-ar fi folosit numai drept copoi care să adulmece vulpea de aur, după care v-ar fi împuşcat. Acum, însă, se poate lipsi de ajutorul vostru şi nici nu-şi mai bate capul cum să vă înlăture, fiindcă ştie că indienii, socotindu-vă complicii lui, vă vor trata ca pe nişte duşmani.

— De necrezut! Se pare că numai datorită dumneavoastră am fost eliberaţi... Aşa ne-a spus Pida.

— S-ar putea. În orice caz, vă aştepta tortura şi moartea alături de mine.

— Şi aţi intervenit pentru noi?... Dar cu dumneavoastră cum rămîne? Ce se întîmplă?

— Ce să se întîmple? O să mă tortureze şi atît.

— Şi va fi să muriţi?

Yes.

— Ne pare rău, sir, ne pare foarte rău. N-am putea să vă ajutam în vreun fel?

— Mulţumesc, mister Gates. În cazul meu orice ajutor e de prisos. Vedeţi-vă de drum şi povestiţi pe unde treceţi că Old Shatterhand s-a dus dintre vii, că a murit printre kiowaşi la stîlpul torturii.

— Tragică veste! Aş prefera să le duc oamenilor un mesaj mai plăcut în legătură cu persoana dumneavoastră.

— Ai fi putut să-l duci, dacă nu mă minţeai la Mugworthills. Atunci kiowaşii n-ar mai fi pus mîna pe mine. De fapt şi dumneata eşti vinovat pentru moartea atît de oribilă şi grea care mă aşteaptă. Vă fac acest reproş şi vă urez ca, din cauza lui, să nu aveţi somn. Ei haide, plecaţi de-aici!

Gates se cam fîstîcise; nu ştia ce să răspundă. Clay şi Summer, care stătuseră ca muţii, păreau şi mai încurcaţi. Pînă la urmă tustrei găsiră cu cale să se cărăbănească. De fapt, nici nu-mi mulţumiră măcar. Atîta doar că, ajunşi la oarecare depărtare, mai întoarseră odată capetele şi mă răsplătiră cu nişte priviri idioate şi rătăcite.

Abia plecară ei, că şi Pida ieşi călare din sat, fără să se uite barem în direcţia mea. Şi pe bună dreptate.

Doar eram chit! Dînsul credea că la întoarcere mă va găsi tot aici, legat de copac. Eu, în schimb, eram convins că, dacă se ţinea mereu după Santer, aveam să-l revăd fie la Rio Pecos, fie şi mai departe, la Sierra Rita. Cine urma să aibă dreptate? El sau eu?

Cînd Păr-negru îmi aduse mîncarea de prînz, mă interesai cum îi merge pacientei mele şi aflai cu bucurie că durerile de cap scădeau din intensitate. Fata, drăguţa de ea, mă hrăni cu atîta sîrg, încît mă văzui nevoit s-o refuz pînă la urmă; nu mai încăpea în mine friptura. Cînd să plece, Păr-negru mă învălui într-o privire plină de compasiune. Ochii îi erau umezi. Vedeam că o apasă ceva pe suflet, dar se sfia să vorbească fără îndemnul meu. De aceea o încurajai.

— Tînăra mea soră vrea să-mi spună ceva?

— Old Shatterhand n-a făcut bine, îmi reproşa ea.

— În ce privinţă?

— Mai bine ar fi plecat cu Pida.

— N-aveam de ce să plec.

— Ba Old Shatterhand avea de ce! El aşteaptă să moară mîndru şi neînfricat la stîlpul caznelor. Dar Păr-negru crede că e totuşi mai bine să trăieşti mîndru şi în cinste, decît să mori.

— Aşa e. Numai că trebuia să mă întorc şi să mă las ucis.

— Pida nu putea să nu ceară acest lucru. Pînă la urmă însă, cine ştie dacă Old Shatterhand nu s-ar fi înfrăţit cu el fumînd pipa păcii!

— Şi dac-am fi fumat, crezi că m-ar fi scăpat el de la moarte?

— Da.

— Pesemne că ai dreptate. Eu însă trebuia să fac ce am făcut. Spune-mi: doreşti cu tot dinadinsul ca eu să rămîn în viaţă?

— Doresc, recunoscu ea cu sinceritate. Doar ai înviat-o pe sora mea!

— Atunci nu-ţi mai face griji. Old Shatterhand ştie totdeauna cum să se descurce.

Rămase o clipă pe gînduri, aruncă apoi o privire piezişa paznicilor şi făcu un gest nervos. O înţelesei. Dorea să-mi vorbească despre evadare şi nu putea. Îi vorbii eu zîmbind.

— Ochii tinerei mele surori sînt frumoşi şi limpezi. Old Shatterhand vede prin ei inima şi gîndurile tale.

— Le vede cu adevărat?

— Desigur. Şi gîndurile tale se vor împlini.

— Cînd?

— Foarte curînd.

— Împlinească-se ceea ce spui. Păr-negru va avea o mare bucurie.

Acest scurt schimb de cuvinte îi uşură inima şi-i dădu curaj. Seara, în timpul cinei, fata riscă şi mai mult. Ca şi în ajun, focurile ardeau în faţa corturilor, dar dincoace, pe sub arbori, era întuneric beznă. În timp ce mă hrănea, întinzîndu-mi cîte o bucată de friptură în vîrful cuţitului, fata se apropie mai mult de mine. La un moment dat, mă calcă pe picior, atrăgîndu-mi atenţia asupra celor ce avea să-mi spună şi-mi vorbi apăsat, cu tîlc:

— Old Shatterhand n-a mîncat destul. O să-i fie foame. Poate mai doreşte ceva? Sînt gata să-i aduc.

Paznicii nu se sesizară de aceste vorbe. Eu însă le descifrai imediat tîlcul. Trebuia să-i răspund referindu-mă foarte firesc la mîncare, dar indicîndu-i de fapt un obiect de care aş fi avut nevoie ca să mi asigur posibilitatea unei evadări. Păr-negru se oferea să mi-l aducă.

— Sora mea e bună cu mine şi-i mulţumesc, rostii eu pe un ton cît se poate de firesc. Mie însă nu-mi mai trebuie nimic, sînt îndestulat. Cum îi mai merge soţiei lui Pida, tînăra căpetenie a kiowaşilor?

— O doare din ce în ce mai puţin, dar mai trebuie legată la cap cu cîrpe reci.

— Foarte bine! Să i se dea îngrijire. Cine stă lîngă ea de obicei?

— Eu.

— Şi deseară?

— Tot eu.

— Dar nici noaptea nu trebuie părăsită!

— Stau eu toată noaptea. Glasul îi tremura. Înţelesese.

— Va să zică, stai cu ea pînă dimineaţa. Şi pe urmă mai treci pe-aici?

— Trec. O să ne revedem...

Şi plecă. Gardienilor le scăpase total sensul discuţiei noastre.

Trebuia deci, după ce îmi voi fi tăiat legăturile cu ajutorul lamei, să mă strecor în cortul lui Pida şi să iau de acolo lucrurile ce-mi aparţin. Cu siguranţă că Păr-negru avea să mă aştepte în cort. Faptul mă bucura, dar năştea în acelaşi timp unele complicaţii. Dacă-mi luam armele şi celelalte lucruri de faţă cu cele două surori, atunci a doua zi ar fi fost aspru dojenite. Pentru a nu mă da de gol, ele trebuiau să tacă mîlc – deşi datoria lor era să dea alarma, să strige după ajutor. Cum aveam să rezolv problema?

Numai determinîndu-le să se lase legate de mine. Apoi, după ce voi fi plecat, surorile n-aveau decît să ţipe şi să se zbată în toată legea şi să povestească, îngrozite, că apărusem pe furiş în cortul lor şi că le lovisem, năucindu-le dintr-un pumn. Kiowaşii le-ar fi crezut cu siguranţă: doar eram renumit în ce priveşte metoda cu pumnul. Că şi nevasta lui Pida va fi de acord cu acest şiretlic, nu mă îndoiam de vreme ce mă socotea salvatorul ei.

Mă mai frămînta încă o problemă cît se poate de serioasă. Oare carabina mea să fi rămas în cort? Oare Pida, care îi cunoştea valoarea, n-o fi luat-o cu el? Pe de altă parte însă, tînărul şef nu ştia s-o mînuiască şi nici nu venise la mine ca să-i explic mecanismul înainte de a pleca. Ce era mai probabil: s-o fi luat sau nu? Trebuia văzut la faţa locului. Dacă n-o găseam, atunci, pînă a mă ocupa de urmărirea lui Santer, trebuia să-mi regăsesc această armă de mare preţ.

În fine, sosi şi garda de noapte, dirijată personal de Pană-de-vultur. Serios, dar nu fără simpatie pentru mine, bătrînul mă dezlegă cu mîinile lui, temîndu-se ca nu cumva ceilalţi umblînd mai brutal, să-mi deschidă iar rănile de la încheieturi. Mă culcai în ţarcul meu şi, fără să observe nimeni, trăsei afară lama ascunsă în manşeta de la mîneca stîngă. Îmi întinsei apoi braţul stîng ca să mi-l lege de un par. Cînd îmi petrecură cureaua, făcui ca şi cum m-ar durea cumplit şi dusei repede mîna la gură, în timp ce cu dreapta încă liberă tăiai legătura respectivă aproape complect.

— Bagă de seamă! îl dojeni Pană-de-vultur pe unul din kiowaşi. I-ai atins rana. O să-l chinuim noi la timpul cuvenit; acum n-are nici un rost!

Profitînd de acest moment, lăsai lama să cadă într-un loc ce-l alesesem dinainte, aşa fel încît s-o pot apuca mai tîrziu cu mîna stîngă. Kiowaşii îmi legară apoi şi mîna dreaptă şi picioarele. Ca şi în seara precedentă, mă înveliră cu o pătură şi alta mi-o puseră sub cap. Totul fiind gata, Pană-de-vultur vorbi într-un fel cît se poate de liniştitor pentru mine.

— Înainte Old Shatterhand a putut să se smulgă de-aici cît de cît, dar acum, cu rănile astea la încheieturi, nici gînd să mai rupă curelele!

După care bătrînul plecă, iar străjerii se aşezară chiar la picioarele mele.

Sînt oameni care, în clipe de mare cumpănă, abia dacă îşi pot stăpîni nervii. Eu însă îmi păstram calmul dintotdeauna. Cred că eram chiar mai liniştit ca oricînd. Trecu o oră şi încă una. Focurile se stinseră pe rînd; numai cel din faţa cortului lui Tangua mai stăruia. Noaptea se lăsase răcoroasă şi paznicii şedeau ghemuiţi, cu genunchii strînşi la gură. Dar poziţia fiind mai incomodă, se lungiră la un moment dat cu capetele spre mine. Atunci... o smucitură scurtă şi cureaua din stînga, aproape tăiată, se rupse de tot. Îmi eliberasem deci mîna stîngă. O întinsei uşurel şi, pipăind, găsii lama. Apoi, răsucindu-mă puţin într-o parte – ceea ce înainte n-ar fi fost de loc cu putinţă – îmi strecurai mîna stîngă pe sub pătură pînă izbutii să tai şi cureaua ce-mi imobiliza dreapta. În fine, nu mai era mult. Mă socoteam ca şi salvat!

Şi acum picioarele. Dar în ce fel? Ca să ajung cu mîna la picioare, trebuia nu numai să mă ridic puţin, dar să mă şi aplec înainte, către capetele celor doi indieni. Oare dorm? Mă mişcai anume, odată şi încă odată. Păreau că dorm şi nu aud nimic...

Fie ce-o fi!... Dădui pătura la o parte şi mă ridicai în capul oaselor... într-adevăr, flăcăii dormeau buştean. Două tăieturi repezi şi gata: liber! Apoi cîte un pumn zdravăn în capetele străjerilor! Bieţii kiowaşi, nici nu se mai deşteptară din somn. Îi legai cu bucăţile de curea ce le aveam la îndemînă, rupsei două colţuri din pătură şi le băgai la amîndoi în gură, drept căluşe ca să nu poată alarma satul cînd se vor trezi. Calul, credinciosul meu prieten, venise şi în seara aceea să se culce lîngă mine. Deci totul era în ordine.

Mă ridicai şi-mi dezmorţii mădularele. Cît de bine-mi făcea! Pornii apoi tîrîş de la copac la copac, de la cort la cort. Nimeni nu se mişca în tot satul. Ajunsei astfel cu bine la cortul lui Pida. Cînd să intru, auzii în stînga mea un zgomot uşor. Trăsei cu urechea. Se apropiau de mine nişte paşi mărunţi. Şi cine credeţi că era?

— Păr-negru! şoptii eu.

— Old Shatterhand! se auzi vocea ei reţinută. Mă ridicai de la pămînt şi o întrebai.

— De ce nu stai în cort?

— Nu e nimeni înăuntru. Ştii, ca să nu ne certe mîine, am dus-o pe sora dincolo, în cortul tatii. Cică s-o îngrijesc mai bine.

O, viclenie femeiască, multe mai eşti în stare să inventezi!

— Şi lucrurile mele unde sînt?

— Aici la locul lor.

— Le-am văzut eu azi atîrnate sus. Dar puştile?

— Sub aşternutul lui Pida. Cal ai?

— Îl am pe-al meu; mă aşteaptă. Dragă Păr-negru, ai fost tare bună cu mine! S-ar cădea să-ţi mulţumesc pentru multe, pentru foarte multe...

— Old Shatterhand a fost bun cu toţi... Ai să te mai întorci pe la noi?

— Cred că da. Am să mă întorc cu Pida, care va fi să-mi fie frate şi prieten.

— Te duci după el?

— Da. Vreau să-l găsesc.

— Dar să nu-i spui că am vreun amestec în fuga ta. Numai sora mea şi cu mine să cunoaştem această taină.

— Ştiu că ai fi făcut şi mai mult. Dă-mi mîna să-ţi mulţumesc!

Mi-o întinse, vorbind cu gingăşie şi sfială.

— Fie ca toate să-ţi meargă din plin! Acum trebuie să plec; sora va fi îngrijorată.

Înainte de a fi putut face vreun gest de împotrivire, ea îmi duse mîna la buzele ei şi dispăru. Copilă indiană, dragă şi bună copilă!

Intrai repede în cort şi în primul rînd îmi căutai armele. Erau într-adevăr sub aşternut, învelite într-o pătură. Le scosei afară şi mi le atîrnai de umăr. Se aflau în cort şi pistoalele şi cuţitul meu de vînătoare, precum şi harnaşamentul întreg. După numai cinci minute părăseam cortul şi mă întorceam la arborele morţii ca să-mi înşeuez calul. Mă aplecai asupra celor doi paznici: se treziră între timp.

— Războinicii kiowaşilor n-au avut noroc, le vorbii eu în şoaptă. Ei nu-l vor vedea niciodată pe Old Shatterhand cum se chinuie şi piere la stîlpul caznelor. Acum mă duc în ajutorul lui Pida. Trebuie să-l prind pe Santer, tîlharul şi ucigaşul care ne-a scăpat din mîini. Iar cu tînăra voastră căpetenie să ştiţi că am să mă port ca un frate. Poate să ne întoarcem chiar împreună. Faceţi ca Tangua să afle cele ce vă spun. Să nu-şi facă griji în legătură cu fiul său, căci am să-l ocrotesc. Fiii şi fiicele kiowaşilor mi-au arătat multă prietenie. De aceea le datorez mulţumiri. Spuneţi-le că n-am să uit niciodată. Howgh!

Luînd calul de dîrlogi, mă depărtai tiptil; mergeam deocamdată pe jos, ca să nu trezesc pe nimeni din somn. Abia mai încolo urcai în şa şi mă îndreptai, prin prerie, spre miazăzi. Deşi în întunericul nopţii nu vedeam nici urmele lui Santer, nici pe ale kiowaşilor care-l urmăreau, ştiam că trebuie să merg spre sud. Nici nu aveam intenţia să mă ţin după urme.

Santer o luase spre Rio Pecos şi atît îmi era de ajuns. De unde ştiam că o apucase într-acolo? Din testamentul lui Winnetou!

Fragmentul pe care izbutisem să-l citesc conţinea trei denumiri în apaşă. Pe una din ele, Indelce-cil, banditul o înţelesese. Dar celelalte două – Te-şoş şi Deklil-to – îi erau total necunoscute. Şi chiar dac-ar fi priceput sensul cuvintelor, încă nu putea şti unde se găsesc de fapt „Stînca ursului" şi „Apa întunecată". Acestea se aflau departe, dincolo de Sierra Rita, pe unde trecusem o singură dată cu Winnetou. Noi înşine botezasem astfel stînca şi apa cu pricina, încît nimeni nu ştia la ce puncte se referă aceste denumiri – în afară de mine şi de doi apaşi care ne însoţiseră atunci şi care, îmbătrînind între timp, nu se mai urneau din satul lor de lîngă Rio Pecos. Deci, ca să dezlege misterul, Santer trebuia să-i caute pe ei.

Dar de unde să afle Santer că tocmai aceşti bătrîni erau singurii deţinători ai secretului? Nimic mai simplu. Orice apaş l-ar fi îndreptat spre ei; pentru că toţi ştiau denumirile respective, precum şi întîmplarea ce o trăisem atunci; doar că nimeni nu călcase vreodată pe-acolo, în afara celor doi bătrîni. Eram deci sigur că Santer, la îndemnul celorlalţi apaşi, li se va adresa lor.

Dar printre apaşi se găseau şi unii care ştiau că Santer fusese duşmanul lui Winnetou, că-i omorîse pe Inciu-ciuna şi Nşo-ci. Avea el să rişte într-atît şi să se arate chiar în satul lor?

De ce nu? De dragul aurului, banditul riscă orice. La nevoie recurge la tot soiul de şiretlicuri. Chiar şi testamentul furat îl putea scoate din cele mai grele încurcături, servindu-i de legitimaţie. Căci pe plicul de piele Winnetou îşi crestase totemul său.

Planul meu era să ajung la apaşi înaintea lui Santer, pentru ca, preveniţi din timp, aceştia să pună mîna pe bandit de îndată ce-ar fi apărut. Era cea mai bună soluţie, mai ales că mustangului meu iute ca vîntul nu i-ar fi fost prea greu să cîştige întrecerea cu calul lui Santer. Planul acesta mă scutea totodată de căutarea urmelor, ceea ce ar fi însemnat multă risipă de timp.

Din nefericire, încă de a doua zi calul meu începu să şchiopăteze şi mă căzneam în zadar să descopăr cauza. Abia a treia zi observai la picior o inflamaţie provocată de un spin. Îi scosei, ce-i drept, spinul din picior, dar incidentul mă şi întîrziase rău de tot. Era aproape sigur că nu-l mai puteam întrece pe bandit, ba că aveam să ajung chiar mult în urma lui.

Încă înainte de Rio Pecos, pe cînd străbăteam o savană aproape lipsită de vegetaţie, apărură deodată doi călăreţi venind în direcţia mea. Erau indieni. Văzîndu-mă de unul singur, nu se sfiiră să-şi continue drumul. Ajunşi în dreptul meu, unul din ei îşi agită puşca deasupra capului şi strigîndu-mă pe nume, se apropie în galop. Era Yato-ka, adică „Picior-sprinten", un războinic apaş cu care mă cunoşteam. Pe celălalt nu-l întîlnisem pînă atunci. După un schimb de saluturi, mă adresai amîndurora:

— După cîte văd, fraţii mei nu se află nici pe picior de război, nici pe drum de vînătoare. Atunci încotro graba?

— Mergem spre miazănoapte, în munţii Ventrei-Mari, ca să cinstim mormîntul lui Winnetou, căpetenia noastră, răspunse Yato-ka.

— Va să zică aţi aflat de moartea lui?

— Am aflat acum cîteva zile. Îţi închipui ce jale şi ce bocet a fost peste tot!

— Ştiu fraţii mei că eu am fost de faţă la moartea lui Winnetou?

—  Da, ştim. Old Shatterhand ne va povesti totul şi ne va călăuzi apoi în luptă ca să răzbunăm moartea viteazului conducător.

— Despre asta o să mai vorbim. Şi aţi plecat numai aşa, în doi, spre miazănoapte? Doar e drum pînă acolo, nu şagă!

— Noi sîntem iscoade, pentru că potăile alea de comanşi iar au dezgropat securea războiului. Fraţii noştri ne urmează de departe.

— Cîţi?

— De cinci ori cîte zece.

— Cine vă conduce?

— Til-lata, „Mîna-sîngeroasă", pe care l-am ales căpetenie.

— Îl cunosc. E cel mai vrednic şi mai potrivit pentru rangul de căpetenie. Aţi văzut cumva vreun călăreţ străin?

— Am văzut unul.

— Cînd?

— Chiar ieri. Era o faţă palidă. Ne-a întrebat de Te-şoş şi l-am îndrumat spre pueblo, la bătrînul Inta.

— Iuf! făcui eu ca indienii. E tocmai omul pe care-l caut. Dînsul l-a ucis pe Inciu-ciuna. Trebuie să-l prind!

— Iuf, iuf! repetară amîndoi apaşii cu ciudă. Şi noi nici n-am ştiut! L-am lăsat să-şi vadă de drum!

— Nu face nimic. Bine că l-aţi văzut. Acuma, însă, faceţi cale-ntoarsă! Haideţi! Vă conduc eu mai tîrziu în munţii Ventrei-Mari.

— Bine, ne întoarcem! consimţi Yato-ka. Trebuie să-l prindem pe ucigaş!

Pornirăm deci tustrei spre Rio Pecos.

După cîteva ore de călărie ajunserăm la rîu şi, traversîndu-l ne continuarăm drumul de-a lungul malului. Între timp, le povestii celor doi războinici întîlnirea mea cu Santer la Nugget-tsil, precum şi celelalte întîmplări trăite printre kiowaşi.

— Va să zică Pida, tînăra căpetenie, îl urmăreşte pe mişel? întrebă Yato-ka.

— Întocmai.

— De unul singur?

— Înaintea lui a plecat şi o ceată de războinici trimisă de Tangua. Cred că trebuie s-o fi ajuns repede din urmă.

— Ştii cîţi războinici erau?

— I-am văzut la plecare. Erau zece. Acum, cu Pida, sînt unsprezece.

— Numai atîţia?

— Doar n-or fi prea puţini pentru urmărirea unui singur fugar! Mai degrabă sînt prea mulţi.

— Iuf! Fiii apaşilor se vor bucura grozav; o să-l prindem pe Pida împreună cu războinicii lui şi o să-i legăm pe toţi la stîlpul caznelor.

— Ba n-o să-i legaţi! rostii ferm.

— Nu? Crezi c-o să ne scape? Păi Santer a plecat spre satul nostru, iar kiowaşii vin pe urmele lui; aşa că putem să-i prindem.

— De asta sînt convins. Dar n-o să-i legaţi la stîlpul caznelor.

— Nu te înţeleg. Doar sînt duşmani! Şi pe tine au vrut să te omoare.

— Ba s-au purtat omeneşte. Şi să ştii un lucru: cu toate că potrivit obiceiului, se pregăteau să mă omoare, totuşi Pida mi-e prieten!

— Iuf! făcu Yato-ka. Old Shatterhand nu s-a schimbat deloc; îşi cruţă şi acum duşmanii. Dar va fi oare şi Til-lata de aceeaşi părere?

— N-am nici o îndoială.

— Nu uita că Til-lata a fost întotdeauna un războinic viteaz, iar acuma e căpetenia apaşilor! El trebuie să arate că merită a fi în fruntea războinicilor săi. Aici nu prea încape mila.

— Oare nu sînt şi eu o căpetenie a voastră?

— Da, Old Shatterhand e căpetenie.

— Şi n-aş fi ajuns eu oare, încă înaintea lui Til-lata o căpetenie de-a voastră?

— Adevărat, chiar cu mult înainte.

— Atunci va trebui să mă asculte. Dacă-i prindeţi pe kiowaşi, Til-lata n-o să le facă nimic. Aceasta mi-e dorinţa.

Poate că apaşul ar mai fi înşirat unele argumente contra, dar deodată atenţia noastră fu atrasă de nişte urme care veneau dinspre stînga, unde albia rîului era mai uşor de trecut şi se înşirau pe mal paralel cu direcţia pe care ne mişcăm noi. Bineînţeles că descălecarăm ca să le cercetăm mai îndeaproape. Călăreţii cu pricina trecuseră în şir indian pentru a nu-şi divulga numărul; se deplasau deci cu mare precauţie, ştiindu-se pe teritoriu duşman. Deşi nu puteam stabili numărul călăreţilor, bănuiam totuşi că e vorba de Pida şi kiowaşii lui.

După puţin ajunserăm într-un loc unde călăreţii se opriseră părăsind ordinea strictă de pînă atunci. Izbutii astfel să desluşesc urmele a unsprezece cai. Aşadar, nu mă înşelasem.

— Războinicii voştri vin încoace, spre rîu? îl întrebai pe Yato-ka.

— Da, se vor întîlni deci cu kiowaşii. Aceştia sînt numai unsprezece, pe cînd ai noştri sînt de cinci ori zece.

— Şi la ce depărtare se află?

— Cînd te-am întîlnit, erau cam la o jumătate de zi în urmă.

— Iar kiowaşii, după cum se vede, sînt numai la o jumătate de ceas înaintea noastră. Hai să grăbim şi să-i ajungem pînă nu se vor întîlni cu fraţii tăi. Să dăm pinteni cailor!

Pornii la galop, pentru că din moment în moment, cele două tabere adverse s-ar fi putut ciocni, iar eu voiam să aşez întîlnirea lor sub semnul prieteniei. Pida merita să-i iau apărarea.

După scurtă vreme, rîul coti spre stînga. Kiowaşii o luaseră drept înainte, ca să scurteze drumul. Noi am procedat la fel şi în curînd, îi zărirăm înaintînd spre sud, în şir indian. Pe noi nu ne văzuseră, pentru că nici unul dintre ei nu privea înapoi.

Deodată opriră şi întoarseră caii pentru a o lua cît mai repede îndărăt. Atunci ne observară şi pe noi, zăboviră o clipă, apoi îşi continuară retragerea, dar nu chiar în direcţia noastră.

— De ce se întorc? întrebă Yato-ka.

— I-au văzut pe războinicii noştri şi şi-au dat seama că aceştia le sînt superiori ca număr. Noi sîntem numai trei, aşa că n-au de ce să se teamă.

— Adevărat, dintr-acolo vin apaşii noştri. Îi vezi? I-au zărit pe kiowaşi şi mînă la galop ca să-i ajungă.

— Ieşiţi-le voi în întîmpinare şi spuneţi-i lui Mînă-sîngeroasă să stea locului pînă vin şi eu.

— Tu de ce nu mergi cu noi?

— Am ceva de vorbit cu Pida. Haide, plecaţi repede!

Cei doi apaşi nu se împotriviră. Galoparăm deci pe urmele călăreţilor lui Pida. Aceştia erau încă prea departe ca să ne observe. Dar cînd ne apropiarăm, îşi întoarseră capetele şi ne recunoscură imediat. Pida răcni speriat, înfigîndu-şi călcîiele în burta calului. Eu însă o luai după el.

— Stai, Pida! Nu te teme! îi strigai cît putui de tare. Mă pun chezaş pentru tine în faţa apaşilor!

Cu toată spaima ce-i provocasem, tînărul păru să aibă încredere în spusele mele. Îşi struni calul, dînd şi celorlalţi kiowaşi ordin de oprire... Pe măsură ce mă apropiam de el observam din ce în ce mai clar cît de uluit era de neaşteptata-mi apariţie. Cel puţin oamenii săi încremeniseră de-a binelea.

— Old... Shat... terhand! Făcu tînăra căpetenie. Old... Shat... terhand e liber! Cine ţi-a dat drumul?

— Nimeni. M-am dezlegat singur.

— Iuf, iuf, iuf! Asta nu se poate!

— Ba uite că se poate! Ştiam eu că am să fug. De aceea nici nu m-am dus cu tine; nu voiam ca tu să-mi faci vreo înlesnire. Fiecare să redobîndească singur ceea ce a pierdut, aşa ţi-am spus. Acum te rog să ai încredere. Îţi sînt prieten şi voi avea grija ca apaşii să nu-ţi facă nici un rău.

— Iuf! Vrei să-mi dai o mînă de ajutor?

— Da. Pe cuvîntul meu de cinste.

— Eu cred în cuvîntul lui Old Shatterhand.

— Crede şi nu fi neliniştit. Uită-te colo! Ceata apaşilor s-a şi întîlnit cu doi oameni trimişi de mine. Au descălecat şi mă aşteaptă. Voi aţi dat de urmele lui Santer?

— Am dat. Însă deocamdată nu l-am prins pe bandit.

— Dînsul vrea să ajungă în satul apaşilor.

— Aşa gîndim şi noi; urmele duc într-acolo. Tocmai ne ţineam de ele.

— Mare nechibzuinţă! Apaşii v-ar fi omorît pe toţi.

— Ce să fac! Trebuie să-mi caut punga cu „medicamente" fie şi cu preţul vieţii! Ziceam să ne furişăm pînă lîngă sat. Poate am fi izbutit să punem mîna pe Santer.

 — Acum o să-l prindeţi mai uşor. Vă apăr eu de primejdii. Dar asta numai dacă ne înfrăţim. Descălecă şi hai să fumăm pipa păcii!

 — Iuf!  Old Shatterhand, marele războinic care a izbutit să scape de arborele morţii fără nici un ajutor, vrea să-l cinstească pe Pida cu prietenia lui?

— Vreau! Hai, grăbeşte-te, că altminteri apaşii îşi vor pierde răbdarea...

Descălecarăm, fumarăm calumetul potrivit ritualului, după care îl rugai pe Pida să stea pe loc pînă îi voi face semn. Mă săltai iarăşi în şa şi pornii către ceata apaşilor pe care Yato-ka îi informase între timp despre intenţiile mele. Ţinîndu-şi caii de căpăstru, oamenii formaseră un semicerc la mijlocul căruia stătea Til-lata.

Îl cunoşteam foarte bine pe acest apaş. Era, cei drept, foarte orgolios, dar în raporturile sale cu mine se purtase totdeauna plin de politeţe şi supunere. Puteam spera deci că n-o să refuze o înţelegere cu Pida. Îi strînsei mîna, îi adresai cîteva vorbe amicale şi adăugai:

— Old Shatterhand a venit de data asta singur, fără prietenul său Winnetou, căpetenia apaşilor. Fraţii mei roşii vor afla de la mine toate amănuntele în legătură cu moartea mult slăvitului lor conducător. Dar mai întîi v-aş spune ceva despre kiowaşii aceştia.

— Ştiu ce vrea Old Shatterhand, interveni Mînă-sîngeroasă. Mi-a spus Yato-ka.

— Şi ce părere ai?

— Old Shatterhand e căpetenie şi apaşii îi cinstesc dorinţa. Cei zece războinici kiowaşi să se întoarcă fără zăbava la corturile lor. Atunci nu ne atingem de ei.

— Şi cum rămîne cu Pida, tînăra lor căpetenie?

— V-am văzut fumînd calumetul păcii. De aceea să vină Pida cu noi şi să fie oaspetele nostru cît timp vei dori tu. Pe urmă, o să-l socotim iarăşi duşman.

— Bine, aşa să fie. Războinicii apaşilor să se întoarcă deci cu mine, ca să-l prindem pe ucigaşul lui Inciu-ciuna şi al fiicei sale Nşo-ci. După aceea vă voi însoţi la mormîntul lui Winnetou. Howgh!

Howgh! făcu şi apaşul strîngîndu-mi dreapta spre a întări înţelegerea intervenită între noi.

Îi făcui apoi semn lui Pida să se apropie. Acesta se declară de acord cu condiţiile puse de Til-lata şi-i trimise pe cei zece kiowaşi înapoi, în tabăra lor. În sfîrşit, pornind-o cu toţii în jos pe malul lui Rio Pecos, călărirăm pînă spre seară, cînd făcurăm un popas.

Fiind pe teritoriul apaşilor, ne puturăm îngădui să încingem un foc de tabără. Ne aşezarăm în jurul focului, îmbucarăm cîte ceva şi pe urmă mă apucai să descriu în amănunt moartea lui Winnetou. Relatările mele făcură o impresie profundă. Multă vreme apoi oamenii statură tăcuţi şi duşi pe gînduri pînă ce ba unul, ba altul începură să-şi amintească întîmplările din viaţa neînfricatului conducător. Iar eu, ascultîndu-i, retrăiam parcă întreg tragismul ultimelor sale clipe. Chiar şi după ce apaşii adormiră pe rînd, eu încă nu-mi găseam somnul. Mereu mă frămînta chestiunea testamentului şi a comorii la care acesta se referea. Adormii abia într-un tîrziu şi mă scufundai într-un vis îngrozitor. Se făcea că nuggeţii zăceau într-o grămadă uriaşă cît muntele, iar Santer îi zvîrlea cu lopata în gura unei prăpăstii adînci. Eu, voind să salvez comoara, mă năpusteam zadarnic asupra banditului. Deodată, se căscă parcă pămîntul de sub noi. Făcui un salt în lături, în timp ce Santer se prăbuşi cu tot aurul în abis.

Mă deşteptai scăldat în sudori. Visurile sînt amăgiri; şi totuşi, cît fu ziua de lungă, nu reuşii să mă dezbăr de gîndul că visul acesta nu era ca toate celelalte, că ascundea şi el un anume tîlc. Şi de fapt era foarte uşor de explicat.

Călărind cu toată viteza, nu făcurăm decît un scurt popas înainte de prînz. Cum Santer era desigur interesat să dispară cît mai repede din satul apaşilor, ne temeam să nu ajungem prea tîrziu.

Soarele asfinţea cînd ne apropiarăm de pueblo. În dreapta se vedea monumentul funerar ridicat pe vremuri lui Klekih-Petra. În stînga şerpuia rîul prin care înotasem atunci nebuneşte ca să scap de caznele ce-mi pregătiseră apaşii. De cîte ori nu vizitasem apoi acele locuri împreună cu Winnetou, amintindu-mi de vechile păţanii!

Cotirăm spre dreapta prin vîlcea şi în faţa ochilor mei se desfăşură iarăşi priveliştea „capitalei" apaşilor, unde îl cunoscusem pe Winnetou şi pe ai săi. Fuioare albastre de fum se înălţau în limpezimea serii – dovadă că femeile pregăteau cina. Oamenii ne zăriră de departe şi Til-lata, făcîndu-şi mîinile pîlnie la gură, strigă din răsputeri:

— Old Shatterhand! Vine Old Shatterhand! Războinicii să-i iasă în întîmpinare!

Se iscă imediat o forfotă nemaipomenită la toate caturile marii clădiri comune. Trunchiurile de copaci ce serveau drept scări fură coborîte la repezeală. Sărirăm şi noi de pe cai şi începurăm urcuşul pe jos. Sute de mîini fluturau în semn de bun venit. O, cît de triste erau totuşi clipele acelea! Căci veneam de astă dată fără Winnetou, căruia soarta îi refuzase bucuria de a mai revedea aceste locuri atît de dragi sufletului său.

Cum spuneam încă de la începutul acestor istorisiri, în pueblo locuia numai acea parte a tribului cu care Winnetou avea relaţii mai strînse, de rudenie sau de altă natură. E deci lesne de ghicit ce ploaie de întrebări mă potopi după primele cuvinte de salut, în cele din urmă reuşii să mai potolesc întrucîtva curiozitatea oamenilor şi mă interesai de cei doi bătrîni care cunoşteau secretul denumirilor din testament.

— E aici Inta? Trebuie să vorbesc cu el.

— E acasă, mi se răspunse. Să-l chemăm!

— Nu, lăsaţi-l în pace. E bătrîn şi bolnav. Mă duc eu să-l caut.

Oamenii mă conduseră într-un mic lăcaş săpat în stîncă, unde îşi trăia zilele bătrînul războinic. Inta se bucură sincer de venirea mea şi porni să-mi adreseze un lung discurs omagial pe care însă fui nevoit să-l întrerup.

— Lasă asta pe mai tîrziu! Spune-mi dacă a trecut pe la tine vreun alb.

— Da, răspunse bătrînul.

— Cînd?

— Ieri.

— Ţi-a spus cum îl cheamă?

— Nu. Zicea că Winnetou i-a poruncit sa nu-şi spună numele.

— Şi a plecat?

— Da.

— Cît a stat aici?

— O oră, după socoteala albilor.

— A venit să-ţi vorbească?

— Da. Cineva l-a călăuzit pînă la mine. Dînsul mi-a arătat pe o piele semnul lui Winnetou, dovada că era chemat să-i împlinească ultima dorinţă.

— Şi ce voia de la tine?

— Să-i spun unde se găseşte locul pe care voi l-aţi numit Deklil-to.

— Şi i-ai spus?

— Trebuia. Doar era porunca lui Winnetou.

— I-ai descris locul cu toate amănuntele?

— Da şi locul şi drumul pînă acolo.

— Şi partea de deasupra stîncii suspendate?

— Şi asta. Pentru sufletul meu a fost o adevărată desfătare să pot vorbi despre locurile pe unde am trecut cu Old Shatterhand şi cu Winnetou, căpetenia  apaşilor, care ne-a părăsit şi s-a dus în veşnicele plaiuri ale vînătoarei. În curînd o să-l revăd acolo.

Bătrînul nu avea în fond nici o vină. Nu făcuse decît să respecte totemul veneratului său conducător plecat dintre cei vii.

— Spune-mi, calul albului era istovit sau nu prea? îl mai întrebai pe Inta.

— Deloc. Cînd l-a încălecat, a luat-o la goană ca şi cînd n-ar fi venit de la drum.

— Albul a mîncat cumva la tine?

— A mîncat ceva la repezeală. Mi-a cerut şi nişte fire, ca să facă din ele fitil.

— Aha! Şi i-ai dat?

— Desigur.

— Ce nevoie avea de fitil?

— Nu mi-a spus. I-am dat şi o grămadă de pulbere.

— Ce fel de pulbere? Pentru armă?

— Nu. Cică trebuie să arunce ceva în aer.

— Ai văzut unde ţinea pielea cu semnul lui Winnetou?

— Într-o pungă cu „medicamente". M-am şi mirat de unde o are, că doar feţele palide nu cred ca noi.

— Iuf! exclamă deodată Pida, care stătuse tot timpul tăcut lîngă mine. Va să zică mai are punga la el! E a mea! Mi-a furat-o!

— Zău? se miră Inta. E cumva hoţ?

— Mai rău decît hoţ.

— Păi, cum de avea la el semnul lui Winnetou?!

— Tot de furat! El i-a ucis pe Inciu-Ciuna şi pe Nşo-ci. Îl cheamă Santer.

Bietul bătrîn încremeni. Iar eu îl lăsai singur cu spaima si cu remuşcarea lui.

Aşadar nu numai că nu-l ajunserăm din urmă pe Santer, dar nici măcar nu ne apropiasem de el. Eram cît se poate de amărît. Atunci Mîna-sîngeroasă ne propuse:

— Să nu mai întîrziem. Mai bine ne luăm după el chiar acum. Poate să-l mai ajungem pînă la Apa-întunecată...

— Să plecăm aşa, neodihniţi? Adevărat că-i lună plină şi am putea mîna toată noaptea.

— Eu, unul, n-am nevoie de somn.

— Dar Pida?

— Eu nu ştiu ce-i aia pace pînă nu-mi găsesc punga cu „medicamente", răspunse acesta hotărît.

— Bine. Atunci să îmbucăm ceva şi să schimbăm caii. Îl las şi pe-al meu aici. Nici n-aş avea răbdare să stau pe loc. Dacă banditul şi-a făcut rost de fitil şi pulbere, înseamnă că pune la cale o explozie. Atunci tot planul nostru ar fi dat peste cap. Trebuie să ne grăbim!

Bineînţeles că apaşii din pueblo ne rugară stăruitor să mai stăm, să le mai povestesc despre Winnetou, despre ultimele noastre isprăvi şi despre moartea lui. Amînai însă totul pînă la întoarcerea noastră.

După nici două ore de la sosire călăream din nou pe cai odihniţi şi aprovizionaţi cu de toate – Til-lata, Pida, eu şi douăzeci de războinici apaşi. Til-lata stăruise să luăm cu noi o escortă atît de numeroasă, deşi teritoriul pe care urma să-l străbatem aparţinea tribului înrudit al mimbrenjoşilor, de care nu aveam a ne teme.

Pînă la Apa-întunecată aveam de parcurs cel puţin şaizeci de mile geografice, din care o bună parte şi mai ales în apropierea ţintei, pe un teren stîncos, foarte dificil. În asemenea condiţii cinci mile pe zi însemna foarte mult. Deci la un loc douăsprezece zile.

Urmele lui Santer nu ne interesau de fel. Căutîndu-le, n-am fi făcut decît să ne irosim timpul. Drumul îmi era doar binecunoscut de cînd îl bătusem alături de Winnetou. Mai mult ca sigur că şi Santer, dirijîndu-se după indicaţiile bătrînului Inta, apucase pe acest drum. Iar dacă s-a abătut cumva de la el, faptul nu era decît în favoarea noastră.

Timpul trecu fără nimic demn de relevat pînă ce, în a unsprezecea zi, ne întîlnirăm cu doi indieni, tată şi fiu. Pe bătrîn îl cunoşteam: era un mimbrenjo, care pe vremuri ne procurase carne, mie şi lui Winnetou. Omul mă recunoscu la rîndul său, îşi struni calul şi exclamă plin de bucurie:

— Ce-mi văd ochii! Old Shatterhand! Mai trăieşti, n-ai murit?

— Şi de ce să fi murit?

— Păi, cică te-ar fi împuşcat siucşii...

Bănuind că omul se întîlnise cu Santer, îl întrebai:

— De unde ai auzit asemenea lucru?

— Din gura unui alb. Dînsul ne-a povestit cum şi-au pierdut viaţa şi Old Shatterhand şi Winnetou. Puteam să nu-l cred? Doar avea asupra lui semnul lui Winnetou şi chiar punga lui cu „medicamente"!

— Şi totuşi te-a minţit. Uite că mai sînt în viaţă!

— Atunci nici Winnetou n-a fost ucis?

— Cu el, din păcate, s-a sfîrşit... Dar cum de te-ai văzut cu albul acela?

— A venit chiar în tabăra noastră. Căuta un cal că al lui era sfîrşit de oboseală. Ne-a rugat să-i dăm şi o călăuză spre Deklil-to, adică Apa-întunecată. Mie mi-a dat în schimbul unui cal punga cu „medicamente" a lui Winnetou. Pe urmă eu şi feciorul meu l-am călăuzit pînă acolo. S-a uitat dînsul ce s-a uitat şi ne-a spus că e bine, că acolo e locul căutat.

— Dar pe tine te-a tras pe sfoară. Unde-i punga?

— O am aici.

— Arat-o, te rog.

Omul o scoase dintr-un buzunar al şeii. Pida nu mai putu de bucurie şi întinse mîna după ea. Bătrînul, însă, nici gînd să-i dea punga. Şi astfel se stîrni o scurtă harţă căreia îi pusei capăt lămurindu-l pe bătrîn:

— Să ştii că punga e a lui Pida, tînărul şef al kiowaşilor, aci de faţă. Winnetou nici n-a pus vreodată mîna pe ea.

— Trebuie că te înşeli! făcu omul contrariat.

— Crede ce-ţi spun: o ştiu foarte bine.

— Şi numai de dragul pungii i-am dat un cal de toată frumuseţea şi am mai făcut şi atîta drum cu el!

— Avea omul nevoie de un cal bun pentru că se ştia urmărit. Te-a minţit, ca să faci schimbul.

— De n-ai fi Old Shatterhand, zău dacă te-aş crede! Va să zică să dau înapoi punga?

— Neapărat.

— Bine! Dacă-i pe-aşa, atunci mă întorc şi-l omor, mincinosul naibii!

— Pofteşte cu noi! Să-i scurtăm împreună zilele! Omul ni se alătură fără altă vorbă. Cînd îi zugrăvii pe scurt cine anume e Santer şi cîte are pe conştiinţă, indianul se căi amarnic pentru faptul că-i dăduse un cal şi-l mai şi călăuzise pînă la ţintă – căci numai aşa banditul îşi putu menţine avansul faţă de noi.

Pida era fericit că reintrase în posesia „medicamentului", care nici nu suferise vreo stricăciune. Scopul era atins. Pe cînd eu?...

A doua zi ajunserăm la malul lacului, dar abia către seară, cînd nu mai era nimic de făcut. Poposirăm liniştiţi la adăpostul copacilor şi nu aprinserăm nici un foc. Santer nu le spusese celor doi mimbrenjos ce anume caută acolo. Îi expediase scurt, afirmînd că nu mai are nevoie de ei.

Venind dinspre Rio Pecos, tăiaserăm colţul de sud-vest al lui New-Mexico şi ne aflam acum în Arizona, unde se întîlnesc cele două teritorii ale triburilor mimbrenjos – respectiv ghilenjos – acesta din urmă de asemenea înrudit cu apaşii. Pămînturile sînt aici aride şi triste. Stînci după stînci, piatră şi iar piatră! Doar în locurile străbătute de rîuri creşte o vegetaţie deasă, bogată, care însă nu trece mult dincolo de malul propriu-zis. Fără aceste ape care dăruiesc umezeală pămîntului din preajma lor, soarele ar pîrjoli şi ucide totul. Păduri aproape că nu există. Numai aici, în locul unde ne aflam, natura parcă făcuse o excepţie.

Cîteva izvoare umpluseră aici fundul unei văi şi formaseră un iezer întins. Noi ne aflam pe ţărmul de răsărit al iezerului. Ţărmul, bogat împădurit jur împrejur, se înălţa drept şi maiestuos, împrumutînd apei acel luciu închis, profund, care ne făcuse s-o denumim "Apa-întunecată", în timp ce mimbrenjoşii îi spuneau „Lacul-negru". Cel mai înalt dintre ţărmuri era cel nordic. O stîncă golaşă se desprindea din el, suspendată parcă deasupra apei. Şuvoaiele coborîte de pe culmile din spatele ei o sfredeliseră cu timpul, croindu-şi cale în adînc şi ţîşnind ca printr-un furtun uriaş de la o înălţime de cel puţin o sută de picioare. Aceasta era cascada pomenită în testamentul lui Winnetou. Exact deasupra ei se vedea o grotă de piatră la care pe vremuri nu putusem ajunge, dar pe care Winnetou probabil că o vizitase mai tîrziu. Şi încă şi mai sus, deasupra grotei, ieşea în afară partea de sus a stîncii ca o streaşină colosală şi nemaipomenit de grea, încît era de mirare că nu se prăbuşise încă din înalt.

Pe dreapta acestei stînci şi strîns lipită de ea, se înălţa o a doua stîncă, unde vînasem pe vremuri un urs cenuşiu. De aceea Winnetou o botezase Te-şoş, adică „Stînca-ursului". Toate acestea le spun pentru o mai bună cunoaştere a situaţiei în care ne aflam.

Se apropia clipa hotărîtoare şi gîndul la ea mă făcu să nu dorm decît foarte puţin. Abia se crăpă de ziuă, că ne şi apucarăm de căutat urmele lui Santer. Nu se vedea nimic. Mă hotărîi deci să urc mai sus, unde banditul trebuie să fi căutat comoara. Nu luai cu mine decît pe Til-lata şi pe Pida. Ne îndreptarăm spre păduricea de molizi de care pomenea Winnetou în testament şi urcarăm pînă la Stînca-ursului. „Acolo descaleci si te căţări...", cam aşa scria în testament. Mai mult nu apucasem să citesc din el. Unde să mă caţăr? Probabil sus, la grotă. Trebuia încercat. Peretele era foarte greu, dar nu cu totul inaccesibil. Astfel, urcînd cu greu, ajunserăm în sfîrşit sub grotă, pe stînga ei. Mai departe nu mergea. Dacă exista totuşi vreo cale de acces, însemna că, necunoscînd restul indicaţiilor cuprinse în testament, nu dădusem de această cale.

Mă gîndeam tocmai să cobor din nou cînd, deodată, se auzi o detunătură şi un glonţ şuieră pe lîngă umărul meu muşcînd din stîncă. Şi în aceeaşi clipă răsună un glas venind de sus:

— Cîine, iar eşti liber? Credeam că numai kiowaşii vin pe urmele mele. Cară-te în iad!

Nici al doilea glonţ nu mă nimeri. Privirăm în sus: Santer stătea la gura grotei.

— Vrei testamentul, hai? Te ispiteşte comoara? Rîse el batjocoritor. Prea tîrziu, şmechere! Sînt demult aici şi fitilul e aprins. Arde, m-auzi?! Nu capeţi nimic, absolut nimic! Şi aurul destinat fundaţiilor alea tîmpite tot eu am să-l înghit!

Se porni pe un rîs isteric, nestăpînit, după care adăugă:

— Nu cunoşti drumul, precum văd?! Şi nici la vale nu mai ştii cum s-o iei! Am să car tot aurul fără să-mi puteţi face nimic. Degeaba v-aţi ostenit, ha-ha-ha! De astă dată v-am dus!

Ce era de făcut? Banditul stătea sus, lîngă comoară, iar noi nu puteam ajunge pînă la el. Poate că în cele din urmă am fi găsit drumul, dar pînă atunci Santer ar fi dispărut cu pradă cu tot... Pe de altă parte, din locul unde ne aflam era aproape imposibil să-l împuşti, deşi de astă dată aş fi făcut-o fără nici un fel de şovăire. Mă lăsai deci ceva mai în jos, încet, cu atenţie şi-mi scosei carabina de pe umăr.

— Ia uite potaia, vrea să mă împuşte! rînji Santer de sus. Aici n-o să-ţi meargă! Stai să vezi!

Dispăru pentru cîtva timp, ca să apară apoi şi mai sus, tocmai pe streaşina de piatră. Se opri la marginea ei. Privind de jos, cît pe ce să mă apuce ameţeala: banditul ţinea ceva alb în mîna!

— Căscaţi ochii! Iată testamentul, nu-mi mai trebuie: îl ştiu pe de rost. Ducă-se naibii! Îl arunc în lac, iar voi, ha-ha-ha, rămîneţi cu buzele umflate!

Rupse filele bucăţi-bucăţi şi le împrăştie în aer. Şi bucăţile se legănară multă vreme ca nişte fluturi albi pînă ce atinseră faţa lacului. Testamentul, cuvîntul cel din urmă al marelui Winnetou, fusese distrus. Ceea ce simţeam acum nu se mai putea numi nici ciudă, nici mînie, nici regret. Mi-ar trebui un cuvînt mai crîncen decît toate.

— Mişelule! urlai de jos către Santer. Fii atent la cele ce-ţi spun!

— Mă rog, cu plăcere! făcu el ironic.

— Inciu-ciuna îţi trimite salutări!

— Mulţumesc.

— Şi Nşo-ci!

— Oh, mulţumesc! Sînt încîntat!

— Dar pentru ceea ce urmează, n-o să-mi mai mulţumeşti. Mori, scîrnăvie, în numele lui Winnetou!!!

Dusesem de astă dată la ochi doborîtorul de urşi. Cu el ţinteam mai sigur. Trebuia cu orice preţ să-l nimeresc pe bandit! De obicei nu ocheam decît o fracţiune de secundă. Dar... ce-i asta? Îmi tremură mîinile? S-a mişcat Santer din loc? Se clatină stînca. Ce s-a întîmplat? Nu reuşeam să mă fixez asupra ţintei. Coborîi arma ca să privesc cu amîndoi ochii.

Dumnezeule, stînca se clatină! Şi o bubuitură surdă, grea, cutremură deodată depărtarea. Grota, ca o nară de monstru, suflă fumul în văzduh şi, ca împinsă de un gigant, streaşină de piatră se înclină deasupra grotei, tot mai mult, tot mai adînc, cu Santer sus, agitîndu-şi desperat braţele şi urlînd după ajutor. Apoi, pierzîndu-şi ultima rezistenţă, colosul trosni sălbatic şi se rostogoli ca într-o viziune de coşmar de-a dreptul în lac! Sus, la locul exploziei, pulberea mai juca în aer ca un abur albicios.

Privisem totul cu groază şi în tăcere.

— Iuf! exclamă Pida înfiorat de cele văzute. Marele Spirit l-a judecat şi a rupt stînca de sub el.

Til-lata arătă spre apele răscolite ale lacului care, în clipa aceea, părea un cazan imens în plin clocot. Palid la faţă, în ciuda tenului său bronzat, căpetenia apaşilor rosti:

— Spiritul rău l-a tras în jos înecîndu-l în apa care fierbe. S-a dus şi nu se mai întoarce în vecii vecilor. Era un blestemat!

Îl ascultai tăcut; nici nu eram în stare să vorbesc. Visul meu! Da, visul acela năprasnic! Aurul ce se prăvale în abis! Şi ce sfîrşit pentru Santer! Iată dar că şi în această clipă supremă fusesem scutit să-l omor cu mîna mea. S-a judecat el însuşi dînd foc fitilului. Călăul care nimicise atîtea vieţi şi-a fost pînă la urmă propriul său călău.

Jos, lîngă lac, apaşii discutau şi gesticulau însufleţiţi. Pida şi Til-lata coborîră să vadă dacă leşul lui Santer ieşise cumva la suprafaţă. Dar nu se zărea nimic. Colosul de piatră îl proiectase în adînc, într-un mormînt invizibil.

Pînă şi pe mine, om cu nervii tari şi greu de zdruncinat, mă cuprinse o stare de slăbiciune şi de ameţeală, încît trebuii să mă aşez şi să închid ochii. Şi tot mai vedeam parcă tabloul acela înfricoşător, teribila dislocare a stîncii şi prăbuşirea ei. Şi încă mai auzeam parcă strigătele de ajutor ale lui Santer.

Cum de se petrecuseră toate astea? Probabil că efectul catastrofal al exploziei se datora unei măsuri de prevedere luată de Winnetou. Descrierea ascunzătoarei, ca şi a felului cum trebuia umblat la intrarea ei vor fi fost astfel făcute în testament încît nimeni în afara mea să nu le poată înţelege decît greşit. Winnetou aşezase acolo o mină căreia impostorul, din pricina greşitei înţelegeri a textului, avea să-i dea foc fără să întrevadă că aceasta înseamnă propria sa pieire. Dar cum stăteau lucrurile cu comoara, cu aurul? Se mai afla oare sus, sau se prăvălise o dată cu stînca în fundul lacului?

La urma urmei, soarta nuggeţilor mă interesa prea puţin. În schimb pierderea pe veci a testamentului, această sacră amintire lăsată de Winnetou, mă lovea extrem de dureros. Gîndul că aş putea să recuperez măcar o parte din bucăţile risipite aiurea îmi reînvie la un moment dat energia. Sării, de la locul meu şi coborîi cît putui de repede în vale. Da, parcă se vede licărind o hîrtie pe faţa lacului. Fără să preget, mă dezbrăcai, sării în apă şi înotai în direcţia respectivă. Era într-adevăr o părticică din testament! Străbătui apoi lacul în lung şi-n lat, căutai peste tot înfiorat de speranţă, pînă mai găsii încă trei astfel de bucăţi.

Aceste resturi ale testamentului le aşezai la soare ca să se usuce, după care dădui să descifrez scrisul lăţit, spălat şi cenuşiu. Fireşte că nu reuşii să dezleg ceva precis. Cu mari eforturi adunai următoarele cuvinte: ...„să capete jumătate... fiindcă sărăcia... stînca va crăpa... vei împărţi... fără răzbunare..."

Asta era tot. Ca şi nimic şi totuşi suficient pentru a ghici măcar o parte a conţinutului. Ascunsei aceste patru petice de hîrtie ca să le păstrez cu toată sfinţenia.

Mai tîrziu, după ce-mi regăsii echilibrul sufletesc, reîncepui cercetările. Cîţiva apaşi porniră să facă ocolul lacului, ca să caute calul lui Santer; trebuia să-l găsim, altminteri – fiind desigur legat – s-ar fi prăpădit de foame şi de sete. Alţii urcară cu noi spre grota care nu mai exista de fapt, ca sa ne ajute să găsim eventual aurul. Pierdurăm în van cîteva ceasuri, pînă ce-mi amintii aproape cuvînt cu cuvînt cele citite în testament. Ultima frază nu-mi ieşea din cap: „Acolo descaleci şi te caţări..." Mă izbea mai ales cuvîntul „caţări". E drept că „a te căţăra" înseamnă de obicei să urci pe o înălţime, mai ales pe una foarte povîrnită, dar te pomeneşti că nu era vorba de aşa ceva. Nu cumva Winnetou se referise la un copac? Într-adevăr, chiar la marginea stîncii creştea un molid înalt şi gros. N-o fi ăsta? Mă căţărai pînă-n vîrf. De acolo mă săltai pe buza stîncii, care era mai lată decît părea de jos. Şi iată, trecînd de un colţ, zării un drum, o potecă de vreo doi coţi lăţime, ce ducea prin spatele stîncii, prelungindu-se apoi în sus spre o nouă streaşină de piatră născută prin prăbuşirea celei dintîi. Acolo mă întîmpină un vălmăşag haotic de bolovani şi dărîmături prin care totuşi se vedea ceea ce pînă nu demult fusese fundul grotei. Dacă aurul nu se găsea cumva îngropat sub fundul acesta, dacă Winnetou îl ascunsese în pereţii grotei – atunci nu mai era nimic de sperat. Atunci toată comoara se prăbuşise în adîncul lacului.

Îi mobilizai pe apaşi sa mă ajute la căutat. Răsturnarăm bolovănişul, răscolirăm totul pas cu pas, dar nicăieri, nu se ivi vreun semn lămuritor. Eram cu toţii bărbaţi deprinşi să ne orientăm după cel mai neînsemnat indiciu, după orice amănunt; aici însă toate eforturile se dovedeau inutile şi perspicacitatea noastră de prisos.

Către seară făcurăm drumul înapoi, în jos. Între timp reveniră apaşii trimişi în căutarea calului lui Santer. Îl găsiseră. Scotocii prin coburii şeii: nu conţineau nimic.

Mai zăbovirăm încă patru zile la Apa-întunecată, mereu încordaţi şi frămîntaţi, căutînd zadarnic o soluţie care să ne conducă la descoperirea comorii. Sînt convins că, dacă aurul ar fi rămas sus, la locul lui, nu se putea să nu-l găsim. Dar pesemne că uriaşul tezaur zăcea pe fundul lacului lîngă insul avid şi crunt care pierise năprasnic chiar în momentul cînd îşi credea visul împlinit.

Ne înapoiarăm astfel fără nici un rezultat la „reşedinţa" apaşilor de la Rio Pecos, aducînd cu noi măcar consolarea că Inciu-ciuna şi frumoasa Nşo-ci fuseseră în sfîrşit răzbunaţi.

Aşa pieri testamentul gloriosului Winnetou, fiul vrednic al apaşilor, căruia nu i-a fost dat să ducă la bun sfîrşit înalta misiune ce-şi asumase şi din care îşi făcuse scopul suprem al vieţii. Ca foile rupte din testament şi risipite în cele patru vînturi, aşa rătăceşte fără răgaz şi pace străvechiul său neam pe uriaşele întinderi de pămînt ce-i aparţinuseră cîndva.

Dar cel ce se opreşte în munţii Ventrei-Mari, la rîul Metsur, lîngă mormîntul marelui apaş, îşi spune cu respect şi pietate: „Iată, aici doarme Winnetou, un om roşu, un om minunat!"

Şi noile generaţii de oameni albi, cu simţul dreptăţii mult evoluat, trecînd prin preriile Vestului sălbatic, prin faţa munţilor săi semeţi, vor rosti cîndva cu gravitate: „Aici odihneşte un vlăstar al rasei roşii care n-a ajuns mare fiindcă nu i s-a îngăduit să ajungă!..."

— S F Î R Ş I T —